Ovidiu Şimonca: Ce se va întîmpla cu manifestările Phoenix 50?
Nicu Covaci: Cine poate să ştie?
O.Ş.: Aveţi pregătit vreun concert?
N.C.: Aniversările Phoenix 40 şi Phoenix 45 au avut loc în Bucureşti, am fost sprijiniţi, dar pentru aniversarea de 50 de ani nimeni n-a mişcat un deget. Doar primarul de la Timişoara, Nicolae Robu, mi-a promis că facem aniversarea în Timişoara. Am toate motivele să am încredere în el, sper să o putem face măcar în Timişoara.
O.Ş.: Fără Bucureşti?
N.C.: Dacă Bucureştiul nu vrea? Am făcut o propunere. În Bucureşti n-a reacţionat nimeni, în afară de domnul Marius Tucă, de la Jurnalul naţional, care mi-a promis sprijinul. Era vorba să ne sprijine şi TVR, dar se pare că a scăpătat. Caut şi o editură care să-mi republice primul volum, autobiografic, am aproape gata şi al doilea volum.
Marius Tucă dorea să scoată o integrală Phoenix, toate discurile, numai că este o mică problemă. Sînt piese înregistrate la casa de discuri Electrecord, care pretinde că sînt ale lor, şi îmi cer 150 de euro pentru fiecare piesă. N-am de unde să scot zeci de mii de euro.
Am vîndut, în România, peste două milioane de discuri
O.Ş.: Creaţiile dvs. nu le puteţi reedita în altă parte, fără să se plătească Electrecordului drepturi de autor?
N.C.: Nu. Dar pot să mă enervez şi să le reînregistrez. Teoretic, Electrecord are dreptate, sînt piese înregistrate în studiourile lor. Electrecord a plătit drepturi de autor pînă la un moment dat, după care s-au oprit. Şi i-am dat în judecată.
O.Ş.: De ce i-aţi dat în judecată?
N.C.: În toţi anii cînd am lipsit din ţară, n-au plătit drepturi de autor. Avocatul Electrecordului, după ce ne-a acuzat că am părăsit ţara ca nişte trădători, a spus că ei au distrus matriţele. Şi eu vin cu discurile, Cantafabule a fost scos din nou în anii '90, de către Electrecord.
O.Ş.: Aţi luat vreun ban?
N.C.: Nu. Şi au venit cu o hîrtie care zice că noi am scos Cantafabule în doar 7.000 de exemplare. Eu ştiu sigur: cînd eu am plecat din ţară, în 1976, ei vînduseră din Catafabule, cel mai mare success al nostru, peste 500.000 de bucăţi. Era o nebunie, ştiu că era bătaie pe discurile noastre. Noi am vîndut, cît am fost în ţară, peste două milioane de discuri.
O.Ş.: Cînd a apărut Cantafabule, la prima ediţie, aţi luat vreun ban?
N.C.: Da, pe vremea aceea noi am luat bani serioşi de la Uniunea Compozitorilor. Din primul disc, din 1968, în care erau imprimate piesele Canarul şi Vremuri (Hei, tramvai), noi am vîndut 180.000 de bucăţi. Margareta Pîslaru, care vindea la vremea aceea cel mai bine, scotea maximum 80.000 de bucăţi.
O.Ş.: Aveţi o explicaţie pentru succesul Phoenix?
N.C.: Avem şi acum un public, de la 7 la 70 de ani, care cîntă silabă cu silabă piesele noastre. Nu mai sîntem nici tineri, nici frumoşi, sîntem credibili. Noi am făcut ceea ce Ceauşescu cerea: "artă cu mesaj", nu "artă pentru artă". Nu le-a plăcut mesajul.
Cornel Chiriac ne-a scos în lume
O.Ş.: A fost un salt extraordinar din 1962 în 1968, cînd aţi scos Canarul.
N.C.: Noi am început stimulaţi de The Shadows, cu piese instrumentale, pe urmă au apărut Beatles, Rolling Stones, am început să ne gîndim cum să cîntăm pe voci, eu făceam aranjamentele vocale. Noi sîntem bănăţeni şi aveam rude în Germania. Şi primeam instalaţii de sunet, aveam instrumente foarte bune, la un moment dat erau cele mai bune instrumente din toate ţările de Răsărit. Eu cred că, pe de o parte, eram fugăriţi şi interzişi, pe de altă parte, Cineva ţinea mîna asupra noastră. De pe urma noastră se încasau bani foarte frumoşi.
O.Ş.: Cine v-a scos în lume? Cum s-a produs declicul de la o trupă timişoreană la una care "rupea" pe plan naţional?
N.C.: Cornel Chiriac, să-i fie ţărîna uşoară! El ne-a descoperit. În 1968, la Festivalul Naţional Studenţesc de la Iaşi, era în juriu, sărea pe masa juriului şi dansa, în timp ce noi cîntam, cu o orchestră simfonică. La acel Festival, noi am luat Marele Premiu, premiul I nu s-a acordat, ca să se vadă distanţa între noi şi ceilalţi, apoi locul al II-lea l-a primit Roşu şi Negru, şi locul al III-lea - Mondial. Cornel Chiriac ne-a dus la Bucureşti, ne-a băgat în studiouri, la radio, la televiziune.
O.Ş.: Era formidabil ca de la un festival studenţesc să fiţi lansaţi pe plan naţional. Cum erau acele concursuri?
N.C.: Era un avînt extraordinar, o încredere în viitor, ne încurajam: vom reuşi, vom face. România era împărţită doar în două. Eram Noi şi Ei. Noi ne susţineam, între oamenii de rînd exista o anumită tensiune pozitivă. Astăzi, este un virus, fiecare contra fiecare. În prima componenţă a trupei Phoenix, n-avea nimeni tată, eram cinci băieţi fără tată, iar formaţia era familia noastră. Asta ne-a ţinut, ne-a legat, ceilalţi componenţi ai trupei şi-au dat vieţile în mîna mea, cînd am plecat, toţi au avut încredere în mine că-i voi scoate peste graniţă.
La graniţă aveam un coş cu franzele, cîrnaţi şi două damigene de vin
O.Ş.: De ce aţi plecat din România?
N.C.: Am fost interzişi. Nimeni nu avea voie să colaboreze cu Phoenix, interzicerea era totală, pînă în ultimul cătun. Dar noi eram iubiţi, se rupeau stadioanele pe unde concertam, se încasau bani frumoşi, se ajungea la 500.000 de lei, iar despre mine se ducea vorba că sînt modest, că nu vreau decît 10% din încasări. Eu luam şi cîte 50.000 de lei pe seară, dădeam cîte 10.000 de lei fiecărui membru al trupei. Erau bani!
O.Ş.: O maşină Dacia era 70.000 de lei, în şapte seri puteaţi să aveţi bani de o Dacie.
N.C.: Eu strîngeam bani şi îi schimbam în dolari sau în mărci ca să cumpăr instrumente. M-au luat şi la poliţie. Interogatorii, că sînt deţinător de valută, că am schimbat bani. Eu le-am spus: credeţi că sînt atît de prost să schimb la informatorii voştri de la hotel, de la Continental? Eu am gagici, din Suedia, din Norvegia, din Danemarca. Îmi aduc ce vreau eu, dacă vreau un vapor, aduc un vapor. Poliţiştii îmi arată o cărţulie: pentru o sută de mărci făceai şapte ani de puşcărie. Ştim noi, Covaci, ai schimbat o mie de dolari, mi-au zis. Mi-am dat seama că nu ştiau nimic, eu schimbasem zeci de mii de dolari. Şi le-am spus: eu renunţ la cetăţenia română, dacă mai continuaţi. Şi poliţiştii, miliţienii, mă rog, s-au blocat, mi-au cerut o mie de lei şi mi-au eliberat o hîrtie că nu mai sînt cetăţean român. M-am dus la băieţi, le-am spus, eu o tai, nu mai sînt cetăţean român, dar vă las instalaţia, puteţi cînta în continuare. A doua zi, a venit o olandeză, ne-am căsătorit şi-am tăiat-o. A venit cutremurul din 1977, eu eram deja plecat, dar aveam bani, aveam nişte conturi afară. Eu aveam bani mulţi, lumea nu poate să creadă că noi am cîştigat bani frumoşi în socialism... Noi, acum, tragem mîţa de coadă, dar atunci aveam bani. Din banii cîştigaţi atunci, mi-am cumpărat un camion, din Olanda, şi-am venit în Timişoara, încărcat cu ajutoare, le-am dat la nevoiaşi. Gîndul meu era să-l golesc şi să mă întorc cu instalaţia, cu echipamentele muzicale. Era după cutremur, mă mişcam mai liber, am făcut un turneu, la întoarcerea de la Tulcea la Timişoara, le-am spus băieţilor că mă întorc în Olanda şi iau şi instalaţia. Le-am zis că ne despărţim a doua zi, că-i aştept. Au venit toţi, în afară de Baniciu. Ei nu ştiau ce am de gînd. Doar mama ştia, scosesem difuzoarele şi maică-mea pusese nişte pînză neagră pe boxe. Voiam să trec pe la cel mai bine păzit punct de graniţă, pe la Porţile de Fier, la miezul nopţii. Cu toată trupa. Le-am spus: acum ieşim. Definitiv. Îmbrăcaţi aşa cum sînteţi. Acum ori niciodată! Vă ascundeţi în boxe. Ştiam o vecină, gravidă, o nemţoaică, care îmi tot repeta că ea nu naşte în România. M-am dus la ea: vrei să mergi în Germania? Acum. Şi a mers cu noi. A stat în cea mai mare boxă.
O.Ş.: Chiar n-aţi avut nici o problemă la graniţă?
N.C.: Am ajuns la graniţă. Ăia: te percheziţionăm, scoateţi tot, pînă la chiloţi. Boxele erau mari, nu puteau fi mişcate decît cu macarale. În faţă aveam un coş cu franzele proaspete, un coş cu cîrnaţi de Banat, care fac poc cînd îl rupi, şi miros extraordinar, şi două damigene de vin. Şi le-am dat grănicerilor, s-a încins un chef, a venit şeful vămii, gata, dispari, pleacă. Şi am trecut. La sîrbi, pe la patru dimineaţa, nu era nimeni la vamă, am scăpat. Am luat-o spre munţi, era ceaţă de nu vedeai la cîţiva metri, pe la ora 6 dimineaţa am ajuns într-un vîrf de munte, nori albi şi razele soarelui printre ei, atmosferă de nirvana, i-am scos afară pe cei din boxe. Unde sîntem? Unde sîntem? În rai, am zis.
O.Ş.: Vă pare rău că aţi plecat atunci, în 1977?
N.C.: Nu poate să-mi pară rău că exist. Eram terminaţi. După facultate, ăştia, comuniştii, doreau să facă din noi formaţia armatei. I-am scăpat, nimeni din Phoenix n-a făcut armata, ne-am internat la ospiciu, stăteam acolo şi cîntam, seara făceam şedinţe de parapsihologie, jucam tenis şi repetam, aveam sală de repetiţii. Noi am plecat din România pentru că nu mai puteam face muzică.
Ăştia au nevoie de noi!
O.Ş.: Cînd aţi revenit, după 1989, şi aţi început să daţi din nou concerte, în România. Aţi avut aceeaşi emoţie ca înainte de 1989?
N.C.: Dragul meu, cînd am revenit eu, băieţii n-au vrut să vină, le era frică. Dar au venit şi au cîntat, l-am luat şi pe Baniciu, am cîntat la Palatul Copiilor, era arhiplin. În 1990, după 13 ani de absenţă, am văzut copii, tineri, oameni în vîrstă care cîntau cuvînt cu cuvînt piesele noastre. Ăştia au nevoie de noi! Aşa ziceam. Prin Phoenix au trecut vreo 40 de oameni, în 50 de ani, unii au rezistat, alţii, nu. Eforturile de a ţine o trupă sînt gigantice. Lumea nu crede, toţi care vin la noi la concerte cred că avem o viaţă de huzur, staruri, gagici, bani. Pe dracu'! E foarte greu. N-am dat pe nimeni afară, unii şi-au luat tălpăşiţa; la nunţi, la botezuri şi la avorturi se cîştigă mai bine ca la Phoenix. Phoenix este cel care stă cu mine pe scenă şi ţine steagul. Ăla e Phoenix! Ceea ce exprimi este legat de ce fel de om eşti. Îl criticam pe Baniciu. Măi, Mircea, tu vorbeşti de ăia care se taie şi se omoară, de haiducii care se luptă şi tu eşti numai un zîmbet. Nu se poate! Trebuie să crezi şi să te preocupe ceea ce spui pe scenă.
O.Ş.: În vremea comunismului, era vreun cenzor care să vă verifice textele?
N.C.: Orice piesă - cu partitura şi cu textul - era predată la Uniunea Compozitorilor. Bineînţeles, erau răsfoite şi controlate. Dar nu s-au legat de noi. Nu ne-au cenzurat. Pînă în 1974, cînd am fost interzişi, n-am avut probleme cu cenzura. M-am dus la Casa Scînteii, unde era Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, nu mă lăsau să intru. Revista Flacăra, condusă de Adrian Păunescu, avea redacţia în aceeaşi clădire. M-am dus la Păunescu, i-am spus că sînt interzis. A pus mîna pe telefon, a zis: dau drumul la articol! Nu se poate să interziceţi formaţia Phoenix! Şi am mai cîntat, la presiunile lui Păunescu.
O.Ş.: Adrian Păunescu a scris şi textul de prezentare pe albumul Cantafabule. Era acolo o expresie... Vă reproşa "excesiva încărcătură capilară".
N.C.: Da, eram pletoşi şi... soioşi. Care era problema? Şi Păunescu îşi lăsase plete. Eu l-am ajutat să-şi facă cenaclu. El a venit din America, nu ştiu cum a ajuns el în America şi pe ce bază, nu vreau să intru în amănunte. Mi-a fost prezentat la Timişoara de un asistent de la Catedra de Folclor. Păunescu mi-a zis din prima: eu l-am văzut pe Bob Dylan. M-a trecut un fior, cum, Dumnezeule, ăsta l-a văzut pe Bob Dylan?! Îmi zicea că Bob Dylan reuşeşte să îmbine poezia cu muzica, apoi spunea că Phoenix are o muzică prin care s-ar putea lega muzica de poezie. Eu i-am răspuns: cînd avem un concert la Bucureşti, la Sala Palatului, vino şi tu cu cîţiva poeţi, să comunicăm. Aşa s-a născut Cenaclul Flacăra, ne vedeam şi cîntam, se spuneau poezii. Noi am pus la dispoziţie instalaţia de sunet, de lumini. Asta pînă într-o zi, cînd i s-a suit la cap, lui Păunescu îi mergea foarte bine, avea relaţii, era controlat, dar şi controla. Într-o zi, într-un turneu la Iaşi, îmi spune mie: aşa n-ai să apari pe scenă! Nu-i plăcea că aveam plete, că eram îmbrăcat mai altfel... Şi s-a oprit relaţia noastră, n-am mai intrat în concert, am strîns instalaţia şi am plecat. Şi a ţinut spectacolul fără sunet. Şi, de atunci, ne-a băgat răngi nasoale.
O.Ş.: Pentru generaţia de acum de adolescenţi este ceva incredibil. Nicu Covaci pus la punct şi apostrofat de Adrian Păunescu, pe motiv de "excesivă încărcătură capilară", ţine de absurd.
N.C.: Lumea trebuie să ştie adevărul, ca să judece. Tineretul de astăzi este debusolat, depolarizat şi dezinformat. Poate fi cîştigat pentru orice fleac şi orice tîmpenie. Ei nu mai au o bază, ei nu mai ştiu cine sînt şi de unde vin. Trebuie să ştii de unde vii.
O.Ş.: N-aţi cîntat niciodată pe versuri de Păunescu?
N.C.: Niciodată.
Răul trebuie nimicit din faşă
O.Ş.: La Andrei Ujică şi la Şerban Foarţă cum aţi ajuns?
N.C.: Ujică era un băieţel care murea de foame şi se împrumuta de bani. Într-o zi, m-am trezit cu el la uşă: Nicu, ştiu că voi cîntaţi şi aveţi bani. Sînt sărac şi sînt student, poţi să mă împrumuţi cu nişte bani? Cam 6.000 de lei. Erau bani. M-am dus la dulapul de haine, aveam cămăşile şi un pătrat plin de bani. Noi nici nu ne dădeam seama de bani, n-aveam ce face cu atîţia bani, îi mai schimbam şi cumpăram o chitară, o boxă, am cumpărat cele mai bune şi mai scumpe scule. Îl împrumut pe Ujică. Colegii îmi spun: vai, l-ai împrumutat pe Ujică, n-ai să mai vezi banii în veci! După două luni, bate Ujică la uşă: Nicule, ţi-am adus banii, mulţumesc. Şi ne-am împrietenit, Nuc, eu scriu texte şi s-a legat prietenia noastră. Ujică îmi zice: eu mai am un băiat foarte bun, Şerban... Noi lucram la Cantafabule, dar n-aveam texte. Jos pălăria pentru Şerban Foarţă, i-am dat să facă textul, cu numărul fix de silabe, cu accente, pe măsuri exacte. A ieşit perfect! Versurile lui Şerban Foarţă au culoare, au poezie, au farmec. Astăzi, noi sîntem cenzuraţi, am scos o piesă, În umbra marelui urs, care nu se difuzează niciunde, pe nici un radio. Dar publicul o ştie, de la primele acorduri, sala vibrează, o cîntă mai tare decît noi.
O.Ş.: Sînt influenţe Pink Floyd în muzica voastră?
N.C.: Categoric. Dar noi am pornit pe un drum nou, încercînd să facem o sinteză din folclorul ritualic precreştin. Există muzică şi industrie muzicală, iar noi n-am vrut să facem parte din industria muzicală, care omoară sufletul. Artistul este cel care dă, nu care ia. La noi important este mesajul. În compoziţiile mele, dacă am două care sînt de dragoste.
O.Ş.: Cineva vă poate reproşa că e un handicap, n-aţi compus piese de dragoste.
N.C.: Poate pentru cei care fac reproşul e un handicap. Pentru mine n-a fost. Eu am mesajul meu, eu sînt turbat cînd văd răul. Răul trebuie nimicit din faşă. Dacă îl accepţi, îţi faci ţie rău şi faci şi altora.
O.Ş.: Am văzut că, astă iarnă, aţi transmis un mesaj către protestatarii din Piaţa Universităţii: Să nu vă fie frică!
N.C.: Am scris un text şi n-am reuşit să-l pun pe muzică. Dar am scris textul, eram furios. E un mesaj pe care îl consider oricînd valabil. Am avut probleme cu comuniştii, am şi mai mari probleme cu cei de azi, care trăim în animalism. Ăsta nu-i capitalism, e animalism. Sîntem săpaţi în permanenţă, ni se pun piedici, le stăm în drum. Ei n-au nevoie de patriotism, ei n-au nevoie de românism.
O.Ş.: Ce fel de om vă consideraţi: răzvrătit, neliniştit, războinic?
N.C.: Un nefericit. Toate eforturile noastre n-au dus la nici un rezultat. Tineretul de azi este manipulat şi se lasă manipulat. Mama mea a plătit cu viaţa aventura mea. După ce am plecat, a fost ucisă în casă, cu 30 de lovituri de cuţit. Şi i-au dat foc. A intrat cineva peste ea. De undeva. A fost un avertisment pentru mine, să mă potolesc. La Europa Liberă, se vorbea de noi, Cornel Chiriac ne difuza la Europa Liberă, nu se aştepta nimeni să plecăm din România. A fost o victorie extraordinară, împotriva regimului, dar mama mea a fost ucisă.
Încă veţi mai avea de-a face cu mine
O.Ş.: Îi ştiţi pe ucigaşii mamei dumneavoastră?
N.C.: Nu.
O.Ş.: Aveţi vreo bănuială?
N.C.: Da, dar nu comentez. Atunci a fost un avertisment că aşa ceva aş putea păţi şi eu. Lumea dorea să se descotorosească de mine, Sergiu Nicolaescu mă ştersese de pe generic, la filmul Nemuritorii, eu eram trădătorul, fugitul. M-am întîlnit cu el, după 1989. De ce m-ai şters de pe generic? Nicule, dragul meu, să vezi că Securitatea m-a pus să-ţi şterg numele... Bine, dar nu-mi dai banii pe muzica din film? Ştiam că a făcut DVD-uri, le-a vîndut, iar eu n-am luat nici un ban.
O.Ş.: În piesa Canarul, primele versuri sună aşa: "Canarul galben ca un gălbenuş/ cu pene moi şi ochii duşi/ Plîngea de după sîrmele de-argint/ Şi viersu-i se pierdea în vînt". O trimitere spre închisorile comuniste?
N.C.: Se poate interpreta şi aşa.
O.Ş.: Astăzi, piesa pare blîndă.
N.C.: La ora aceea era periculos fiecare cuvînt. Dar noi am avut acest curaj.
O.Ş.: Vă simţiţi o legendă?
N.C.: Legendele sînt moarte şi îngropate. Eu încă sînt aici, încă veţi mai avea de-a face cu mine.
O.Ş.: De la nivelul instituţiilor româneşti, de la Ministerul Culturii, de la ICR, de la Guvern, v-a rugat cineva să cîntaţi, în numele României, pentru un public occidental?
N.C.: N-am primit nici o invitaţie de la instituţiile româneşti, nimeni nu ne-a susţinut în afară ca să reprezentăm România.