Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Clişeu occidental


Manu Anghelescu

18.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Călătorie în Serbia

Săptămâna trecută am fost la sârbi. Asta ar fi sunat cu subînţeles acum 20 de ani, mai ales la noi în Banat. Era bine ştiut cum ei, sârbii, sub regimul Tito, erau privilegiaţii estului Europei: puteau călători, lucra prin Occident, aveau acces la chestii de bază, la care noi nu visam. Mai erau şi canalele lor de televiziune pe care le prindeam cu antena bine orientată către ferestrele bunăstării occidentale. Ce vremuri colorate. Ţin minte cum ai mei, după o tură la Belgrad veneau cu pungi de bomboane şi Eurocrem, pe care le drămuiau cu grijă ca să nu dăm noi buzna şi să le radem de pe faţa pământului într-o zi de exces zaharat. Oricum ar fi fost, după război nu prea mai auzeai pe la noi lume care să mai pomenească ceva de Serbia. Parcă deodată dispăruseră de pe continentul european. Singurul care mai povestea de Serbia era unichiu-miu care a lucrat în Kosovo şi deci trebuia să treacă pe la Belgrad. Apropo de provincia Kosovo, nu sfătuiesc pe nimeni să deschidă subiectul în prezenţa unui etnic sârb, mai ales dacă nu vă aflaţi "în treabă", ci doar într-un sfârşit de săptămână la munte, cum eram noi.

Muntele de lângă Kosovo

Legat de Kopaonik, căci aşa se numeşte frumoasa staţiune montană unde deodată pare ca tot timişoreanul să meargă la schi, este într-adevăr o idee bună, ca alternativă la cochetele staţiuni tiroleze, mult mai uscătoare de buzunare, fie ele şi EU-ropene. Pentru că odată ce treci graniţa, nu poţi să nu remarci un aer dezolant ce pluteşte deasupra satelor sârbeşti, odată adevărate porţi către promisul rai occidental. Şi iată că aşa am ajuns să mă gândesc la anumite lucruri cum ar fi manipularea, fie ea şi pozitivă, aka moda, fie ea şi activistă. Pentru că iată-ne pe noi, românii alternativi, deodată cei mai îndârjiţi luptători pro mâncare organică, gata să dăm bani grei pe aşa numitele produse bio, cum ar fi, iată, bumbacul bio, atât de etichetat pe mai toate exorbitant de scumpele haine minuscule pentru copii. Şi cum să nu le cumpărăm, că doar nu degeaba am ajuns aici, în reconfortanta Uniune Europeană, care chiar dacă nu ne vrea, are nevoie de noi. Norocul nostru, sau cel puţin aşa pare, privită situaţiunea de partea cealaltă a graniţei, unde totul dă impresia de stagnare economică de cel puţin 20 de ani.

Big Bomb Mac

Şi iată-ne pe noi, noii EUropenizaţi, oprind lihniţi la singurul binecunoscut lanţ american de fast-food de pe autostradă (o ironie grosolană legat de bombardamentele armatelor americane din zonă). Şi iată şi o excepţie de la marea regulă de a nu consuma niciodată din mult contestatele produse pseudo nucleare ale recentului contra mediatizatului lanţ. Iată o blasfemie de proporţii în proaspăta noastră familie, mai ales că după o neplăcută experienţă fast-foodiană în Australia ne-am promis să nu mai repetăm experienţa. Deşi şi acolo, beam cafele la greu prin parcări cu fast-food-uri, şi pentru că erau singurii care distribuiau wi-fi gratuit. Cumva, cumva, ştiu ei să te cumpere. Nu tu pe ei. Dar totul e discutabil. De parcă nu tot vesticul ar şti că fast food consumă doar lumea sărmană, fără educaţie sau doar în caz de maximă urgenţă. Bineînţeles că respectivul lanţ american şi-a rebranduit între timp imaginea şi a dobândit un aer freshy-bio, ca să nu mai fie comentarii. Dar ce era să facem? Părea singurul loc decent de poposit creierele arse de nerăbdări bebeluşiene şi de acizi gastrici. Aşa că, cu toată jena de rigoare, am plecat satisfăcuţi din nou la drum, în căutarea zăpezilor.

Moda activistă din lanţul capitalist

Dar legat de modă, fie ea şi anti/contra branduri, concepte, etc, m-am simţit dintr-odată extrem de manevrată dintr-o parte într-alta a binelui şi a răului. Şi apropo de rău, în cabana în care stăteam, ca de altfel în mai toate locurile publice, se fumează. Chiar şi gazda, o superbă mamă şi viitoare mamă, fuma fără stresuri, chiar lângă copilul de un an şi jumătate, cu tot cu cel care aştepta să se nască peste câteva luni. Pentru ei era ceva cu totul normal, cum fusese şi în România acum câţiva ani. Pentru noi, însă, iată o situaţie cu totul inadmisibilă. Şi pe cât de simpatici şi de treabă au fost gazdele, nu m-am putut abţine să nu bag un comentariu negativ pe booking.com legat de fumatul în interior, fără să fi avut demnitatea de a le-o spune în faţă. Poate că îmi era şi puţin teamă de reacţia lor de oameni iuţi la mânie, după cum li s-a dus vestea, graţie şi lui Kusturica. Şi cu toate aceste două tabuuri, Kosovo (provincie nerecunoscută politic de statul român) şi fumat (legi anti fumat nu tocmai aplicate pe teritoriul plaiului vecin), plus un război crunt şi o tonă de mustrări EUropene, tot mi s-a părut că au servicii mai bune, lumea e mai amabilă şi că infrastructura montană ne dă lecţii legat de turismul de iarnă. Atâta doar că nu dai de o mie de supermarketuri şi de panouri publicitare pe metru pătrat, care apar la noi ca ciupercile atomice. Deci m-am mai calmat cu capitalismul european şi cu hainele bio. Să trecem la reciclat!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer