Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dobrotici cu tartan


Augustin Ioan

16.04.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Castelul descăpăţânatei Mary a Scoţiei şi fronturile oraşului vechi dimprejur se ridică din rocă: geologie dublată de rezistenţa aproape minerală a locuitorilor ei. Dacă Dobrogea ar fi de granit, aşa ar arăta: peisagiu lunar, păscut de oi. Ogoare de-o palmă sunt despărţite de ziduri. Piatra aceea nu e semnul vreunei dihonii, ci fu strânsă vreme de secole şi (de)pusă pe margine, pentru ca în locul ei să nuntească vegetalul. Verde contorsionat, el îşi ţine frunzele cerate, ca la tropice. Dar nu pentru a reţine apa, ci, dimpotrivă, pentru a o respinge. Totul ar părea pădureţ, dacă nu ar fi arhitectura.
 
În parcuri, băncile sunt donate oraşului în semn de pomenire a morţilor, după cum şade scris pe spătare. Civilizaţia este, iată, un cuvânt derivat din cetate. Ploaia Scoţiei, mai nordică decât cea de la Oxford, pe care deja o ştiam, este o aquaforte în sensul propriu al termenului. Aceasta era atmosfera romanelor gotice, din pricina căreia şi nimica mişcă. De aici fantomele şi Jurassik Park-ul subacvatic din Loch Ness.
 
Edinburgh este însă şi un oraş cosmopolit, oază franţuzită în coasta Angliei: se bea mai degrabă Beaujolais decât Glenfiddinch Single Malt - dar, mai apoi, acesta este doar chipul urban al Scoţiei. Locuitorii săi s-au înfrăţit adesea cu continentul împotriva acelui Aulde Enemy dintotdeauna: Anglia. Şi-au acordat reciproc cetăţenie. Oraşul georgian, de peste fostele şanţuri de apă ale castelului (azi secate şi transformate în parcul traversat de şine), este opusul Evului Mediu, atât de englez. Clasicizant, cu statui privind la castel din fiecare răspântie a axei mediane George Street, oraşul nou este construit unitar în stil şi nu rareori, drept consecinţă, monocord. Dar tot oraşul nou este şi cel care prinde în fronturile sale o cantitate apreciabilă de arhitectură modernă şi postmodernă. Exceptând oraşele germane, este probabil cel mai "plombat" sit istoric din câte am văzut până acum în Europa. Trebuie numaidecât spus că multe din aceste inserţii contemporane sunt de bună calitate. Prezenţa unui context atât de puternic a limitat gradele de libertate ale arhitectului modernist. Preluarea înălţimilor de cornişă, a alinierii fronturilor, a registrelor de faţadă, fac din multe asemenea inserţii exemple onorabile.
 
Nici o capodoperă însă. O colecţie de motive postmodern-istoriciste - Saltire Court, de pe Castle Terrace (arhitectură: Campbell & Arnott Ltd.) - este proptită în chiar umbra castelului: coloane, turnuri şi domuri. Acest edificiu este străjuit de Traverse Theatre, mai sec în expresie, în pântecele căruia se află cel mai vechi bar din oraş. Oraşul are planuri mari de viitor. Edinburgh Business Park are un plan director datorat lui Richard Meier, în speranţa unei explozii comparabile cu succesul oraşului nou. Dezvoltarea cartierului docurilor - Leith - ne aminteşte de intervenţia din Canary Warf, de la Londra. Construirea în docuri a noului sediu al Scottish House - birourile administraţiei naţionale - a fost semnalul oficial privind intenţiile de a reface situl decrepit. Deja locul este un colaj de depozite de învechire a whiskey-ului, transformate peste noapte în locuinţe confortabile, restaurante de lux printre hangare şi macarale încremenite. Blocuri de locuinţe, dezafectate după ce deveniseră cuiburi ale declasării sociale şi morale - droguri, prostituţie, graffiti şi violenţă umilind pe părinţii locuirii colective - sunt refăcute acum în hoteluri de lux sau locuinţe de standard ridicat. Locul renaşte din modernism.
 
Dar cele mai interesante convertiri nu sunt cele ale depozitelor de whiskey, ci ale bisericilor. Multe din edificiile aparţinând bisericii scoţiene sunt astăzi vândute. Vasile Toch, arhitect de origine română şi un artist de excepţie, locuieşte împreună cu familia sa într-o astfel de biserică. "Pronaosul" de la St. Peter's din Gullane este acum living şi, deasupra, are dormitoare şi băi. În "naos" şi "altar" este acum o galerie de artă, unde sunt vernisate expoziţii. Dormind o noapte în "pronaos", lumina care intra prin vitraliile gotice arunca umbre stranii pe pereţi şi, recunosc, nu a fost o noapte prea liniştită pentru mine. Tot Vasile Toch propusese reconvertirea unei alte biserici în atrium interior al unui ansamblu de locuinţe, care să o îmbrace în întregime. Erau şi alte biserici de vânzare, semn al unei de-sacralizări pe care am întâlnit-o mai pretutindeni în lumea vestică. Pare că stânjeneala mea în faţa unor asemenea "schimbări la faţă" mira pe gazdele mele, de unde am dedus că reconversia spaţiilor sacre este, dacă nu ceva comun, oricum un dat deja acceptat de comunitate. Nu îmi imaginez un lăcaş de cult ortodox astfel locuit, dar, poate, chipul de astăzi, desprins de realitatea socială, al bisericii noastre, nu este decât o prefaţă la golirea locurilor sacre de mâine.
 
Dacă te uiţi cu atenţie la castelul Mariei Stuart, început prin secolul al XII-lea, locul este plin de trăsături "moderne". Refuzul decoraţiei, severitatea formală ne amintesc, poate, că trebuie să inversăm logica celor spuse de un Constantin Joja, care credea că arhitectura vernaculară românească este modern(ist)ă de două mii de ani. Austeritatea expresiei, de care Loos era atât de mândru, pare a fi trăsătura definitorie a arhitecturii medievale britanice. Apariţia arhitecturii high-tech este, în acest context, expresia unei dedublări schizoide. Ea este deopotrivă o continuare şi o trădare. După Crystal Palace, edificiile britanice se răsfăţau în butaforie: un gotic modern, cu miezul de fier şi beton armat. Structurile "sincere" ale inginerilor vremii, chiar dacă decorate - în chip inutil, vor spune mai târziu modernii - erau ocultate de togi drapate în piatră şi cărămidă. Încât arhitectura high-tech este deopotrivă descendenta acestei arhitecturi de metal şi sticlă, a revoluţiei industriale, a pavilioanelor de expoziţii mondiale şi a serelor, după cum este şi expresia unei revolte împotriva conservatorismului constipat, care a suprimat existenţa unei reale mişcări moderne interbelice în Marea Britanie. Este explozia planului expresiei. Tradiţia brutalistă şi a arhitecturii pop a grupului Archigram este pusă la lucru: extrovertire, ecorşeu, conducte scoase afară, ca şi cum clădirea ar fi întoarsă pe dos. Dar de ce să scoţi "intestinele" arhitecturii în exterior? Este exhibiţionismul o formă de sinceritate?
 
Îmi amintesc de vorba inspirată a prietenului Hanibal Stănciulescu dinaintea Edificiului Lloyd's din City-ul londonez: "Parcă aş fi la Brazi!" şi recunosc aici - formulată anecdotic - inadecvarea arhitecturii high-tech, chiar dacă ea vrea să împingă la limită expresia ultimă a tehnologiei, cum odinioară râvnea un Le Corbusier. O iluzie a unei asemenea arhitecturi s-a spulberat odată cu Lloyd's: costul edificiului de birouri respectiv a fost astronomic, mult peste cât ar fi costat orice altă clădire mai puţin sofisticată. Am făcut acest preambul pentru a prezenta o asemenea arhitectură la Edinburgh. Cele câteva rescrieri de faţade în manieră high-tech şi noul Edinburgh Conference Centre configurează deja imaginea unei zone centrale cu arhitectură comercială, destinată afacerilor. Terry Farrell, arhitectul de la Charring Cross din Londra, un postmodern brutalist, speer-ian, cochetând totodată şi cu tehnologiile metalului, revine cu această operă în atenţia publicului britanic, care îl aproape uitase. Lucrarea - un cilindru enorm încununat cu o arhitravă / aură metalică, amintind cumva, involuntar, de biserica ortodoxă a lui Wright din Milwaukee - este, cu excepţia faţadei de la Festival Theatre din Nicholson Street (arhitectură: The Law & Dunbar-Nasmith Partnership), cea mai bună intervenţie contemporană în Edinburgh. Festival Theatre este nou doar în faţada sa către stradă: o cortină de sticlă transparentă prinsă în structuri de inox. De îndată ce intri în sală, regresezi într-altă vârstă a arhitecturii. Această dihotomie, între faţadă, foyer - pe de o parte şi sala de spectacole - pe de altă parte, creează o perplexitate în modul în care percepem spaţiul interior. Refuzând orice altă estetică, modernul este acum, la rândul său, expulzat de pretutindeni ca un corp străin.
 
Închei, spre a marca gustul pentru continuitate şi identitate locală a scoţienilor, cu textul unei reclame a societăţii de asigurări şi investiţii Scottish Widdows: "Sir Walter Scott invested with us".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer