Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Schimbarea


Mo Yan, traducere de Bogdan Perdivară

20.02.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mo Yan
Schimbarea
Editura Trei, 2012

Traducere de Bogdan Perdivară



*****
Intro

Mo Yan, născut în 1955 în estul Chinei, este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 2012. Pe numele său real Guan Moye, scriitorul chinez devine popular la jumătatea anilor '80 cu povestirea Ridichea străvezie şi cu romanul Sorgul roşu. Mo Yan (pseudonim traductibil prin Nu vorbi) devine exponentul principal al literaturii chineze contemporane, fiind unul dintre cei mai traduşi autori chinezi în Occident. Stilul său combină realismul lui William Faulkner cu fantasticul lui Gabriel García Márquez.

Criticat pentru că nu s-ar fi raliat protestelor intelectualilor chinezi la adresa regimului politic autoritar, Mo Yan răspundea recent: "Desigur, îmi pasă de politică şi scriu despre lucrurile care mi se par greşite, dar cred, în acelaşi timp, că un scriitor nu trebuie să fie un activist politic, ci, mai întâi de toate, un scriitor trebuie să fie scriitor".

Schimbarea face parte dintr-o serie de texte despre comunism intitulată "Ce este comunismul", iniţiată în 2009 şi coordonată de scriitorul Tariq Ali.

Schimbarea e o carte autobiografică şi un portret insolit al Chinei contemporane. Evenimentele majore din istoria recentă, precum revoluţia culturală, revolta studenţească sau războiul cu Vietnamul se disting pe fondul istorioarelor viu colorate şi pline de haz din Gaomi, provincia natală a lui Mo Yan. Pe parcursul întâmplărilor, aflăm cum dintr-un elev exmatriculat şi dintr-un muncitor la o fabrică de cauciuc, Mo Yan devine instructor de marxism pentru ofiţeri şi, în cele din urmă, renumitul şi invidiatul scriitor al cărui roman Sorgul roşu a fost ecranizat de Zhang Yimou. Zgârcit în relatările privind devenirea sa intelectuală, Mo Yan preferă să povestească despre foştii săi colegi de şcoală, cum ar fi descurcăreţul He Zhiwu şi chipeşa Lu Wenli, al cărui tată conduce miticul camion rusesc Gas 51.

Spre deosebire de majoritatea naraţiunilor istorice chineze, orientate spre evenimentele politice, Schimbarea vorbeşte despre "istoria individuală", alternând epocile şi insistând asupra oamenilor de rând şi a situaţiilor de viaţă obişnuite.

"Dacă lumea literară chineză ar trebui să aibă un Kafka al ei, atunci acesta ar fi Mo Yan." (Publishers Weekly)

"Cu emoţie şi pasiune, Mo Yan recreează viaţa printr-o scriitură viscerală, impregnată de blândeţe şi duritate." (The New York Times Book Review)

"Printr-un amestec de real şi fantastic, precum şi de perspective sociale şi istorice diferite, Mo Yan construieşte o lume care aminteşte, în complexitatea ei, de scrierile lui William Faulkner şi ale lui Gabriel Garcia Marquez; o lume care are, de asemenea, rădăcini în literatura chineză veche şi în tradiţia orală". (Comitetul Premiului Nobel)

Fragment

Eram într-un tren pentru a doua oară în viaţă. Prima dată fusese când îl însoţisem pe fratele meu mai mare şi pe un nepot în Qingdao, de unde se urcaseră într-un vas cu destinaţia Shanghai. Era primăvara şi aveam optsprezece ani. O călătorie cu trenul era ditamai chestia, ceva cu care mă putusem lăuda vreme lungă după drumul de întoarcere. Eram şi de data asta aproape la fel de încântat. Trenul era plin-ochi şi duhnea fetid a urină. Doi tineri s-au luat la harţă pentru un loc în toaletă. Unul s-a ales cu nasul însângerat, celălalt cu o ureche sfâşiată. Toate acestea mi se păreau absolut normale pe atunci. Distanţa dintre Weifang şi Gaomi era cu puţin peste o sută de kilometri, însă drumul, plin de zgâlţâieli, a durat mai bine de trei ore.

În 2008, o călătorie de la Beijing la Gaomi, între care sunt circa opt sute de kilometri, îţi lua cam cinci ore pe linia "Armoniei", cea pentru trenurile de mare viteză.

Abia în zori am ajuns în gara din Gaomi. Soarele tocmai răsărise, pictând cerul în roşu. Am plecat după ce mi-am dat biletul la verificat, şi am fost izbit imediat de aria tristă în stilul Maoqiang, din opera tradiţională Luoshan ji, care se auzea de la o dugheană alăturată, ce vindea legume prăjite cu lapte de soia. Vestita arie, lentă, dezolantă şi vibrantă, cântată de actorul deghizat în rolul bătrânei, m-a făcut să-mi dea lacrimile. (Întâmplarea asta am menţionat-o acum câteva zile, când am făcut o prezentare a operelor în stilul Maoqiang pe postul specializat al televiziunii centrale.) Am intrat şi mi-am luat un sfert de kil de legume prăjite şi un castron de lapte de soia, m-am aşezat la masă, cu urechile ciulite în timp ce mâncam.

Amândouă laturile scuarului ce se afla în faţa gării erau înţesate cu negustori de mărunţişuri ce încercau să-şi atragă muşterii. Cu doi ani în urmă, singurul loc unde puteai găsi ceva de mâncare pe lângă gară era restaurantul de stat, cu servicii infecte. Îşi făcuseră apoi apariţia micii întreprinzători şi, în câţiva ani, tarabe ţinute de particulari se înălţaseră precum mlădiţele de bambus după o ploaie deasă de primăvară. Erau peste tot, în vreme ce restaurantele naţionalizate şi colective, cooperativele de producţie şi desfacere şi magazinele de stat se închideau.

Am urcat într-un autobuz spre nord şi am ajuns acasă pe la trei după-amiază abia. Vederea căsuţei dărăpănate şi, mai rău, a părinţilor, care îmbătrâniseră de când îi văzusem ultima oară, s-a dovedit aproape mai mult decât puteam îndura. Le-am spus cum era viaţa de cazarmă, cum mi se închisese drumul spre o carieră oficială, cum mi se spulberase visul de a conduce un camion şi că tot ce izbutisem fusese să mă întorc acasă după ce îmi satisfăcusem doi ani de stagiu militar.
- Credeam că-i ocazia ta să-ţi croieşti o viaţă...
- Am avut ghinion, am zis, că am nimerit acolo. Dacă mă trimiteau la infanterie, eram ofiţer deja.
- Ce rost are să vorbim? mi-a zis tata. Vezi cum sunt lucrurile pe aici. Întoarce-te acolo şi fă tot ce poţi. Să nu te cruţi. Oamenii de boală mor, nu de muncă. Ţine-o aşa şi, mai devreme sau mai târziu, superiorii tăi or să bage de seamă. Dacă nu poţi fi avansat şi nu vor să te lase să conduci maşina, atunci găseşte-ţi de muncă la Partid. Am fost un comunist loial toată viaţa, dar nu mi s-a oferit intrarea în Partid. N-am viitor, dar tu ai. Găseşte o cale să intri în Partid cât încă eşti în armată. După aceea poţi să te întorci acasă cu fruntea sus.

Comandantul m-a chemat îndată ce m-am întors în unitate. Mi-a spus că ni se oferea o ocazie pentru examenul de admitere la Institutul Politehnic de Inginerie Militară din Zhengzhou şi că, după o adâncă chibzuinţă, eu fusesem cel ales să învăţ pentru examen. În cap mi s-a produs o mică explozie şi creierul, pe moment, a încetat să-mi mai meargă. Ţin minte că aveam la prânz, în ziua aceea, chiftele, lucru rar şi special pe atunci, dar a fost prima dată când am mâncat carne fără să-i simt gustul, ca şi cum aş fi mestecat ceară. De ce asta? Fiindcă eram îngrijorat. Superiorii mă aleseseră să mă duc la examen pornind de la presupunerea că absolvisem liceul, în timp ce, de fapt, nici cinci clase nu terminasem. Nu credeam să am probleme la probele de limbă şi de politică ale examenului, dar eram practic analfabet în privinţa matematicii, fizicii şi chimiei. Specializarea la care dădeam examen era repararea terminalelor de computer, o ramură cu mult peste abilităţile mele. Dar dacă mi-aş fi dezvăluit istoria personală, aş fi fost scos pe tuşă de la orice ocazie de avansare. Aşa că mi-am făcut curaj şi am zis că o să mă străduiesc din răsputeri.

Un tehnician radio pe nume Ma, un flăcău de vârsta mea din Hunan, mi-a zis că, din câte ştia, ni se oferise un loc la facultate fiindcă eram un avanpost, şi că examenul era de faţadă - că aveam să ajung la facultate atâta vreme cât n-aveam să predau goală foaia de examen.
- Dar nu ştiu nici măcar bazele aritmeticii, am zis, iar fracţiile mi-s străine cu totul.

S-a oferit să mă înveţe.
- Cineva atât de mintos ca tine poate să stăpânească orice materie, a zis. Şi ai şase luni să te pregăteşti.

Nu mi-a mai trebuit altă încurajare ca să-mi iau inima în dinţi şi să fac o încercare. Mai întâi am scris acasă şi i-am rugat să-mi trimită manualele de şcoală generală şi de liceu ale fratelui meu mai mare. Apoi, cabina lui Ma Tehnicianul a devenit sala mea de clasă în fiecare seară din săptămână. Şeful unităţii a permis să se aducă un scaun şi un pupitru în cămăruţă, ca să studiez acolo când nu făceam de santinelă. Şi, ca să mă concentrez pe studii, un recrut din 1977 a căpătat responsabilităţile mele ca adjunct de pluton. Fratele meu fusese prima persoană din partea de nord a Gaomiului care se dusese la facultate. Asta adusese atâta onoare familiei, încât să-i calc pe urme fusese un vis de-al meu încă din copilărie. Şi acum se ivise ocazia de a vedea cum visul devine realitate. Însă era o încercare formidabilă să înveţi matematică, fizică şi chimie. Nu era timp de exerciţii - nu puteam decât să citesc şi să încerc să înţeleg totul din manualele pe care le primisem. Trebuia să memorez o puzderie de formule, fără să-mi fac probleme că le înţeleg sau nu. Am umplut deci pereţii depozitului cu formule desenate în tuş în vreme ce mă străduiam de unul singur, pendulând între speranţă şi deznădejde. Mai ales ultima. Speranţele mi se topeau, am devenit palid, am slăbit, mi s-a încâlcit părul - instructorul nostru politic zicea că arăt ca un deţinut. Apoi, intr-o zi de august, m-a chemat la el:
- Am primit chiar acum un telefon, a spus, şi mi s-a zis că locul la examen care ni s-a promis a fost redistribuit. Mă aştept să primeşti această schimbare cu o atitudine corespunzătoare.

Mă simţeam, pe de-o parte, ca şi cum mi se luase o grea povară de pe umeri, dar, pe de alta, vestea a fost o grea dezamăgire. Instructorul politic a anunţat întregii unităţi schimbarea, în aceeaşi zi, adăugând că mă repunea în funcţia de adjunct al plutonului de pază. Anunţul a venit în timpul apogeului unei campanii de educaţie în cadrul armatei, şi mi s-a atribuit slujba de instructor de matematică al unităţii. Am început, aşadar, şi, învăţându-i matematică pe soldaţi, mi-am dat seama cât de mult învăţasem eu însumi în doar şase luni. Unul dintre ofiţeri a venit, chiar, la lecţia mea de trigonometrie şi a fost cât se poate de impresionat. Orele acelea de curs au fost de o importanţă capitală pentru transferul ulterior în Batalionul Baoding. Visul de a urma facultatea mi se spulberase, însă asta nu făcuse decât să-mi sporească dorinţa de a deveni scriitor. Puteai, pe atunci, să obţii recunoaştere naţională din publicarea unei singure povestiri. M-am abonat deci la două reviste - Literatura Poporului şi Revista de artă şi litere a Armatei Populare - şi, în septembrie 1978, am început să trudesc învăţând tehnici de scriere literară. Primul rezultat a fost o povestioară pe care am numit-o Mama. După ea a urmat o piesă de teatru în şase acte intitulată Divorţul.

Un bărbat între două vârste, numit Sun, cu ochiul stâng deformat, aducea corespondenţa. Toţi îi spuneau Bătrânul Sun. Toţi, în afara câtorva ofiţeri ireverenţioşi, care îi ziceau "Dragonul cu un singur ochi". Inima pornea să-mi bată iute de fiecare dată când auzeam huruitul motocicletei lui, fiindcă speram la veşti bune în privinţa celor două manuscrise. Însă tot ce am primit a fost o scrisoare de respingere scrisă de mână de la Revista de artă şi litere - Divorţul era prea lungă, şi mai bine făceam dacă-o trimiteam altundeva. În ajunul transferului meu la Baoding, ca să mai scap de bagaje şi ca un efort în a o lua de la început, am ars ambele manuscrise. Când, în 1999, m-am întors la sediul unităţii, cazarma era folosită pe post de fermă de păsări. Când m-am dus în cămară să arunc o privire, pe pereţi se desluşeau încă formulele de matematică, fizică şi chimie pe care le scrisesem cândva pe pereţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer