Cînd m-am îmbătat ca porcul

Joi, 1 aprilie 2004

Am pus la punct împreună cu Padre şi cu Teo un proiect de carte, scrisă la trei mîini (şase, în cazul calculatorului), în care să adunăm cît mai multe faze aparent nesemnificative din viaţa noastră, pline de miez, pe care ni le-am povestit pînă acum în treacăt, fără să le acordăm importanţa cuvenită. Încep:

Marele meu motiv de bucurie era în ziua aceea o paletă şi un fluturaş de badminton. Nu m-a nemulţumit că ai mei îmi cumpăraseră doar o singură paletă. Îmi plăcea să mă joc singur. Dacă mă lăsau în pace, îmi găseam treabă. Inventam ceva care să mă distreze. De exemplu, mă jucam ceasuri întregi cu nişte baterii expirate pe care le aruncam pe casă, urlînd: "Baaaaaaaaterieeeeeeeeeee! Fooooooooc!". Ca-n filme.

Paleta era o cu totul altă chestie. Mă încînta pentru că era un obiect fabricat la oraş, cumva străin, care încăpuse printr-un miracol în mîinile mele. Nu mai avea nimeni dintre prietenii mei aşa ceva. Un motiv în plus să mă joc singur, ca să le fac în ciudă.

Pocneam fluturaşul, încercînd să-l păstrez cît mai mult în aer, fără să-l las să cadă pe pămînt. Întîi, stînd pe loc, apoi, din mişcare. Am încercat şi din fugă, dar nu prea aveam spaţiu de alergare, din cauza porcului priponit de bunica chiar în mijlocul curţii. Se speria uşor de mine, alerga şi guiţa în toţi dracii. Dacă supăram porcul, se supăra şi bunica pe mine şi, seara, cînd apăreau părinţii mei de la muncă, aceasta îi ameninţa că nu mă mai ţine niciodată la ea, că nu-s cuminte. Prin urmare, am inventat o altă modalitate de folosire a paletei. Pocneam fluturii şi albinele care se aşezau pe florile de lîngă gard. Porcul părea că tolerează asta. Fluturi mai prindeam, dar albinele scăpau printre corzi.

- Măi, eşti nebun?! N-ai treabă!? Ia vino-coace la mine şi m-ajută! a strigat bunica la mine.
M-a chemat să ţin strecurătoarea şi leuca într-o sticlă în care turna vişinată dintr-o damigeană.
- Ce-ai cu fluturii? Ţine bine, nu aşa, de mîntuială!
Am aruncat paleta şi am prins leuca cu ambele mîini, apropiindu-mă de sticlă. Vişinata avea un miros atrăgător.
- Vrei să guşti?
Cam doream. De curiozitate.
- În ce să-ţi torn?
M-am uitat în jur şi mi-au căzut ochii de fluturaşul de badminton. Fluturaşul avea fixat în partea bombată un fel de dop de cauciuc (pe care-l foloseam cînd era vînt, ca să echilibreze zborul). Cum să vă explic? Ceva în genul unei mingi de ping-pong tăiată exact în două. Am desfăcut dopul respectiv de pe fluturaş. Un pahar minunat, pe măsura mea.
Am dat dopul de vişinată pe gît din prima. Bună, ce mai vorbă!
- Îţi mai torn un dop.
Am mai suflat două.
- Acum, gata-i, că te îmbeţi! Hai, mai fă şi nişte treabă. Ia damigeana şi du-te să răstorni vişinele din ea la porc.

Era vorba de vreo trei-patru kilograme. Am tîrît damigeana destul de greu, dar şi mai greu mi-a fost să răstorn vişinele prin gîtul îngust. Cînd am întors-o cu fundul în sus, am observat că mai rămăsese vişinată. Am scurs-o în căuşul palmei şi am băut-o. Apoi am făcut o grămadă de vişine în jurul priponului.

Porcul se gîtuia, guiţînd, cu lanţul întins la maximum, cît mai departe de mine.
- Hai, că-s bune! l-am chemat, încercînd să-i explic că se lipseşte de o hrană pe cinste.
Nu l-am convins. Am aşteptat să se calmeze.
- Hai, că-s bune! Uite, mănînc şi eu!

Oho! Lasă vişinata, dar ce gust aveau vişinele! Chiar că porcul nu ştia ce pierde.
L-am tras de lanţ, dar nu aveam puterea să-l tîrîi pînă la mine. N-am mai insistat. Mi-am adus paleta şi am folosit-o ca o lopată pentru a-mi lua o porţie de vişine în folos personal.

Cum am plecat de lîngă grămadă, cum a învins curiozitatea porcului. După ce a gustat cîteva vişine, cred că a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi mine. A început să le înghită cu poftă, cu tot cu sîmburi. Şi-a terminat porţia înaintea mea.
Ca dovadă a bunătăţii vişinelor, porcul a prins să fie din ce în ce mai liniştit. I se împleticeau picioarele. Vocea îi scădea. Privirea - altădată înspăimîntată la vederea mea - îi devenise mai blîndă. M-am îndreptat spre el şi n-a vrut să fugă. S-a întins lat pe iarbă. M-am dus şi l-am bătut cu palma pe spate. Eu abia prinsesem curaj.

M-a apucat brusc un chef de viaţă, o poftă nebună să lovesc fluturaşul cu o aşa putere în sus, încît să nu mai cadă niciodată.
Şi nu-ştiu-cum gîndul mi-a zburat către o damigeană de vin pe care o văzusem în magazie. Am plutit pînă acolo. Mi s-a părut uriaşă (era de o sută de kilograme). Am reuşit s-o destup, dar nu puteam s-o înclin în nici un chip, ca să-mi tor un vin.

Mintea îmi zburda liberă, deşi capul îmi atîrna cam greu. M-a salvat tot inventivitatea mea: am luat din casă un ac cu aţă, am împuns dopul de la fluturaş dintr-o parte într-alta şi mi-am format un soi de găletuşă cu torţi lungi. Strecuram găletuşa pe gîtul damigenei şi o scoteam plină cu vin.

Nu-mi mai amintesc exact cîte asemenea unităţi de vin am băut, cert e că la un moment dat m-am ridicat şi m-am dus să mă culc afară, pe iarbă, lîngă porc.