Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Tamoga revizitată


Julián Ríos, traducere de Liliana Pleşa Iacob

27.02.2013
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Julián Ríos
Cortegiul umbrelor
Editura Vellant, 2013

Traducere din limba spaniolă de Liliana Pleşa Iacob


Citiţi o nuvelă din această carte.

*****

Intro

Cortegiul umbrelor se construieşte din nouă nuvele legate discret între ele prin personajele chinuite care populează Tamoga - un sat iberic de pe coasta de nord-vest, în care se trăieşte greu, dar care e, în schimb, "mai bun ca oricare altul pentru a muri."
 
Poveşti de dragoste, război şi răzbunare se ţes din vorbele sătenilor: un cor al umbrelor alimentat de bârfe şi amintiri, blesteme şi jurăminte încălcate. De la povestea lui Mortes, străinul care ajunge în Tamoga ca şi cum ar urma un cântec de sirenă, până la istoria doñei Sacramento, care, desprinsă parcă dintr-un tablou de Goya, refuză de cinci decenii să mai iasă din casa prăfuită în care s-a născut, cele nouă nuvele de Julián Ríos ne dezvăluie un spaţiu ca o anticameră a morţii, golit de speranţă, dar plin de secrete.
 
Carlos Fuentes spunea despre Julián Ríos că este cel mai inventiv şi creativ scriitor de limbă spaniolă. Născut în 1941 în oraşul galician Vigo, Ríos şi-a făcut studiile în Madrid, de unde a emigrat în Londra şi apoi în Paris, unde trăieşte în prezent. Este considerat unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai postmodernismului spaniol, iar romanul său, Larva, stă mărturie în acest sens. Şi-a scris primele două volume à deux alături de Octavio Paz. Maestru al invenţiei lingvistice, Julián Ríos a devenit un scriitor-cult în Occident, unde a fost supranumit "un James Joyce spaniol" sau "urmaşul lui Cervantes."
 
Cortegiul umbrelor a fost scris între 1966 şi 1968, dar tânărului Ríos i-a fost teamă că nu va trece de cenzură sub regimul lui Franco, aşa că a păstrat manuscrisul aproape cinci decenii în sertar. Spre deosebire de cărţile sale de mai târziu (sofisticate şi jucăuşe), Cortegiul umbrelor adună texte scurte şi amare despre un loc pe cât de întunecat, pe atât de misterios: imaginarul sat Tamoga.
 
***
 
Prolog. Tamoga revizitată
 
Am scris Cortegiul umbrelor între anii 1966 şi 1968, la Madrid (încercam pe atunci să retrăiesc şi să recreez fără regionalisme atât de speciala mea Galicia, tărâmul minunilor copilăriei şi adolescenţei, cu umbrele lui, sumbre adesea, căruia i se adăuga, între nostalgic şi fantomatic, ţinutul lui "plec şi nu mă mai întorc" al atâtor emigranţi), iar când m-am mutat la Londra, în 1969, am luat cu mine manuscrisul, căci aveam de gând să-i mai adaug câteva capitole, pe care le schiţasem deja. Până la urmă, am hotărât să las cartea aşa cum era, revizuind şi corectând câte ceva doar la capitolul intitulat "Palonzo". Cu toate că cele nouă povestiri se pot citi în mod autonom, ca istorii independente, eu le-am considerat întotdeauna ca făcând parte dintr-un ansamblu romanesc despre o comunitate şi un spaţiu imaginare, cu personaje ce se relevau şi se revelau treptat, pe parcursul vieţii lor chinuite, legate unele de altele într-o măsură mai mare sau mai mică.
 
Unele dintre aceste povestiri au fost premiate - "Persoana a doua" a primit premiul Gabriel Miró în 1969; "Râul fără maluri", premiul Hucha de Plata în 1970 -, totuşi nu eram încă decis să trimit romanul unui editor. Mă gândeam că anumite capitole, precum "Vânătoare în iulie", n-ar putea trece de cenzură; dar mai existau şi alte motive pentru care amânam publicarea cărţii. Principalul era acela că, la un an după sosirea mea la Londra, mă angajasem în proiectul narativ Larva, care se dovedea a fi de lungă, ba chiar şi largă durată, căci mă străduiam să lărgesc vocabularul spaniolei, scoţându-l din tiparele vechi, spre a oglindi metisajul şi cosmopoliglotismul marelui oraş ca o chintesenţă a lumii, astfel că am decis că era mai bine pentru Cortegiul umbrelor să mai rămână o vreme în umbră, să nu vadă lumina în ţara oprimărilor pe care o lăsam în urmă, în timp ce burlesc-carnavalescul părinte al noului roman îşi continua viaţa pe malurile Tamisei, acompaniat de cortegiul său de femei şi idei întrupate din umbrele nopţii. În vârtejul vieţii libere din Londra, angajat în jocul de dame, de limbaje şi de măşti al Larvei, m-am detaşat treptat de Cortegiul umbrelor, sau poate mi s-a părut că nu mai înţelegeam prea bine spaniola pură.
 
În zorii unei zile de ianuarie a lui 1970, într-o Londră cu multă zăpadă, după o cină în casa unor prieteni din Golders Green, în nord-estul oraşului, am cunoscut un taximetrist ce s-a dovedit a fi originar din Tamoga sau dintr-un loc foarte asemănător şi apropiat. Venise în Anglia cu părinţii la vârsta de şapte, opt ani şi, după un sfert de secol, uitase aproape complet limba maternă. Încerca să spună fraze disparate în spaniolă, iar eu îl ajutam să le completeze şi să le pronunţe mai bine. După ce am ajuns la destinaţie, în zona de sud, în Queen\'s Park, am mai stat vreo oră cu el în maşină, făcând exerciţii în spaniola simplă a dorului reînnodat, învăluiţi în fulgii ce deja acoperiseră parcul din faţa noastră. Cu fiecare frază smulsă uitării, venea şi o frântură de amintire. Da, da, insista omul. Odată cu limba reînviată, în minte îi învia şi scurtul trecut de copil mic, în Tamoga. Taximetristul acela londonez, cu câţiva ani mai mare ca mine, încerca să reaprindă o limbă şi o fărâmă de viaţă pierdute. În timp ce eu, dimpotrivă, încercam în Londra să le sting amintirea, să mă desprind de o ţară şi de o atmosferă asfixiante. Plăcuţa din gara Tamoga - cu două litere şterse - indica pe bună dreptate: "Ahoga" (prin lipsa literelor T şi m, numele localităţii devine "aoga" - astfel se pronunţă în spaniolă ahoga: "se sufocă", "se îneacă" - nota traducătorului). Din perspectiva timpului, care este cel mai bun privitor, pot spune că încercasem pe-atunci să mă îndepărtez de o Spanie ce-mi mirosea a camfor, ba chiar a pârjol, şi că mă durea fără îndoială mai puţin decât pe Unamuno, a cărui celebră frază, tradusă fidel de către povestitorul Larvei, suna a parafrază cu iz de glumă grosolană: Spain pains me! şi consideram că un limbaj subversiv era cea mai bună aspirină pentru răul de Pirinei.
 
S-au succedat apoi anii şi cărţile, ca şi oraşele în care am locuit, iar dactiloscrisul Cortegiului umbrelor a rămas pe fundul unei lăzi, aşteptând să mă învrednicesc a-l scutura de praf şi a-i arunca o privire. Îmi mai aminteam de el din când în când, nu fără oarecare remuşcare. De exemplu, în 1991, aflându-mă la Berlin, m-am gândit că aş fi putut oferi un fragment din carte pentru un număr special dedicat mie de către o revistă germană; dar n-am avut textul la îndemână. Câţiva ani mai târziu, la New York, într-o conversaţie la masă cu unul dintre editorii mei americani, evocând vremurile perioadei franchiste, am adus în discuţie, spre a-mi susţine opiniile, cartea mea inedită, ca şi cum era vorba de un păcat al tinereţii, ascuns în purgatoriu. Iar acum un an şi ceva, stând de vorbă, tot la o masă, dar în Paris, cu editorii francezi, Cortegiul a ieşit din umbră, inserându-se în conversaţia noastră şi trezind un interes pe care nu ştiam în acel moment dacă aveam să-l mai împărtăşesc şi eu.
 
După câteva luni de la acea conversaţie, în romanul la care lucram s-au strecurat printre amintirile unui personaj - dezrădăcinat, precum acel taximetrist londonez - câteva referiri vagi la Tamoga. Şi pentru prima dată din 1970, m-am apucat să recitesc, nu fără teamă, Cortegiul umbrelor. Fără emoţii paterne, fără nostalgii, dar şi fără pseudomasochisme expiatorii ori dezamăgiri de natură raţională. Eu sunt altul, alt autor. Care păstrează, desigur, urmele volutelor şi revolutelor momente de viaţă trăite. Sau cum ar spune, dumnezeieşte, Milalias, protagonistul Larvei: Eu sunt cel de azi1... În realitate, după atâta timp, Cortegiul umbrelor nu mi-a lăsat altă opţiune decât să fiu cititorul său. N-am avut, aşadar, nimic de adăugat, nici de tăiat. Şi sunt bucuros că n-a devenit o confruntare2 între umbre, între textul iniţial şi adăugiri sau modificări inoportune, între autorul care am fost şi cel care sunt azi.
 
Apreciez în mod special la Cortegiul umbrelor cortegiul formei şi al stilului, pe care încă de pe-atunci încercam să le îmbin în scriitura mea. Şi, de asemenea, importanţa personajelor în cadrul naraţiunii, alta dintre plăcerile ce mă subjugă şi îmi conjugă pasiunea de povestitor cu cea de scotocitor pe sub pielea celuilalt.
 
Acum, când tocmai am terminat de scris aceste rânduri, văd de la fereastră un remorcher alunecând pe Sena, prin dreptul insulei Saint-Martin, trecând pe lângă mica aşezare Vétheuil şi pierzându-se după o curbă a fluviului, aproape de casa lui Monet. Cunosc deja bine cursul Senei, astfel că pot anticipa cum mai târziu, în apropiere de Rouen, va trece prin faţa pavilionului lui Flaubert, în Croisset, pentru a căuta apoi gura prin care va pătrunde în apele mării şi, poate, după ce va fi lunecat printre multe valuri şi maluri, va ajunge şi la coasta bătrânei Tamoga, cea care a fost, de multe ori, şi coasta morţii.
 
(J.R., 19 noiembrie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer