Ajuns la Bucureşti, trofeul Ursul de Aur al Festivalului de Film de la Berlin 2013 (obţinut pentru filmul Poziţia copilului) se află într-o bună companie. Împarte raftul cu un Leopard de Argint şi cu nişte omuleţi ai lui Gopo. Pe lîngă aceste bibelouri rare, regizorul Călin Peter Netzer deţine şi o rachetă de tenis, cu mînerul ros. O desface din husă cu mare pompă, ca pe un cadou de Crăciun. "E de profesionist!", spune, încercîndu-i cordajul. "Sînt cel mai bun tenisman dintre regizori şi cel mai bun regizor dintre tenismeni!". Visa la Salatiera de Argint, dar a ajuns să ia cu totul alt fel de trofee. Această versiune extinsă a interviului apare în exclusivitate pe LiterNet.
Maria Andrieş: Cum te-ai apucat de tenis?
Călin Peter Netzer: Am început în Germania, la şcoală, eram în echipa şcolii. Asta se întîmpla cam prin '85. După ce a cîştigat Becker la Wimbledon, a fost un mare "boom" în Germania, am început să joc din ce în ce mai mult, am mers în turnee. Pînă la urmă, am ajuns să joc şi în ATP. Eram din generaţie cu Pavel şi Pescariu. Bine, Pavel încă nu venise atunci în Germania. I-am avut antrenori pe Adrian Marcu, pe Segărceanu.
M.A.: În afară de Becker, îţi plăceau şi alţi tenismeni?
C.P.N.: Cine mai era în vremea aceea? Edberg, Mats Wilander... Lendl nu-mi plăcea. Connors, dar era la sfîrşitul carierei.
M.A.: Dintre jucătorii de azi, preferi stilul Federer, estetic, sau stilul Nadal, atletic?
C.P.N.: Îmi plac amîndoi. Mai mult Federer, dar îl admir şi pe Nadal, e un gen de luptător, chiar dacă nu-i atît de talentat, atît de elegant, de graţios ca Federer.
M.A.: Despre Andy Murray ce părere ai?
C.P.N.: Nu că nu-mi place, dar nu-mi zice mare lucru.
M.A.: La fotbal te uiţi?
C.P.N.: Mă uitam la "naţională", pe vremuri. Nu mă mai uit, nu mai are performanţe, mi se pare că acum e o generaţie din astea, care abia se caută...
M.A.: Mai joci tenis?
C.P.N.: Cînd am timp. De cele mai multe ori, joc cu CTP.
M.A.: Îl laşi să cîştige, pentru că e critic de film?
C.P.N.: Nu-l las să cîştige, sîntem cam la egal, aşa... Dacă ar fi pe bune, cred că totuşi aş cîştiga!
M.A.: Cum adică "pe bune"?
C.P.N.: Adică dacă am juca pentru o miză şi ar trebui să-l bat, da, l-aş bate. El joacă zilnic de foarte mulţi ani. Eu am avut o pauză din '93 pînă de curînd. Cîţiva ani n-am jucat deloc. Iar el, la vîrsta lui, are o condiţie mult mai bună decît a mea.
"Românii sînt încă în tranziţie"
M.A.: Ai trăit şi în Germania, şi în România. Ce înseamnă "civilizaţie" pentru tine? Personajele din Poziţia copilului o pomenesc des: "E o casă civilizată", "Să vorbim ca oamenii civilizaţi"...
C.P.N.: Dacă ar fi s-o descriu, civilizaţia ar fi onestitatea, într-un fel. Sau apropierea de onestitate, un anume bun-simţ, un anume bun gust. O autocenzură şi o autocritică, dacă vrei, a ta, ca om... În cealaltă direcţie stă nesimţirea, adică dezinvoltura şi inconştienţa unor oameni, care sînt ridicoli şi nu le pasă că sînt aşa...
M.A.: Ai spune despre noi că sîntem o ţară civilizată, un popor civilizat?
C.P.N.: Nu, nu... Sîntem un popor haotic. Am o relaţie de dragoste şi ură cu ţara asta. Pentru multe lucruri o urăsc, mi se pare dizgraţioasă, pentru alte lucruri o iubesc.
M.A.: Şi care ar fi acele lucruri? Să începem cu relele!
C.P.N.: Of, Doamne... Pentru neseriozitate, pentru... cum să zic? Pentru că e un popor care cască gura la orice fel de inşi şi poţi să-i vinzi aproape orice înseamnă clişeu, prost gust, banal, submediocru. Pînă la urmă, dacă ajungem la lucrurile de bine, cred că e un popor care are o intuiţie bună, dar needucată. Consider că românii sînt în continuare în stare de tranziţie, într-un schimb de generaţii, care se va aşeza pînă la urmă.
"Am fost smuls de-acolo şi băgat într-o lume cu totul nouă"
M.A.: În filmele tale, şi în Medalia de onoare, şi în Poziţia copilului, comunicarea dintre părinţi şi copii nu funcţionează. De ce?
C.P.N.: Nu e doar din cauza conflictului dintre generaţii, care există peste tot în lume. La noi, conflictul ăsta e accentuat de efectele secundare ale comunismului. Părinţii sînt influenţaţi de perioada trăită înainte de '89. În Medalia de onoare mai mult, aici, în Poziţia copilului, mai puţin. Părinţii vor să obţină prin copii ceea ce nu au putut ei să realizeze. Vor să se împlinească personal prin copii. Generaţia părinţilor mei e aia care spune: "Am fost generaţie de sacrificiu, am trecut prin ce-am trecut"... Acum vor ca tot ce n-au avut, din cauza îngrădirilor, să le ofere copiilor, copiii să-şi trăiască libertatea...
M.A.: Există un rău şi, dacă da, unde anume în acest fel de a vedea relaţia cu copiii?
C.P.N.: În principiu, nu există un rău. Lucrurile sînt exagerate şi de aici poţi uşor să cazi într-o relaţie patologică, bazată pe control, o relaţie disfuncţională. La asta duc prea multă posesivitate şi prea mult bine. Părinţii ajung la un moment dat să vrea să controleze viaţa copilului. Invocă faptul că au experienţă. De fiecare dată, oamenii mai în vîrstă se consideră mai înţelepţi, pentru că au trecut prin viaţă, ei ştiu la 60 de ani tot ce-i mai bine pentru tine, la 30 de ani. Pentru că ei au trăit asta înaintea ta, de la relaţii personale la profesie... De exemplu, ai mei n-au vrut să mă întorc în România, ei doreau să plec în America, pentru că ăsta era trendul atunci.
M.A.: Şi de ce te-ai opus?
C.P.N.: Eu am vrut să mă întorc în România, de unde am emigrat la vîrsta de 7-8 ani, fără voinţa mea în vreun fel. Eu eram fericit acolo unde eram, la Cluj...
M.A.: Erai fericit în România comunistă?!
C.P.N.: Da, da, în România comunistă, sună paradoxal, dar... Bun, eram copil... Şi am fost smuls de acolo şi băgat într-o societate cu totul nouă, într-o lume nouă, în care nu ştiam pe nimeni, trebuia să-mi fac prieteni noi. Nu m-am adaptat foarte bine de-a lungul anilor... Bun. Am început la un moment dat să joc tenis şi să încerc să evadez... Tenisul a fost, de fapt, un mod de evadare, să plec din această oază familială, de-acasă, de la şcoală... A fost o oportunitate pentru mine ca să plec, cît mai des, în turnee...
M.A.: Şi apoi?
C.P.N.: Finalmente, după ce am terminat liceul şi a trebuit să fac o facultate, a fost iar un moment bun să evadez... Să mă întorc în România, să fac şcoala de film. Bine, că puteam s-o fac şi la München, şi la Berlin... Nu mai spun că ai mei voiau să mă trimită în America, la Columbia sau la Los Angeles...
M.A.: Ai venit la Bucureşti să faci şcoala de film pentru că doreai pur şi simplu să te întorci sau pentru că era o şcoală bună?
C.P.N.: Şi de asta... Auzisem că ai tot felul de avantaje, filmezi pe peliculă din anul II, pe 16 mm. Din anul III, pe 35 mm, filmul de diplomă îl faci pe peliculă color... Ceea ce în Germania nu era, trebuia să-ţi cauţi sponsori, să-ţi cumperi pelicula. Dar nu cred că ăsta a fost motivul cel mai important. Am vrut să mă întorc în ţara mea natală.
"A intrat într-o relaţie intimă şi posesivă cu mine"
M.A.: Ai mărturisit că Poziţia copilului este inspirat de relaţia cu propria ta familie. Ai avut privilegiul să-ţi alegi "părinţii". Cum ţi-ai ales "mama"?
C.P.N.: Ne gîndeam la Luminiţa Gheorghiu şi eu, şi Răzvan Rădulescu, încă de cînd scriam replicile... Am făcut totuşi un casting, pentru că am căutat o faţă nouă. Luminiţa jucase în multe filme din Noul Val, roluri secundare. De cînd i-am zis "Ok, facem filmul!", am spus şi un "dar". Trebuia s-o schimbăm, s-o ducem spre high-class. Ea voia totul, dacă se putea, să-i facem toate operaţiile estetice de pe lume. Era foarte încîntată cînd i-am spus că aş vrea ca lumea care vine să vadă filmul să n-o recunoască, să-şi dea seama abia la generic că ea e aceea din film.
M.A.: Cum ai colaborat cu ea?
C.P.N.: E un om foarte complicat, aşa, întîi a zis "Da", apoi s-a supărat pe mine, cum adică, nu e destul de atractivă şi de frumoasă pentru mine? Că de ce n-o iau eu pe Meryl Streep şi aşa mai departe. Au fost şi certuri între noi, apoi am revenit...
M.A.: La fel ca personajul Corneliei, ea ştia ce-i mai bine pentru film decît tine, regizorul?
C.P.N.: (rîde) Şi-a luat rolul în serios de la bun început, de cînd am bătut palma că facem filmul împreună. Şi-a luat rolul Corneliei în serios pînă în ziua de azi. Eu sînt Barbu, fiul din film, pentru ea. E curios de ce m-a ales pe mine, că putea să-l aleagă pe Bogdan Dumitrache, care-l interpretează pe Barbu, să intre în relaţia asta. A intrat într-o relaţie intimă şi posesivă cu mine, regizorul. Au fost certuri, discuţii pînă la sfîrşitul filmărilor. După care am întrerupt legăturile, după mult timp. Noi începuserăm repetiţiile încă din vara anterioară, cu opt luni înainte. Filmările au fost în februarie 2012, deci se adunase aproape un an, ne sufocam...
M.A.: Şi pe Bogdan Dumitrache cum l-ai distribuit în rolul fiului, în rolul tău, de fapt?
C.P.N.: L-am ales înainte să joace tot un rol de fiu ataşat de mamă în filmul lui Sitaru, Din dragoste cu cele mai bune intenţii. L-am cunoscut în 2011, la Gala Gopo. Apoi m-am dus la el, are o firmă de casting. L-am rugat să-mi organizeze un casting la agenţia lui pentru Poziţia copilului. Şi în timpul castingului, el mă ajuta, jucînd rolul lui Barbu, cu actorii care dădeau probe. Aşa că nu m-am mai gîndit la nimeni pentru rolul fiului, el n-a zis nimic despre asta, ne-am împrietenit... A fost, aşa, o alegere foarte clară, intuitivă, pînă la urmă, că el trebuie să fie. Simţeam cum mă studiază şi că începem să semănăm foarte mult.
M.A.: Barbu, "copilul' din film, eşti tu.
C.P.N.: Da.
M.A.: Cum e să te expui aşa, pe marele ecran?
C.P.N.: E riscant, dar, pînă la urmă, e un fel de... nu ştiu, catharsis. Cu Bogdan e o relaţie specială, eu sînt un om foarte introvertit şi vorbesc puţin, dar el mă face să mă deschid şi să vorbesc foarte mult, el scoate la iveală latura cealaltă din mine, latura sociabilă şi comunicativă, el devine Călin Netzer. Într-un fel, e ca şi cum mi-aş povesti mie, e interesant...
"Noi am filma «Titanic» în cadă"
M.A.: Cum e să faci film în România?
C.P.N.: A fost greu şi acum e din ce în ce mai greu.
M.A.: Chiar şi după atîtea premii?
C.P.N.: Da! Dacă ar fi, vorba Adei Solomon, să facem azi acest proiect, ar fi aproape imposibil. De la CNC poţi să obţii maximum 200.000 de euro şi nu ştii cînd îi obţii. Apoi te duci la agenţii publicitare, care au bani din ce în ce mai puţini, la TVR, care acum e falimentar, alte televiziuni nu intră în proiecte din astea. Agenţiile publicitare care au bani au bugete bine stabilite şi colaborează numai cu anumite case de producţie. E un cerc închis în care nu mai intri. Singura posibilitate este să-ţi găseşti un coproducător din afară. Ceea ce înseamnă că nu sînt bani mulţi şi că trebuie să-i cheltuieşti, în mare parte, în ţara respectivă. Dacă iei 200.000 de euro de la un producător din Germania, trebuie să cheltuieşti 50% acolo, la ei, pe servicii, pe postproducţie. Preţurile sînt altele la ei şi umflă devizul. Mai poţi obţine finanţare de la Eurimages, maximum 15% din bugetul tău şi uite-aşa, cu chiu, cu vai, ajungi la un 500.000 de euro. Iar bugetul mediu al unui film românesc este de 700.000-800.000 de euro.
M.A.: Nici o şansă să filmăm Titanic în România.
C.P.N.: Ba da, dar l-am filma în cadă, cu o machetă de vas!
M.A.: Pentru cine faci filme?
C.P.N.: Pentru mine, într-un fel.
M.A.: Nu ţi se pare cam egoist, să faci filme numai pentru tine?
C.P.N.: Cred că nu numai eu fac aşa. Facem filme despre noi, adică încercăm să vorbim despre ceea ce ştim. Implicit le faci pentru tine. Nu înseamnă că le faci numai pentru tine, vrei să le împărtăşeşti cu ceilalţi.
"Poporul îi tot suportă pe politicieni"
M.A.: Care a fost reacţia publicului la proiecţia de la Berlinală?
C.P.N.: Am simţit sala cum vibrează şi simte filmul, există o comunicare între film şi public. A fost aplaudat foarte mult. Presa a reacţionat foarte bine, la conferinţa de după proiecţie. Presa germană, italiană, spaniolă, americană. Cred că tema, esenţa poveştii, e universală, e o poveste care se poate petrece oriunde.
M.A.: Te-ai desprins de postcomunism şi temele sale, în Poziţia copilului.
C.P.N.: Trebuie să începem să facem filme de actualitate şi să facem mici paşi spre publicul din România. Problema mare stă în educaţie, tînăra generaţie nu mai vine la cinematograf. Trebuie să facem ceva, să venim noi spre ei, să le întindem o mînă. Încet, încet, ar trebui să facem filme de gen: comedii, horror, SF. Bine, SF-ul l-am filma tot în cadă!
M.A.: Dacă ai putea să schimbi la societatea românească ceva, ce-ai schimba?
C.P.N.: După părerea mea, ar fi nevoie de o dictatură democratică, într-un fel. Nu mă duc la vot, sînt apolitic, privesc de la distanţă şi mă amuz de tot ce se-ntîmplă. Adică poporul mi se pare foarte înţelegător şi cumva indulgent, că îi tot suportă pe politicieni şi toate tîmpeniile care se fac.
M.A.: Şi ce-ar trebui să facă oamenii?
C.P.N.: Nu ştiu. Dacă aş spune acuma că ar trebui să vină un neamţ să ne conducă, ar sări toţi... Problema e că şi dacă vine neamţul, după două săptămîni se balcanizează şi el! Există riscul ăsta.
"Tinerii trebuie să facă pasul"
M.A.: De ce să vină lumea să vadă Poziţia copilului?
C.P.N.: Pentru că e un film care va avea un efect terapeutic pentru oameni, pe termen mai lung. Adică o să plece cu ceva, o să plece cu un nod în stomac, dar, în timp, o să le facă bine. Să zicem că tu eşti în limitele tale normale, ca psihic, nu ai nevoie de psiholog, dar nu strică să te duci la o terapie. O să-ţi facă bine.
M.A.: Recomanzi ca terapia asta să fie făcută împreună cu mama, s-o iei cu tine la film?
C.P.N.: Nu ştiu, împreună sau separat, e bine s-o faci. Cred că mulţi o să se regăsească acolo, o să-şi ridice semne de întrebare. Nu sînt naiv să-mi imaginez că filmul o să schimbe relaţii dintre mame şi copii, dar cei care-l văd o să-şi ridice semne de întrebare şi ăsta e un mare lucru.
M.A.: Există soluţii pentru a reface punţile dintre generaţii?
C.P.N.: Cred că depinde de generaţia tînără. Speranţa e în cei care vin. Dacă există o speranţă în reconciliere sau şanse de a ieşi din acest cerc vicios, ar trebui să vină din partea copiilor. Ei ar trebui să facă pasul spre părinţi, prin înţelegere, nu cred că garda veche se mai poate schimba, ei sînt tot mai confuzi, aşa...
M.A.: Şi generaţia nouă, din era Internetului, cum ţi se pare?
C.P.N.: Mie mi se pare că e o generaţie mai inumană cumva. Inumană din pricina lipsei de dezvoltare interioară a părţii emoţionale... Generaţia veche a acumulat mult în sensul ăsta. În timpul comunismului, umanitatea s-a dezvoltat mult mai bine, exista o unitate mai mare între oameni. Generaţia nouă comunică mai mult virtual.
"Nu regret Germania!"
M.A.: Cum vezi viitorul cinematografiei în 3D?
C.P.N.: Poate să se ajungă şi la 8D, trebuie să fii creativ şi să ţii pasul!
M.A.: Ce înseamnă premiul de la Berlin pentru tine?
C.P.N.: O bucurie, o performanţă şi, în acelaşi timp, o povară.
M.A.: De ce?
C.P.N.: Creează aşteptări pentru noul film. Acum e totul mult prea proaspăt, dar va veni un timp în care să mă gîndesc exact cum fac, ce fac, care e pariul pe care-l pun acuma...
M.A.: Acum, cînd te confrunţi cu greutăţi în a face film în România, regreţi că n-ai rămas în Germania?
C.P.N.: Nu, nu, nu, puteam să fac film în Germania înainte de Poziţia copilului, aveam oferte. Dar nu regret... Eventual mi-ar plăcea să lucrez în cinematografia americană. Nu în cea hollywoodiană, unde regizorul e un angajat, un simplu executant de scenariu, care nu mai intră la montaj. Sau faci asta pentru bani foarte mulţi şi atunci ştii pentru ce-o faci. Mie mi-ar plăcea să lucrez în cinematografia americană independentă, să fac film în ritmul meu, cum vreau eu.
CV Călin Peter Netzer
Data şi locul naşterii: 1 mai 1975, Petroşani
Studii: Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale", Bucureşti, clasa: Laurenţiu Damian - Stere Gulea
Ocupaţie: regizor, scenarist, producător
Filme: Maria (2003 - Marele Premiu "Leopardul de Argint" la Locarno, o nominalizare la premiile Academiei Europene de Film), Medalia de onoare (2009 - premii la festivalurile de la Torino, Miami, Los Angeles, Tesalonic, TIFF 2010 Cluj), Poziţia copilului (2013 - Marele Premiu "Ursul de Aur" la Berlin)