Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scaunele


Manu Anghelescu

25.03.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Teatrul absurd este o invenţie fantastică a erei Homo Sapiens. Fără nici o urmă de îndoială, Ionescu a fost un geniu. Ar părea că tocmai m-am întors de la Paris (aş fi vrut eu), unde am asistat la o reprezentaţie excepţională a uneia dintre piesele lui Ionescu. Nu, nicidecum. Nu trebuie să merg nici măcar la teatru pentru a trăi pe pielea mea teatrul absurd. Zi de zi. Pentru că avem cu toţii un potenţial fantastic de a juca de câteva ori în viaţă măcar un rol absurd. Acasă, fără scenă. Fiecare zi, trăită în cea mai cuminte monotonie, poate căpăta valenţe de "farsă tragică".

Epoca Barbie
Când eram mici făceam obsesii legate de păpuşi. Ne trebuia acel anume tip de păpuşă cu un anumit gen de îmbrăcăminte. Mai apoi au apărut mult marketatele păpuşi Barbie, pe care şi-o dorea orice fetiţă, la modul pseudo-inconştient. De ce aveam nevoie de acele schelete de plastic cu figură de copie a copiei blonde? Nu prea ştiam. Ştiam doar că vine de undeva departe, din locurile bogate ale planetei. Acele păpuşi Barbie erau simbolul suprem al bunăstării vestice. Şi ne doream acele aberaţii comerciale, fără să avem habar de ce. Ne jucam şi noi rolul de jucării ale consumerismului de tip Barbie. Am mai crescut de atunci şi cu siguranţă nu mă mai atrage nimic la păpuşile Barbie. Mi se par chiar sinistre (cea mai dubioasă păpuşă Barbie am văzut-o în India: purta sari). Doar că acest sindrom al obsesiei vizavi de obiecte a rămas şi se manifestă până la vârste înaintate.

Nu cred că ajungem să scăpăm vreodată de acest gen de obsesii cu toate că este absolut evident că nimic nu putem poseda cu adevărat. Că nimic nu ne aparţine, că totul poate dispărea într-o fracţiune de secundă. Ca într-o farsă absurdă gen Scaunele de Ionescu, Barbie va arde pe rug sub ochii tăi. Ţin minte cum în momentul unei încăierări mai aspre cu partenerele de joacă, ne aruncam cadourile primite una de la cealaltă peste gard. Era un gest de protest prin care se declara în mod oficial stare de război. Aşa ştiam noi să ne duelăm, aruncând la modul simbolic mănuşa sub formă de Barbie şi alte accesorii. A doua zi însă, de cele mai multe ori, ne împăcam, ne dădeam cadourile înapoi şi deveneam din nou cele mai bune prietene. După care ciclul era reluat. Cu aceeaşi vehemenţă, cu acelaşi zvâc şi energie de răzbunare, şi cu acelaşi gând că Barbie din mâna celeilalte este mai valoroasă şi deci merită efortul de a te zbate pentru a o obţine. Şi uite cum Barbie se poate metamorfoza. Câteodată, ca-n poveşti, ia înfăţişări de IPad sau chiar de scaune Ikea (aşa am auzit).

Ikea boy forever young
Din fragedă pruncie avem aceste porniri de a deţine exact ceea ce e în mâna celuilalt. După care ne plictisim de acel obiect cu viteza luminii. Sau de acel statut, sau de acea stare. Pentru că, ei bine, pe piaţă a apărut altceva. O nouă stare de extaz pluteşte în lumea marketingului. O nouă poţiune magică poate fi a ta. Şi atunci ştii ce trebuie să faci. Te pui pe acelaşi scaun pe care ai mai stat, uitându-te la aceeaşi scenă motivaţională. După care îţi începi jocul pe scena absurdului, ştiind că şi de data asta vei da de cele mai negre unghere ale firii umane, nicidecum de acea stare promisă de bine. Şi uite aşa, ajungi să te muţi dintr-un loc într-altul, cu acelaşi scaun care nu mai ajunge la cap. Pentru că nu oricine devine om cu scaun la cap. Doar cel care a trecut deja prin toate furcile caudine. Şi uite aşa devii Ikea boy. Am zis. După mine, potopul.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer