Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iisus din Straford


Augustin Ioan

02.04.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stratford Upon Avon, un orăşel ostenit de provincie, zace capsulat în gloria sa aducătoare de bani, moştenită de la William. Născut aici şi întors aproape de sfârşit spre a deveni un onorabil membru al comunităţii şi decan al consiliului parohial, scriitorul a căpătat astfel dreptul de a fi îngropat chiar în faţa altarului, împreună cu tot neamul său cel adormit, spre a fi cu o clipă mai aproape de resurecţie, la vremea cuvenită.
 
Biserica din Straford conţine în sine o ciudăţenie: braţul estic al crucii planului este rotit către nord cu câteva grade, astfel încât - ni se explică în pliante - să sugereze oboseala Mântuitorului la răstignire. Acest tip de vizualizare a unor evenimente sacre îmi aminteşte, în duioasa lui simplitate, de arhitectura în formă de - orice: de la steaua cu cinci colţuri a planului Teatrului Armatei Roşii din Moscova la aligatorul adăpostind un hotel australian, la Oikema lui Ledoux şi Daisy House a lui Tigerman (ambele falusuri arhitecturale, receptabile ca atare doar în planimetrie, adică mai niciodată de la nivelul ochiului).
 
Dacă închipuirea crucii are semnificaţii mult mai profunde pentru spaţiile sacre decât doar răstignirea, fiindcă, în fapt întreaga învăţătură creştină este învăluită acolo, a uita ce semnifică intersecţia celor două axe ortogonale cu verticale într-un acelaşi punct care, astfel marcat, devine centrul lumii, îmi pare mai degrabă o frivolitate a fraţilor masoni care au lucrat la Stratford, ori, poate, "inspiraţia" de moment a vreunuia din ctitori. Astfel, devierea "de stânga" are hazul său, câtă vreme altarul nu mai este perceput frontal (similar cu modul în care Parthenonul se vede de la Propilee); o anumită rigiditate a simetriei este astfel stinsă.
 
Turnul ridicat deasupra naosului, la intersecţie, indică axa lumii şi nu dă numai direcţia verticală, ci şi sensul necesar de parcurgere a acesteia. Or, goticul - şi negoticul victorian mai cu seamă - "inventează" dislocarea turnului din această poziţie, adăugându-l pur şi simplu navei (în cazul bisericilor fără pretenţii, nu rareori lipsite acestea şi de transept), adăpost al ciudatelor mecanisme dansante arătând ora, fazele lunii, sorţii - până la a-şi pierde rostul său originar. Adeseori bisericile engleze renunţă la fleşă, obosite sau doar resemnate de a mai tinde, crenelându-şi turnurile la vârf; biserica din Stratford, împăciuitoare, îşi încheie turnul deopotrivă cu creneluri şi, la adăpostul acestora, cu o fleşă. Aşa arată stingerea contrariilor. Bisericilor engleze care au avut neşansa de a se fi ridicat înainte ca, iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat, Henric al VIII-lea să se fi dorit cap al bisericii (el, care a descăpăţânat atâtea alte întruchipări ale feminităţii în fond mai palpabile!), li s-au adăugat o capelă în prelungirea altarului, unde acum au loc ritualurile anglicane. Mai către est, ele marchează "progresul" făcut de biserică şi sunt agresiv marcate la exterior. Orga, ridicată deasupra într-un soi de arc triumfal, separă cele două stadii calitativ diferite ale aceluiaşi trup arhitectural. Vechea biserică a rămas undeva în penumbră. Capela Ordinului de Bath, nu a fost însă construită de acest rege gelos pe fraternităţi pe care nu le putea înţelege şi / sau controla (este creditat între altele şi cu interzicerea Ghildei Sfintei Cruci din Stratford, al cărei azil al săracilor este azi o piesă superbă de gotic orăşenesc).
 
Să fie această descompunere în factori primi a volumului arhitectural - pe care bisericile apusene au cultivat-o - o "simplă" amnezie din partea unor meşteri care, uitând sacrul camuflat îndărătul formelor, dar mai ales îndărătul compoziţiei lor, se vor fi plictisit de ceea ce devenea o standardizare formală, împotriva căreia este de bună seamă cazul să te revolţi, aşa cum tot fac stilurile când se ridică împotriva imaginilor clasice? Ori este poate semnul unei desacralizări de substanţă, a unei erodări a înţelesului ultim pe care zidurile nu tind doar a-l cuprinde, dar şi a-l face sensibil, adică real?
 
Oricum, lecţia Stratfordului te face să iei aminte că frumuseţea formelor nu e totul; însă în absenţa înţelesului care le-a configurat, nu este nimic. Bisericile engleze baleiază, cu variaţiunile la tema respectivă, de la gotic decorat, la gotic perpendicular. Nu numai pentru că multe sunt extrem de vechi, dar şi pentru că secolele succesive, ultimele două cu precădere, au ajuns la concluzia că goticul este stilul optim pentru arhitectura religioasă. Goticul orăşenesc însă, aşa precum cel din Stratford, al locuinţelor unei pături mijlocii înstărite şi, deci, în căutare de confort, este astăzi - conservat cum se află - în postura de a contrazice radical ruda sa mai cuprinsă, goticul religios. Lipsite total de dimensiunea monumentală, locuinţele medievale apar astăzi mai degrabă pogorâte din vreun Disneyland în viziunea engleză, cu scara lor potrivită vremurilor când oamenii erau incredibili de mici.
 
Când îi vezi adormiţi deasupra mormintelor, mari cât să-i cuprinzi cu deschiderea braţelor şi le vezi armurile fioroase alături, toată istoria capătă brusc aerul aiurit al circului de pitici de la Moscova. Astăzi, aceste case de turtă dulce, aşa neîncăpătoare cum ne par, ascund în proporţiile lor un sens care, probabil, ne scapă. Ceea ce era tehnică de construcţie ritualizată a devenit "pitoresc şi melancolie". Cottage-ul Annei Hathaway, la o oarecare distanţă de oraş, cu acoperişul tipic zonei, din papură adusă pe după forma coamei, ca o freză închipuită de bărbierul comunal, dă seama despre ceea ce astăzi este ştiinţă la mare preţ, iar ieri era bun simţ: înscrierea în peisagiu şi simţ al detaliului condus cu chibzuinţă spre a umaniza întregul. Cum i-am zice: contextualism, metabolism sau arhitectură organică? Ritmul sacadat al structurii de lemn vopsite este în puternic contrast cu umplutura dintre ele. Apoi vezi desenul câte unei arcaturi de intrare, în care mai regăseşti memoria unui semn clasic, ba chiar frontoane punând o delicată surdină gustului englez de a intra în casă direct din stradă, brusc, fără pregătirea elaborată a spaţiilor intermediare din locuinţa japoneză şi, de ce nu, românească. Iar apoi, în chenarul ferestrei pe pervaz, obiecte mici expuse privirii trecătorului în semn că aici locuieşte cineva. Adeseori, patina vremii este păstrată, ţinând loc de blazon. Ba chiar este instaurată artificial. Pentru cineva trăind într-un ambient adeseori contemporan lui, ori care se schimbă radical din vreme în vreme - fie din pricina cutremurelor, fie a imbecilităţii elitei politice de-o clipă - este cutremurător să îţi închipui că Stratfordul arăta cam la fel şi pe vremea lui Shakespeare, că multe străzi din Oxford erau terminate acum trei sute de ani sau că în Westminster Abbey sunt înşirate mormintele unor regi care au domnit asupra acestui mileniu.
 
Royal Shakespeare Theatre este un amalgam hidos de forme din cărămidă aparentă sfidând oraşul de pe malul Avon-ului. Înspre intrare, aminteşte de hala lui Horia Creangă, de la Obor. Dimpotrivă, spatele scenei şi corpul cu sala îngaimă ceva despre un castel medieval, cu creneluri şi decroşuri din belşug. Alături, lebedele îl ignoră cu superbie şi se lasă curtate cu aerul că-ţi fac o favoare când vin să-ţi mănânce din palmă. Iar atunci nu vin singure: un întreg popor de păsări vine după ele. Se înţelege că nu puţine locuri din Stratford se cheamă swan, deşi nu pricep de ce majoritatea sunt pubs?...
 
Nimic special despre casa în care s-a născut Shakespeare, în afară de faptul că se proiectează nefericit pe un ansamblu tipic pentru o perioadă - anii '60-'70 - când istoria mai exista numai pentru ca modernismul să o siluiască. Sunt aici un centru de studii şi trustul care girează casele amintind de umbra scriitorului. Într-un fel, aş opune Stratford-ul Oxford-ului, ca fiind păstrători - fiecare - al câte unui fel de a fi al goticului care, dacă nu îl exclude pe celălalt, cu siguranţă îl ridiculizează uşor. Maiestuozitatea scrobită a fleşelor oxfordiene, alternând cu mari mase construite, unde doar gorgone punctează cornişele, piatra în defilări somptuoase şi pretutindeni invocata dimensiune monumentală nu se îmbină cu simplitatea senină şi săltăreaţă de dincolo. Nu poţi da verdicte în această comparaţie, deşi istoria arhitecturii este scrisă mai degrabă de primul termen decât celălalt, prin definiţie secund, marginal şi "neserios".
 
Dar poate că istoria poate fi iertată din când în când, atunci când nu ştie ce pierde.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer