Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Despre un fotbalist


Cristian Geambaşu

23.03.2013
Gazeta Sporturilor, martie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dănciulescu este un jucător greu de pus în tipar. Ştie şi face prea multe ca să îi aplicăm o etichetă.

Simţiţi cum curg superlativele? Cum toată lumea îi descoperă şi îi redescoperă calităţi şi cum, dintr-o dată, personajul nostru este suma absolută a acestora, doar a lor? S-au estompat meciurile cenuşii, da, au fost şi din astea!, perioadele de criză autentice, iar cîteodată provocate de bonettişti. Aici, pe culmea adoraţiei, ne aflăm în momentul cel mai periculos din viaţa unui om-vedetă. Să se vorbească despre el ca şi cum ar fi dispărut dintre cei vii! Or, Dănciulescu, o fiinţă în deplină stare de funcţionare, tocmai de aşa ceva nu are nevoie. Slavă Domnului, exerciţiul nostru de admiraţie prilejuit de meciul cu numărul 500 se adresează unui fotbalist care nu are de gînd să se oprească. Dinamovistul nu arată deloc ca unul care de-abia îşi mai trage sufletul, aşteptînd pensionarea.

Noi însă ar trebui să zăbovim un pic aici. Să înţelegem ce fel de fotbalist este Dănciulescu, ce tip de jucător. De rasă, asta sigur. Atacant, da, asta o ştiu şi puştii care ţin cu Dinamo şi puştii care nu ţin cu Dinamo. Vîrf de careu, ştiţi voi, un băiat din ăla solid care îl ţine pe stoper în cîrcă? Hmm! Vîrf retras, om care vine lansat din linia a doua? Ştiu şi eu? Atunci, poate un mijlocaş ofensiv deghizat în golgeter? Şi dacă da, ce tip de golgeter, oportunist care bagă mingea în poartă din orice poziţie şi cu toate părţile corpului (bineînţeles că nu cu mîna!) ori jucător de execuţii? Om de un-doiuri, de combinaţii rapide sau atacant solitar şi egoist?

Mi se pare că, pe rînd, Danciu a fost şi este cîte ceva foarte important din lucrurile pe care le-am enumerat. Peste toate, el rămîne o prezenţă unică în careul advers. Un element destabilizator. Elastic, bine proporţionat, mereu în greutate, întotdeauna punctual la întîlnirea cu ocazia doar intuită, încă nenăscută. În timp, sărbătoritul nostru şi-a şlefuit calităţile. A devenit mai mult om de echipă decît vedetă alintată. Şi, în acest punct, tare mi-ar plăcea să ieşim din comparaţia obsedantă şi habarnistă cu vinul vechi. Vinul vechi este un vin care şi-a pierdut viaţa. Iar Danciu rezistă tocmai pentru că şi-a păstrat prospeţimea şi savoarea. Dorinţa de a înscrie, bucuria de a alerga, de a-şi depăşi adversarul direct.

Închei cu observaţia că Danciu s-a apucat de fotbal pe cînd presa din România începea să descopere printul color şi este posibil să se lase atunci cînd nu vor mai exista nici ziare alb-negru care să îşi pună întrebări şi să scrie despre retragerea lui. Presimt că nu puţini îşi vor freca mîinile atunci. Din ambele motive. Presimt şi altele, dar nu le mai spun.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer