Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La tura extremă


Manu Anghelescu

18.03.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dor de codrul verde
Un cântec de adormit copiii (mai degrabă părinţii), povesteşte despre dorul de codrul verde şi zice aşa: "nu ţi-e foame, nu ţi-e sete, dar ţi-e dor de codrul verde, cuc-cuc-cuc". Ei bine, de fiecare dată când de voie, de nevoie mă pun să-l îngân, intru instantaneu pe tărâmul hipnotic al cucului. Sau mai degrabă Instagram-eu (pentru că observ cum mai nou marea pasiune a devenit să încerc filtre, să postez instantanee, să dau like-uri la poze postate printr-o aplicaţie psihotropă care m-a prins din prima). Pentru că oricât ar fi pustietatea de mare, dacă eşti conectat la "reţea" (fără conotaţii esoterice), toată lumea poate vedea în timp oarecum real ceea ce părea acum câţiva ani o poveste asemănătoare cu cea a cucului. Nu mai eşti singur cuc nicăieri, cum s-ar zice. Şi asta nu pentru că ar fi puzderie de lume prin preajmă. Ci doar pentru că poţi fi conectat, cel puţin teoretic, oriunde. Şi nici nu-ţi mai trece prin cap să te autoizolezi în aşa hal încât nimeni să nu mai ştie nimic de tine. Sau nu mai ai cum.

Instant life
Aşa ne-am trezit şi noi, dornici de o evadare la munte (cât de mic, cât de aproape de oraş, numai să nu mai vedem betoanele plouate), pe timp de mică apocalipsă, în plin început teoretic de primăvară. Dar pentru că nu ne sperie pe noi un cod galben de vânt şi ninsoare, urcăm de vineri undeva. Oriunde. La Gărâna, de exemplu. Acolo unde nu prea ai ce face iarna, în cazul în care nu schiezi şi nu ai găsit cazare sus pe Semenic. Şi cum mai nou, şi de teama bugetelor (deja de două ori m-am trezit luna asta cu contul gol-goluţ), încercăm să ne reinventăm ieşirile la "codrul verde", am aterizat într-un loc binecunoscut printre consumatorii de Gărâna Jazz Festival (festival căruia noul primar al Timişoarei s-a gândit să-i taie din buget pentru că, ei bine, nu se ţine în Timişoara).

La Răscruce online
Am ajuns deci La Răscruce. Doar noi şi gazdele, plus Arthur, lăţosul carpatin care ne-a ţinut de urât tot drumul către Brebu Nou. Dar nu asta importă cititorul, această banală ieşire de weekend, pe tărâmurile Banatului muntos. Ci faptul că iată, era atât de intensă frumuseţea momentului de a fi acolo, la mijloc de martie, la -10 grade Celsius, într-un sat de munte, încât am simţit nevoia organică de a-l împărtăşi şi "filtra", ca să nu mai zic posta. Fiecare pas pe coclauri mă ducea cu gândul la încă un shot de Instagram. Obsesie, nu alta. Aplicaţiile astea mi-ai luat minţile. Nu vedeam decât filtre şi cadre, suferind profund la moartea bateriei iPodului (pentru că iată că nici un aparat foto nu mai concurează cu acest banal gadget Apple). Şi totuşi, trăirea în sine nu pare să aibă nimic de pierdut.

Long live Instagram
Fiecare moment devine o cronică, o bucată de istorie personală, numai bună de ţinut la dosarul personal online. Dar poate toate astea nu ar avea nici un farmec dacă n-ai vedea că lumea reacţionează la postările tale. O fi bucuria momentului mare, dar dacă nu e împărtăşită cu ceilalţi membri ai tribului, nu are atât de mare valoare. Şi nu pot să zic că-mi displace această "cloacă" cibernetică. M-a prins cu totul şi nu cred să mai am scăpare. Încă nu văd părţile negative. Mă gândesc că au să apară şi ele. Dar până atunci mă bucur de zăpadă. Pe Instagram. Să ne trăiască!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer