Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cortegiul umbrelor


Julián Ríos, traducere de Liliana Pleşa Iacob

27.02.2013
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Julián Ríos
Cortegiul umbrelor
Editura Vellant, 2013

Traducere din limba spaniolă de Liliana Pleşa Iacob


Citiţi prologul acestei cărţi.
*****
Persoana a doua (nuvelă)

Cum să explici asta, negravitaţia, acea impresie minunată de plutire şi libertate, când te afunzi în tenebre şi noaptea explodează într-o vâlvătaie orbitoare şi zece miliarde de stele se sting, dispar treptat cu un tremur de gheaţă, şi o maree de scântei se dizolvă într-o sclipire, în timp ce navighezi în derivă prin întunericul fără margini. Cum să explici senzaţia de scufundare ce te cuprinde la început, când te crezi pierdut într-un loc ciudat, dar vag cunoscut, până ce descoperi că te afli în dormitorul casei tale. Deşi totul e nebulos şi o lumină nouă scaldă mobilele şi obiectele, ca şi cum ai privi printr-o lentilă descentrată, reuşeşti să recunoşti patul matrimonial cu baldachin şi coloane răsucite, prea elegant pentru gustul tău, pe care l-ai păstrat din respect faţă de tradiţie, pentru că în el s-au născut şi au murit mai multe generaţii din familia ta. Măsuţa de noapte e plină de sticluţe şi flacoane cu doctorii, ca de obicei, iar pe etajeră se îngrămădesc de ieri acte şi dosare cu numele tău imprimat cu litere roşii: Don Eladio Robles Sanz. Notar. Tamoga, gata de semnat, cu scrisul tău mare şi ascuţit. În faţa ta, oglinda rotundă a dulapului de mahon reflectă imagini tremurânde: străinul ăsta în picioare lângă pat e fiul tău, Miguel, şi fetiţa slabă care aleargă spre uşă cu lacrimi în ochi este nepoata ta cea mare, şi femeia în vârstă, mai degrabă grăsuţă, care suspină, în genunchi la capul patului, este, de treizeci şi nouă de ani, nevasta ta, Amalia; şi domnul acela serios şi chel, cu faţa ascuţită şi brunet, care se încăpăţânează să descheie pijamaua bătrânului cu barba gri şi ochi de peşte, ce zace în pat, şi care-şi pune urechea pe pieptul osos al bătrânului ca şi cum ar vrea să asculte un secret prodigios, domnul acela atât de serios este prietenul tău Rey, doctorul Rey, şahist şi burlac înrăit.
 
Bătrânul stă nemişcat în pat, indiferent la toate, şi în oglindă vezi craniul acela gri şi supt ce se afundă în pernă ca un pietroi, pieptul dezgolit, rece şi plat ca o lespede; vezi mâinile ce se odihnesc pe cutele pledului şi îţi spui "Ce ciudat", mişti degetele şi-ţi dai seama că da, sunt mâinile tale, pentru că te ascultă, simţi că se strâng şi se desfac când vrei tu, şi totuşi le vezi liniştite, abandonate între cearceafuri, străine ca şi cum ar aparţine altcuiva, deja inutile, pentru că nu mai trebuie să apuce nimic, nu se poate prinde aerul, transparenţa aerului (ce neplăcute, degetele astea păroase şi cu noduri ca nişte picioare de rac) şi atunci îţi vine să sari din pat, pentru că poziţia e de mult timp incomodă, cu spatele ţeapăn şi ochii ficşi în tavan, şi trebuie să părăseşti patul fără ca familia să-şi dea seama, încăpăţânaţi cum sunt să stea de jur-împrejur, trebuie să scapi din cercul ăsta asfixiant şi în timp ce te ridici în picioare ceilalţi nici măcar nu te ating, aerul e un zid diafan. Să te strecori prin bariera asta de corpuri cere multă îndemânare şi te temi că vor protesta şi te vor împiedica să te scoli, dar sunt foarte ocupaţi să contemple patul, grămada aceea de aşternuturi în care zace un corp decrepit. Când îţi întinzi membrele te simţi vioi, a merge este o plăcere nouă şi foarte veche, aproape uitată, trebuie să te întorci la primii ani ai copilăriei; te mişti cu grijă la fel ca atunci, aşteptându-te să cazi în orice moment sau ca oasele să scrâşnească şi să te-apuce durerea în articulaţii şi sufocarea şi nodul în piept, ca în urmă cu puţin timp, dar te afli deja aproape de uşă şi continui să avansezi: mişcările sunt suave, cu încetinitorul, ca şi cum timpul n-ar mai conta, avansezi, avansezi încet; dar nu ştii dacă ajungi la uşă în câteva secunde sau în câteva ore, ani, o eternitate, cum să explici asta, până ce intră Sir, bătrânul setter, dând din cap, scuturându-şi laţele de foc: în privirea sa e o sclipire de spaimă, pare gata să sară pe stăpân, dar apoi dă din coadă şi trece pe lângă el.
 
Ai ajuns deja pe coridor şi prima noutate este liniştea, o linişte atât de densă cum n-a existat niciodată în casă, casa adormită; nu se aude zumzetul străzii, nici scârţâitul duşumelei găurite de carii, nici zgomotul paşilor ce te conduc la verandă. Prin geamuri se vede piaţa, aceeaşi piaţă dintotdeauna, dar în centru e fântâna dărâmată cu mulţi ani în urmă, cu firicelul ei de argint izvorând liniştit din jgheabul de piatră mâlos. La casa din faţă au reparat acoperişul, au vopsit în alb toate cele opt balcoane de pe faţadă, piatra e curăţată de mâzgă şi în gang geamurile strălucesc din nou: cu siguranţă este iar locuită pentru că tocmai s-a deschis uşa principală şi în faţă aşteaptă o trăsură cu doi cai; vizitiul se dă jos de pe capră, deschide portiera şi din cupeu coboară un cavaler cu redingotă, cizme înalte şi joben alături de două domnişoare în doliu şi intră toţi în casă. E greu să-ţi aminteşti când i-ai mai văzut, dar domnişoara mai înaltă are ochii verzi, eşti sigur, şi când nu va mai fi tânără va merge în fiecare dimineaţă la slujbă şi are o carte de rugăciuni cu coperţi de fildeş care sclipesc în penumbra bisericii şi se aşază mereu aproape de altarul cel mare pe un scaun tapiţat cu mătase roşie. Din celălalt colţ al pieţei a dispărut clădirea Poştei şi în locul ei se află un şopron dărăpănat: în golul obscur al intrării tremură o sclipire de foc şi în fund se profilează silueta unui bărbat corpolent, în cămaşă, ce loveşte liniştit nicovala cu un ciocan. Cât timp dai o raită prin casă, distanţa se micşorează, te trezeşti dintr-o dată în capătul opus al culoarului şi-ţi atrag atenţia lămpile cu gaz, agăţate pe perete. Te opreşti în faţa ultimei încăperi, biblioteca. Bâjbâi câteva clipe şi te hotărăşti să intri pentru că din cealaltă parte a uşii nu vine niciun zgomot. Un bătrân mărunţel, cu părul alb şi favoriţi, înfăşurat într-un halat albastru spălăcit, stă aşezat la un birou pe care se înalţă într-un echilibru instabil teancuri de cărţi prăfuite. Cufundat în lectură, înmoaie din când în când peniţa într-o călimară de bronz şi mâzgăleşte repede ceva. La început crezi că te-a simţit intrând, pentru că îşi înalţă capul şi se întoarce spre tine. Identifici imediat capul acela de huhurez, ochii fără pleoape, uluiţi şi limpezi, înconjuraţi de cearcăne adânci, nasul scurt şi coroiat înfipt pe faţa gălbejită. Este acelaşi bătrân prins pe pânza tabloului cel mare din salon, îmbrăcat elegant cu frac, străbunicul tău, Raimundo Robles, eruditul familiei, traducător al Cosmosului lui Humboldt şi comentator al lui Buffon şi Linneo, autor al unui exhaustiv catalog al florei din zonă şi al unei curioase monografii despre Olaus Magnus. Ţi se pare că observi un zâmbet afectuos pe buzele lui zbârcite, dar privirea bătrânului nu se opreşte la tine, se pierde în mormanul de cărţi ce acoperă peretele din fund. Stai în spatele lui şi te uiţi peste umăr la literele mici şi înghesuite ce umplu marginile cărţii voluminoase, scrisul înflorit care te fascina de-a dreptul când erai mic, în special vechea culoare maro a cernelii şi sclipirea câte unui fir de nisip printre litere. Pe o servantă sunt câteva farfurii cu resturi de mâncare şi o carafă de cristal gravat plină cu un lichid chihlimbariu. Îţi aminteşti vechea poveste de familie ce proslăvea voinţa de muncă a bietului străbunic, închis în bibliotecă, în timp ce tânăra lui soţie se plictisea în casa asta tristă şi umedă şi săptămâni de-a rândul nu reuşea să-l vadă decât atunci când el întredeschidea uşa doar atât cât să primească mâncarea şi sticloiul cu ceai rece pe care-l savura ca pe o băutură. Respecţi izolarea bătrânului, plăcerea lui solitară de a mâzgăli foaie după foaie poate cu unicul scop ca după mulţi ani un copil să se minuneze în faţa hieroglifelor lui.
 
Închizi uşa în urma ta şi cobori pipăind balustrada scării întunecate (pentru o clipă te temi că ai greşit casa) şi traversezi parterul ghidat de evantaiul luminos ce brăzdează dalele spre colţul din fund. Salonul este plin de oameni care vorbesc animaţi în linişte. Te orbeşte strălucirea, lumina vie ce pare să se înalţe de jos, din scândura cerată şi lustruită a podelei. Din nou te gândeşti că ai făcut o greşeală şi ai pătruns într-o casă în care are loc o petrecere de carnaval pentru că doar aşa se explică de ce toate persoanele acelea sunt îmbrăcate cu costume atât de pestriţe, din diferite epoci. Încerci să te descurci printre grupuri, să găseşti vreun cunoscut, ca atunci când nimereşti neinvitat la o sărbătorire. Câteva persoane îţi par vag familiare. Îţi ia ceva timp să faci legătura dintre acele figuri însufleţite şi pline de viaţă şi imaginile sepia împrăştiate prin vechiul album cu fotografii. Lângă pian, aşezată pe un fotoliu sculptat cu modele aurite, o frumoasă doamnă de vreo treizeci de ani priveşte glacial mişcările celor prezenţi. În timp ce-i admiri părul negru şi lucios, care-i cade în cârlionţi pe gâtul fin, împodobit cu o panglică de catifea verde, bustul ţanţoş, talia strânsă şi subţire, fusta impresionantă cu crinolină, de culoarea somonului, ştii că nu poate fi altcineva decât frumoasa Edelmira, cea de-a doua nevastă a străbunicului. O doamnă de şaizeci de ani, osoasă, cu un şal negru căzut peste braţe, se îndreaptă spre ea şi-ţi astupă vederea. Uşile salonului, ce comunică cu sala de jocuri (încuiată de mai bine de jumătate de secol) sunt larg deschise. În centru, un grup de bărbaţi înconjoară masa de biliard. Este masa pe care-ai descoperit-o în explorările tale infantile, dezmembrată şi acoperită de colb în pod. Bilele de sidef par să se rostogolească ore în şir pe tapetul verde; ai impresia că timpul e găurit şi tu te dedublezi, trăieşti în mai multe epoci, cum să explici asta, şi treci dintr-una în alta cu aceeaşi uşurinţă cu care, copil fiind, săreai dintr-o căsuţă în alta a şotronului. Cea dintâi surpriză, ce ciudat, a fost să-l descoperi lângă tine pe unchiul Emilio, îmbrăcat marinar şi fumând un trabuc monumental; şi puţin mai încolo, dormitând pe o sofa, cu picioarele încrucişate şi un ziar desfăcut pe genunchi ca un pled, bunicul Eladio, atât de gras, cu vesta descheiată, părul ciufulit şi faţa aprinsă, ca în amintirile tale din copilărie. Şi tânărul acela firav în costum alb, cu mustăţi şi ochelari de sârmă, care se apleacă spre masa de biliard, trebuie să fie Claudio, fratele mai mic al bunicului, care-a emigrat în Cuba la optsprezece ani.
 
Te privesc de parcă nici n-ai fi acolo; te supără în special că nu-ţi dau atenţie şi indiferenţa asta e şi mai dureroasă când te îndrepţi spre bărbatul din faţa ta şi desfaci braţele şi mergi către el pentru că ţi-ai recunoscut tatăl, bărbatul acela puternic, cu faţa mare şi trăsături blânde pe care l-ai văzut pentru ultima dată la şapte ani, în dimineaţa cenuşie când l-au adus acasă întins într-o căruţă hodorogită, după ce asistase o naştere într-un sat vecin; şi el (fruntea aceea înaltă şi mirosul pielii lui nu le vei uita niciodată) îţi întoarce spatele şi se îndreaptă spre salon frecându-şi lobul urechii cu acel gest caracteristic de ezitare pe care ţi-l aminteşti atât de bine.
 
Trebuie să ieşi de aici, să-ţi recapeţi simţul de orientare, să intri în ordinea veche, în ordinea timpului.

Acum eşti pe culoar, în faţa uşii cu geamuri şi scară de piatră ce duce în grădină. În spatele geamurilor pâcloase se disting aleile cu camelii şi castanul pe care-ai dat ordin să-l taie acum jumătate de secol. De-abia ai timp s-o zăreşti pe fata cu păr scurt şi fustă albă care aleargă, cu picioarele goale, spre chioşcul de lemn cu acoperiş ţuguiat pe jumătate ascuns sub reţeaua deasă de buganvilia. Umbra aceea albă, verişoara Nina, se evaporă îndepărtată ca amintirile primului tău amor: insomnia disperată la cincisprezece ani, complicitatea unei veri sufocante şi siestele în hamac, sub castanul umbros, părul Ninei pe gura ta, mirosul de muşeţel al părului ei, şi pe urmă furia şi gustul lacrimilor când ei i s-a năzărit să se mărite, atât de tânără, cu străinul acela odios.
 
Cum să explici graba, dorinţa ce te împinge spre spălătorie, încăpere care în copilăria ta însemna doar miros de leşie şi de rufe umede. Lângă fereastră o fată coase aplecată asupra lucrului, acul din mâna ei este o rază de lumină ce străpunge pânza. Întoarce capul spre uşă când intri, tresare lăsând să-i cadă cusătura din mână şi aleargă spre tine (nu e nicio îndoială, acum da, te-a recunoscut; nu este încă bătrâna ce se vaită şi delirează agonizând de-a lungul unei nopţi interminabile, ci mama cu inima largă pe care ţi-o reconstruieşti în memorie), şovăie câteva clipe şi mişcă din cap a descurajare la început, face un pas înapoi şi spune "nu" cu un gest, surâzând acum satisfăcută.
 
Simţi o apăsare imensă, ca şi cum oasele tale s-ar fi umplut cu plumb, şi cazi din nou în noapte şi te-nvârteşti în întunericul fără margini şi un val cald creşte şi se propagă ca un ecou şi zece miliarde de stele se aprind pe rând ca luminile unui oraş îndepărtat şi străfulgerarea este un ocean luminos, Calea Lactee, şi simţi din nou greutatea copleşitoare şi furnicarul grăbit al vieţii. Aluneci, chircit în spaţiul întunecat şi cald, te întorci şi rămâi ancorat în pat, şi auzi voci tot mai apropiate, cuvinte disparate: "injecţie cu adrenalină"... "stop cardiac"... "a reacţionat"... "îşi revine"... "trei minute cât o veşnicie, Dumnezeule"... Priveşti mirat chipurile ce stau în jurul patului, aplecate spre tine, şi crezi că te-ai trezit din somn şi nu înţelegi de ce Amalia îţi sărută mâinile şi doctorul Rey surâde şi-şi şterge fruntea cu mâna şi fiul tău surâde şi în ochi i se citeşte atâta frică.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer