Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Cerere infinită de energie?

Mitul creşterii perpetue a fost mai larg răspândit în privinţa resurselor de energie decât în majoritatea celorlalte domenii ale economiei. De-a lungul aproape întregului secol XX, graficele prognozelor privind utilizarea energiei urcau drept în sus, către ceruri, aproape indiferent de regiune sau ţară. Costul energiei era scăzut şi la baza majorităţii planificărilor privind energia era ideea că necesarul de energie va continua să crească rapid. Combustibilii fosili au avut o poziţie dominantă pe piaţa de energie de-a lungul aproape întregului secol XX. Mai mult de 80% din totalul energiei comerciale provine în lumea de astăzi din petrol, cărbune şi gaze naturale. Remarcabil este faptul că proporţia era la fel de mare şi acum 50 de ani. Desigur, au apărut şi numeroase surse şi moduri alternative de obţinere a energiei, dar creşterea rapidă a cererii globale a făcut ca lumea să rămână aproape la fel de dependentă de combustibilii fosili astăzi ca şi altădată.

Creşterea rapidă a cererii de energie în epoca postbelică a făcut ca atât SUA, cât şi majoritatea ţărilor europene să devină din ce în ce mai dependente de resurse externe. Pentru o lungă perioadă, acest lucru a fost considerat neproblematic. A fost lăsat la voia întâmplării, în ciuda faptului că regiunile responsabile pentru majoritatea livrărilor de petrol şi gaze nu erau în nici un caz stabile din punct de vedere politic.

În ultimii ani însă, a avut loc o schimbare în percepţia asupra energiei. Conservarea energiei a devenit o prioritate, mai întâi în Europa şi, mai recent, în Statele Unite ale Americii. Mai mulţi factori au jucat un rol aici, iar schimbările climatice constituie unul dintre cei mai importanţi. Utilizarea mai eficientă a energiei este o componentă-cheie a oricărei strategii eficiente în privinţa climei. Securitatea aprovizionării este o alta. Europa a cunoscut un şoc atunci când, în ianuarie 2006, livrările de gaz din Rusia către Ucraina au fost oprite timp de o săptămână, tocmai într-o perioadă foarte friguroasă. Impactul a fost resimţit de multe ţări ale UE şi a făcut ca energia să devină prompt o temă cu prioritate maximă în UE.

Şi în SUA, creşterea dependenţei de importul de petrol este văzută ca o problemă din ce în ce mai serioasă. De la o economie autosuficientă la mijlocul secolului XX, SUA a ajuns să cheltuiască peste 400 de miliarde de dolari în 2010 pentru importul de ţiţei. Dacă însă aceste sume ar fi fost utilizate pentru producerea de energie pe plan intern, s-ar fi putut crea câteva milioane de noi locuri de muncă.

Factura ridicată pentru acest import şi faptul că o mare parte din cantităţile importate provine din regiuni foarte instabile (istoria recentă a scos încă o dată în evidenţă această stare de lucruri) au constituit unul dintre motivele pentru investiţiile substanţiale - aproape un program de urgenţă - în producţia de etanol. Motivaţia de bază nu a fost protecţia climei, căci beneficiile climatice ale acestei tehnologii sunt neglijabile, ci mai ales reducerea importurilor de petrol. Se prevede ca etanolul să înlocuiască benzina drept combustibil auto. Dar drumul până acolo este lung. Deşi au apărut numeroase fabrici care produc etanol, iar o parte semnificativă a culturii de porumb se duce pe obţinerea acestuia, consumul de etanol acoperă numai puţin peste 7% din consumul total de benzină în Statele Unite, care a depăşit 40 de miliarde de galoane în 2009. Aşa cum am spus deja, randamentul energetic al acestei tehnologii este foarte scăzut. Impactul asupra preţurilor la produsele alimentare este şi el o cauză de îngrijorare.

Cât timp mai ţine rezerva de ţiţei?

În ultimii ani, rezervele de petrol şi gaze au ajuns în prim-planul preocupărilor. Conceptul «vârfului în exploatarea de ţiţei» e din ce în ce mai prezent în discuţii şi reprezintă o schimbare radicală de paradigmă în dezbatere. Discuţia despre acest «vârf» era, cu câţiva ani în urmă, o discuţie marginală între câţiva experţi. Agenţia Internaţională pentru Energie (IEA), organismul OCDE responsabil pentru expertiza în materie de energie, s-a aflat sub puternica influenţă conjugată a companiilor petroliere din SUA şi a guvernului Statelor Unite. Nici măcar simpla sugestie că aprovizionarea cu petrol ar putea pune probleme nu a fost luată în serios. Arabia Saudită, cel mai mare producător mondial de petrol, protestează vehement împotriva ideii că petrolul ar fi în pericol de a deveni o resursă rară - o împotrivire care pare să vină din teama de o posibilă scădere a cererii, care şi-ar fi atins «maximumul». Acesta este motivul pentru care Arabia Saudită, în cadrul negocierilor privind schimbările climatice, nu are nici o ezitare în a cere despăgubiri pentru ceea ce numeşte «non-cerere», interpretată drept rezultat al măsurilor de protecţie a climei planificate de ţările OCDE. Această pretenţie a Arabiei Saudite este, desigur, absurdă. Petrolul este o resursă foarte valoroasă şi îşi va menţine cu siguranţă o piaţă pentru o lungă perioadă, indiferent de politica în domeniul climei.

Discuţia despre «vârful» ţiţeiului însă nu va mai putea fi evitată. Într-o ţară precum Suedia, ea nu a atins încă un nivel foarte vizibil, dar ea capătă amploare atât în Statele Unite, cât şi în Europa. Cercetarea indică din ce în ce mai clar faptul că raportul dintre cererea de petrol şi descoperirea de noi rezerve este din ce în ce mai asimetric. În plus, ritmul investiţiilor în noi capacităţi de rafinare a încetinit. Există, aşadar, riscul evident al unui decalaj tot mai mare între cerere şi ofertă.

Ce ştim despre rezervele de petrol?

Ţiţeiul îşi datorează existenţa energiei solare. S-a format din materii organice (plante şi animale moarte), care s-au acumulat milenii de-a rândul pe fundul mării şi au fost acoperite de straturi uriaşe de sedimente. Presiunea şi temperatura au transformat apoi aceste materii în hidrocarburi. Procesul este încă în desfăşurare. Dar este vorba de un proces foarte lent, raportat la consumul ridicat, ceea ce explică şi de ce ţiţeiul este o sursă de energie fosilă considerată non-regenerabilă.

Aproximativ 75% din rezervele mondiale de petrol brut se găsesc în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord. Arabia Saudită are de departe cea mai mare rezervă - peste 20%. Urmează Iranul şi Irakul, cu aproximativ 10% fiecare. Există în jur de 47.000 de câmpuri petroliere în lume, cele mai multe dintre ele de dimensiuni relativ mici. Unele câmpuri sunt epuizate sau pe cale de a se epuiza, altele vor intra în curând în exploatare. Un număr mic de terenuri petrolifere foarte mari - aşa-numitele «câmpuri gigant» - reprezintă mai mult de jumătate din producţia mondială. O sută dintre exploatările cele mai mari au reprezentat 46% din producţia mondială în 2007.

Anii '60 au fost anii de aur pentru industria petrolieră. Se descopereau în fiecare an aproape 50 de miliarde de barili de petrol brut, raportat la un consum anual de numai 8 miliarde de barili. De atunci, consumul a crescut rapid şi, în prezent, se ridică la peste 30 de miliarde de barili anual. Dar descoperirea de noi rezerve petrolifere nu a ţinut pasul cu consumul. Mai mult de 80% din petrolul consumat azi provine din câmpurile petroliere descoperite înainte de 1970. În acelaşi timp, volumul rezervelor din câmpurile petroliere existente este în scădere rapidă. Un studiu realizat de IEA în 2008 a arătat că 580 dintre exploatările cele mai mari de petrol scad în prezent cu o medie anuală de 9% din rezervele proprii, o rată care ar putea fi redusă la 6-7% prin investiţii în aşa-numita «exploatare optimizată». Dacă nu va începe exploatarea unor noi rezerve, producţia de la puţurile de petrol existente va scădea de la peste 85 de milioane de barili pe zi la 30 de milioane de barili în 2030. Pentru a compensa această scădere, precum şi pentru a satisface creşterea prognozată a cererii, va fi necesar să se deschidă noi exploatări petroliere la fiecare trei până la patru ani, care să aibă o producţie echivalentă cu cea care există azi în Arabia Saudită! Întrebarea este: cum se va face acest lucru?

Aşa cum am mai arătat, un număr tot mai mare de experţi susţine că ne apropiem acum de momentul în care producţia de petrol îşi va atinge nivelul maxim, «vârful». O organizaţie internaţională, Association for the Study of Peak Oil and Gas (ASPO), a fost înfiinţată pentru a creşte gradul de conştientizare a problemelor legate de aprovizionarea cu petrol. Preşedintele ASPO este Kjell Aleklett, un profesor din Suedia care conduce un important grup de cercetare, Global Energy Systems, la Universitatea Uppsala. Ţinând seama de cantitatea de ţiţei descoperită în ultimii ani, grupul din jurul lui Aleklett a făcut o estimare a descoperirilor probabile în următorii 30 de ani. Volumul estimat este numai cu puţin peste 140 de miliarde de barili de petrol. Această cantitate reprezintă de două ori cantitatea de rezerve de petrol descoperite în Marea Nordului, de exemplu, dar se află mult sub nevoile probabile proiectate, care se cifrează la peste 1.100 de miliarde de barili pentru această perioadă de 30 de ani.

Pe câtă vreme cererea este în scădere uşoară în majoritatea ţărilor OCDE, ea se află în creştere rapidă în economiile în curs de dezvoltare, cum ar fi China şi India. De exemplu, dacă în China s-ar încetăţeni aceeaşi formă de consum ca în Coreea de Sud, China ar ajunge, în 15-20 de ani, să consume 70% din petrolul mondial. Chiar şi la o rată de creştere mai redusă, în cazul în care China şi-ar dubla doar cota actuală de consum de petrol la numai 10-20% din consumul mondial, tot ar fi necesară o creştere dramatică a producţiei globale. China are încă un consum scăzut pe cap de locuitor, dar nu există nici un indiciu conform căruia chinezii n-ar dori să meargă pe urmele evoluţiilor din alte ţări comparabile. În Coreea, consumul pe cap de locuitor a crescut de şase ori în ceva mai mult de 20 de ani. Dacă va exista acest disponibil de petrol, toate indiciile ne arată că şi China va merge cam în aceeaşi direcţie. Să luăm, de exemplu, extinderea vertiginoasă a parcului său auto: vânzările de maşini noi au crescut cu 56% în prima jumătate a anului 2010. Dacă această tendinţă se menţine consumul de petrol al Chinei va fi deja de cel puţin 20 de milioane de barili pe zi în 2020. Acesta este contextul în care trebuie să privim acţiunile Chinei atât în Africa, cât şi în America Latină - acestea vizează asigurarea accesului pe termen lung la petrol şi alte materii prime.

O disertaţie a lui Frederick Robelius, un membru al grupului lui Aleklett, Global Energy Systems, s-a ocupat în mod special de «câmpurile gigant» de ţiţei, mai exact de întrebarea dacă acestea ar putea produce mai mult de 500 de milioane de barili de petrol. Aşa cum am văzut deja, doar 1% dintre câmpurile de petrol din lume aparţin acestei categorii, dar, în acelaşi timp, ele reprezintă mai mult de jumătate din producţia mondială de petrol. Care este exact rezerva exploatabilă de ţiţei a fiecăreia este imposibil de calculat, dar se poate calcula o limită inferioară şi una superioară. Cantitatea totală de ţiţei aflată în fiecare zăcământ arată cât de repede va scădea extracţia. Pornind de la elaborarea mai multor ipoteze pe baza informaţiilor disponibile, exploatarea poate fi clasificată conform mai multor scenarii. Există un scenariu pentru cel mai rău caz şi unul pentru cel mai bun caz în analiza lui Robelius: pentru ca scenariul pozitiv (cazul în care exploatarea în câmpurile mari se menţine la un nivel ridicat) să poată fi considerat posibil, este nevoie ca în Irak să intre în producţie şapte «câmpuri gigant» în viitorul apropiat. Până şi în cel mai optimist scenariu, potrivit analizei lui Robelius, «maximumul / vârful de ţiţei» s-ar atinge nu mai târziu de 2018.

Aleklett şi echipa sa ne reamintesc că problema nu este aceea de a găsi noi zăcăminte de ţiţei. Rămâne de îndeplinit şi sarcina de a merge mai departe, de la descoperire la exploatare. Cel mai mare zăcământ de petrol nou descoperit în ultimii 10 ani, în câmpul petrolifer Kashgar din Marea Caspică, fusese iniţial programat să intre în exploatare în anul 2005. Astăzi, prognoza este că livrarea de petrol va porni abia în 2013.

Numeroase avertismente privind «vârful exploatării de ţiţei»

Atunci când Barack Obama a fost ales preşedinte al Statelor Unite, s-au deschis noi oportunităţi pentru discutarea problemelor legate de energie. La ora actuală, există referiri la «vârful de ţiţei» în rapoartele IEA, iar scenariile de extracţie a ţiţeiului au fost treptat ajustate în jos pentru viitor. Într-un raport din 2005 s-a prognozat că în 2030 cererea de ţiţei s-ar putea ridica la 120 de milioane de barili pe zi. Câţiva ani mai târziu, nivelul a fost ajustat în jos, la 105 milioane de barili pe zi. În raportul World Energy Outlook 2010, nivelul a fost iarăşi coborât la 98 de milioane de barili pe zi. Dar chiar şi acest nivel a fost considerat nerealist de ridicat de către mulţi experţi. Kjell Aleklett, preşedintele ASPO, a comentat că «ar trebui să ne socotim norocoşi dacă în 2030 aprovizionarea cu petrol va ajunge măcar până la 70 milioane de barili pe zi».

ASPO are în mod natural un rol de lider în raportare şi advocacy privind problema «vârfului de ţiţei». Dar o serie de alte organizaţii au făcut recent declaraţii care susţin evaluările ASPO. Evaluarea curentă a IEA este că atingerea «vârfului de ţiţei» va avea loc în jurul anului 2020. În lumea afacerilor, companii precum Deutsche Bank şi Merrill Lynch fac prognoze similare. Un raport recent al companiei de asigurări Lloyd's (Sustainable Energy Security) le recomandă insistent întreprinderilor să devină cât mai puţin dependente de ţiţei cât mai repede posibil: «Preţuri de 200 de dolari pe baril sau mai mult sunt de aşteptat în curând.» Asta va fi o lovitură grea pentru majoritatea industriilor. În primăvara lui 2010, raportul The Oil Crunch (Criza de petrol), redactat de un grup de importanţi oameni de afaceri din jurul fondatorului Virgin, Richard Branson, UK Industry Taskforce on Peak Oil and Energy Security (ITPOES), avertizează că «vârful» va fi atins în 2013.

Un raport întocmit la nivelul conducerii armatei SUA în aprilie 2010 a atras, pe bună dreptate, atenţia întregii lumi. Acesta avertizează că «vârful exploatării de ţiţei» s-ar putea produce în 2012. «Nu putem exclude un decalaj în piaţă între cerere şi ofertă, care se poate ridica la 10 milioane de barili pe zi în 2015», a fost mesajul sumbru al conducerii militare la vârf. În septembrie 2010 a fost dat publicităţii «pe surse» şi un document similar al conducerii militare germane. Raportul şi concluziile au avut aproape efectul unei bombe. Studiul german discută în detaliu impactul rezervelor din ce în ce în ce mai scăzute de ţiţei:

Ţările cu rezerve de petrol îşi vor consolida poziţia din punct de vedere politic şi economic. Cantităţi din ce în ce mai mari de petrol vor fi tranzacţionate prin negociere politică şi acord, nu prin oferte în piaţă. Sectorul energetic va ieşi treptat de sub dictatul pieţei, iar consecinţele vor fi raţionalizarea şi alocarea prin decizii administrative.

Preţurile petrolului vor cunoaşte o creştere abruptă. De vreme ce toate sectoarele majore sunt foarte dependente de petrol, economia în ansamblu va intra în recesiune şi, în cele din urmă, în colaps.

Multe ţări, în primul rând cele cu venituri mici, vor avea mari dificultăţi să înlocuiască ţiţeiul cu alţi combustibili. Multe economii vor intra în criză, ceea ce va duce în criză şi sistemele lor politice.

Este extrem de relevant faptul că în primul rând forţele armate din diferite ţări sunt cele care subliniază apăsat riscurile legate de rezervele de petrol. În timp ce politica, în general, este focalizată, fără prea multe nuanţe, asupra termenului scurt, conducerea în domeniul apărării şi securităţii lucrează la o agendă pe termen lung. Responsabilitatea politicii de apărare este în primul rând evaluarea riscului, iar panorama de astăzi a riscurilor este complet diferită de cea de acum doar câteva decenii. Pe atunci domina tensiunea şi cursa înarmării între Est şi Vest. Astăzi, analiza de risc pune accentul pe ameninţările teroriste, pe pericole ecologice şi schimbări climatice, pe penuria de resurse vitale, cum ar fi apa, petrolul şi unele metale, şi pe concurenţa sporită pentru ele.

Nisipuri asfaltice, cărbune pentru combustibil lichid sau gaze de şist?

În condiţiile în care creşterea extracţiei de ţiţei este din ce în ce mai dificilă, se iveşte o întrebare evidentă: cât de mult din acest deficit poate fi compensat prin extracţia din surse precum exploatările maritime în câmpuri de adâncime sau din aşa-numitele surse neconvenţionale, cum ar fi ţiţeiul din nisipurile bituminoase, conversia cărbunelui în combustibil sau gazul de şist?

Nisipuri bituminoase

Zăcămintele de nisipuri bituminoase sunt foarte mari, mai ales în Canada. Dar producţia pune probleme dificile şi nici nu ştie nimeni cât de mari ar putea fi rezervele. Tehnica extracţiei de petrol din nisipurile bituminoase este complet diferită de forajul pentru ţiţei şi consumă mult mai multă energie. În timp ce randamentul net la energie din extracţia ţiţeiului atinge astăzi o medie de 15 la 1, cifra corespunzătoare pentru nisipuri bituminoase este undeva între 3 la 1 şi 5 la 1. Petrolul din nisipurile bituminoase este, astfel, o opţiune costisitoare şi ineficientă din punct de vedere energetic.

Un alt factor esenţial este acela că exploatarea nisipurilor bituminoase necesită cantităţi mari de apă şi are, în plus, şi un impact negativ major asupra mediului în zona de extracţie. O altă problemă este aceea că procesul generează cantităţi mult mai mari de CO₂ decât extracţia ţiţeiului. Potrivit US Environmental Protection Agency (EPA), extragerea de petrol din nisipurile bituminoase produce cu 82% mai multe emisii de CO₂ («de la sondă la roată») decât ţiţeiul. Prin urmare, este dificil de imaginat că aceste rezerve mari de nisipuri bituminoase, în primul rând din Canada, vor livra mai mult de maximum 4 sau 5 milioane de barili pe zi în viitor. De asemenea, combustibilii derivaţi din nisipurile bituminoase din Canada nu pot fi vânduţi în UE. Directiva adoptată de UE privind calitatea combustibililor stabileşte o creştere treptată a cerinţelor în privinţa conţinutului de CO₂ a diferiţilor combustibili, ceea ce descalifică nisipurile bituminoase ca sursă.

Combustibil din cărbuni

Dacă vom alege, ca posibilitate de a compensa scăderea producţiei de ţiţei, convertirea cărbunelui în combustibil lichid, apare o problemă similară. Procesul utilizează cantităţi mari de apă şi cheltuiala de energie este foarte mare. Există însă mai multe tehnici. Experienţa cu una dintre ele, cu procedeul Fischer-Tropsch, datează de multă vreme. Tehnologia, inventată prin 1920, a fost utilizată pe scară largă de Germania în timpul celui de-al doilea război mondial şi a reprezentat apoi o salvare pentru regimul de apartheid din Africa de Sud preţ de câţiva ani, în timpul embargoului comercial.

Întrebarea este până unde poate fi extinsă tehnica şi ce cantităţi de combustibil se pot obţine. Există mai multe limitări. Este nevoie de aproximativ 1 t de cărbune pentru a produce un baril de petrol. Acest lucru înseamnă că trebuie exploatat un volum foarte mare de cărbune pentru ca acest proces să aibă un efect semnificativ asupra pieţei petrolului. Chiar dacă s-ar exploata şi 10% din producţia de cărbune de astăzi, aceasta ar reprezenta doar câteva milioane de barili pe zi.

Perspectiva de a înlocui resursele de ţiţei pe cale de epuizare cu diferite tipuri de substitut - cum ar fi nisipurile bituminoase sau combustibilul din cărbune - arată bine în teorie. Cu toate acestea, potenţialul este limitat de factori legaţi de costuri, de impactul asupra mediului şi climei, şi de randamentul slab al conversiei de energie. Eforturi majore pentru a exploata nisipurile bituminoase şi a converti cărbune pentru combustibil se vor face, cu siguranţă, în următorul deceniu. Dar vor aduce, probabil, o contribuţie cel mult marginală dacă este vorba de a compensa efectele aşteptatei scăderi a producţiei de ţiţei.

Gazul de şist

O altă posibilitate de a înlocui resursele din ce în ce mai scăzute de petrol brut ar fi extinderea extracţiei de gaz de şist, adică de gaze naturale prinse în formaţiuni de şisturi bituminoase, adânc sub scoarţa Pământului. Gazul de şist a devenit o sursă de energie din ce în ce mai importantă în SUA în ultimii ani. Interesul faţă de această formă de energie s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii.

Mai ales din cauza limitărilor tehnologice ale instalaţiilor de foraj, gazul de şist nu a fost accesibil până de curând. Cu toate acestea, odată cu apariţia forajului orizontal şi a fracturării hidraulice, industria energetică a reuşit să extragă gazul din formaţiunile de şist. Unii experţi prezic faptul că gazul de şist va fi un «as din mânecă», un factor care ne va decide soarta, şi afirmă că acest lucru a făcut ca atingerea «vârfului în exploatarea de ţiţei» să devină un fenomen irelevant, referindu-se apoi la uriaşe rezerve potenţiale de gaze de şist. Alţi experţi susţin că aşteptările în ceea ce priveşte volumul exploatabil sunt foarte exagerate, căci confundă rezervele cu resursele. O combinaţie de realităţi geologice (puţurile de gaze din şisturi bituminoase sunt predispuse la un coeficient extrem de ridicat de golire) şi preocupările pentru mediu (inclusiv riscul de scurgere a metanului) vor face ca impactul gazelor de şist în balanţa energetică a SUA să fie marginal.

O evaluare echilibrată este deocamdată dificil de făcut. În timp ce gazul de şist poate contribui - şi, cert, o va face - atât la o minimă reducerea a dependenţei SUA faţă de importuri, cât şi la reducerea dependenţei de cărbune pentru producţia de energie, sfatul nostru foarte hotărât este acela de a nu se face în viitor din extracţia gazului de şist o prioritate a politicii energetice a SUA. O astfel de decizie ar fi echivalentă cu o re-carbonizare a economiei Statelor Unite tocmai într-un moment în care toate eforturile noastre ar trebui să se concentreze pe reducerea cât mai rapidă cu putinţă a dependenţei de combustibilii fosili. Având în vedere ameninţarea schimbărilor climatice şi necesitatea urgentă de a reduce emisiile de carbon, ce sens are să luăm în considerare gazul de şist ca pe una dintre opţiunile majore ale unor politici viitoare?

PIB-ul nu e o măsură exactă a bunăstării

Economistul american Herman Daly a fost decenii de-a rândul un critic de frunte al economiei convenţionale. Herman Daly a criticat refuzul economiştilor de a estima corect dependenţa totală a economiei de ecosistemele vii şi de resursele naturale ale Pământului. Potrivit lui Daly, «lumea de azi este din ce în ce mai plină», iar presiunea asupra sistemelor naturale a atins o limită. O consecinţă este aceea că menţinerea ritmului de creştere convenţională devine din ce în ce mai «neeconomică» pentru că efectele negative depăşesc beneficiile. Modul nostru actual de măsurare a bunăstării şi a progresului societăţii pot face acest lucru foarte greu de perceput. Statisticile PIB-ului nu disting în nici un fel între activităţile care au efecte pozitive şi acelea care au efecte negative. În plus, multe dintre consecinţele negative ale creşterii PIB-ului nu survin în imediata proximitate a celor care le declanşează, ci în alte părţi ale lumii, şi, prin urmare, nu sunt practic accesibile şi nici nu sunt percepute nemijlocit.

Limitările PIB-ului

Bilanţurile naţionale, raportate în termeni de PIB, nu sunt instrumentul adecvat pentru măsurarea unor schimbări în bunăstarea şi prosperitatea omenirii. PIB-ul măsoară doar suma tuturor tranzacţiilor economice ale unei ţări, indiferent de calitatea şi consecinţele lor. Ca urmare, nici poluarea, nici deteriorarea ecosistemelor esenţiale nu sunt contabilizate ca intrări negative. În plus, statisticile PIB-ului nu iau în considerare modul în care se dezvoltă capitalul natural. O ţară îşi poate epuiza efectivele de peşte sau îşi poate pune pădurile la pământ, dar continuă să noteze o tendinţă pozitivă a PIB-ului. Serviciile esenţiale pe care ecosistemele ni le prestează gratuit - cum ar fi captarea carbonului, polenizarea plantelor, filtrarea apelor potabile sau producţia de sol fertil - nu intră nici ele în această contabilitate.

Atunci când discursul politic se concentrează încontinuu pe schimbările în PIB, care ne spune ceva doar despre tranzacţiile din economie, realitatea este, de fapt, trecută sub tăcere. Ceea ce în realitate este o pierdere apare ca un plus în bilanţ. Întreg consumul de bunuri şi servicii se bazează pe contribuţii ale naturii, care, în realitate, se constituie într-o imensă subvenţie. Economiştii susţin că în economie nu există conceptul de «prestaţie gratuită». Dar ce altceva este extracţia capitalului natural dacă nu o astfel de «gratuitate»? Şi capitalul natural nu este singurul lucru omis din contabilitate. Diverse forme de muncă, precum activităţile casnice şi prestaţiile sub formă de voluntariat, efectuate în beneficiul societăţii, sunt şi ele lăsate pe dinafară. Astfel de deficienţe în calculul PIB-ului nu sunt evidente pentru oamenii de rând, mai ales că «mantra creşterii» ni se intonează constant. Probabil, cei mai mulţi chiar cred că societatea devine cu atât mai bună cu cât creşte PIB-ul mai mult.

Creşterea economică, în termenii convenţionali conform cărora cererea de energie şi de resurse naturale evoluează aproape liniar, este în mod evident necesară în ţările sărace, iar acolo chiar are în cea mai mare parte efecte benefice. Continuarea creşterii materiale în partea bogată a lumii este însă o altă chestiune. Nu mai este de la sine înţeles că bunăstarea societăţii în ansamblu va creşte automat odată cu o creştere economică. Ar trebui să acordăm, în schimb, prioritate consolidării bazei de resurse şi a celei ecologice pentru a putea asigura bunăstarea copiilor şi nepoţilor noştri, şi pentru a permite creşterea necesară şi reducerea sărăciei în ţările în curs de dezvoltare.

Argumentul conform căruia ţările bogate ar trebui să-şi limiteze propria creştere materială pentru a lăsa loc unui standard de viaţă în creştere şi în ţările sărace se confruntă, de obicei, cu o puternică opoziţie din partea majorităţii economiştilor. Argumentul lor este acela că de creşterea în ţările bogate este neapărat nevoie pentru a ajuta ţările în curs de dezvoltare să-şi ridice standardul de viaţă prin creşterea cererii şi dezvoltarea comerţului. Potrivit cărţii Growth Is Failing the Poor («Creşterea îi ocoleşte pe săraci»), singura problemă este că, în economia globală de astăzi, mai puţin de 1% din coeficientul de creştere economică este redirecţionat către creşterea nivelului de trai în ţările sărace (UNDESA, 2006). Acest lucru demonstrează mai bine decât oricare alt argument cât de falsă este ideea că înseşi persoanele cele mai prospere de pe Pământ trebuie să o ducă tot mai bine pentru a lupta împotriva sărăciei.

Nu subestimăm dificultăţile de a schimba cursul lucrurilor. Aşa cum este organizată economia astăzi, ţările în curs de dezvoltare sunt supuse unei puternice presiuni în direcţia creşterii comerţului, iar ţările industrializate se află sub presiunea de a cumpăra un volum din ce în ce mai mare de mărfuri. Dar acest mers al lucrurilor nu este sustenabil. Iar tranziţia la un sistem economic mai durabil se va dovedi cu atât mai dificilă din cauza tensiunii existente între ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare. Tranziţia trebuie să fie ecologică, dar trebuie să fie şi echitabilă. Această cerinţă va fi o provocare majoră.

Capitalul natural nu ajunge

Complexul de probleme cu care se confruntă întreaga gândire economică de tip convenţional are un imens potenţial exploziv. Trăim astăzi într-un sistem economic bazat pe o serie de relaţii şi mecanisme complexe. Punerea drastică în aplicare a schimbării nu este cu putinţă în prezentele condiţii-cadru. O ţară nu poate începe de una singură să lucreze împotriva acestui curent fără risc imediat atât pentru prosperitatea, cât şi pentru competitivitatea proprie. O problemă care complică serios situaţia este extinderea rapidă a pieţelor financiare şi independenţa lor crescândă. Aceste pieţe depun eforturi pentru a stimula creşterea în economie, ceea ce este o condiţie prealabilă pentru ca toţi debitorii să-şi poată plăti serviciul datoriilor, dar care duce şi la presiuni tot mai mari asupra naturii.

Aceasta este o problemă dificilă, şi totuşi trebuie să fie pusă în discuţie. Pur şi simplu, nu există suficient capital natural pentru a susţine politicile de creştere convenţionale. Şi trebuie să se dea prioritate unei creşteri materiale a populaţiilor celor mai sărace ale lumii. O astfel de prioritate implică şi faptul că oamenii din ţările bogate vor trebui să-şi limiteze cererea de energie şi de resurse. Prin urmare, o condiţie-cheie este un tip de dezvoltare care să permită utilizarea mult mai eficientă a energiei şi a celorlalte resurse naturale.

Deşi nu avem încă toate răspunsurile la dilema creşterii, întrebările privind accesul la resurse trebuie să fie puse atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Dacă nu vom începe să ne utilizăm resursele mai eficient şi mai echitabil, ne vom confrunta cu consecinţele: constrângeri privind resursele care vor conduce la tensiuni şi conflicte armate, precum şi moartea prin înfometare a câtorva miliarde de oameni.

Alternative la PIB ca măsură a economiei

Concluzia că PIB-ul nu este o măsură adecvată a bunăstării înseamnă că trebuie să căutăm alte metode de măsurare a modului în care se dezvoltă societatea. S-au făcut multe încercări în ultimele decenii, dar impactul lor a rămas limitat. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (United Nations Development Program, UNDP) a propus Indicele Dezvoltării Umane (HDI, Human Development Index) ca pe o completare a conceptul de PIB. HDI ia în considerare nu numai veniturile şi evoluţia puterii de cumpărare într-o ţară, ci şi speranţa de viaţă şi nivelul de educaţie. Aceasta este o excelentă unitate de măsură complementară, mai ales că evidenţiază măsura în care ţările sărace au succes cu investiţiile lor în educaţie şi în asistenţa medicală. Dar indicele are limitele sale şi nu ţine seama de calitatea mediului dintr-o anume ţară.

Manfred Max-Neef, un economist chilian care a primit premiul Right Livelihood pe anul 1982, a dezvoltat un model conform căruia se acordă prioritate unui număr de nouă dintre nevoile de bază ale omului. Printre acestea se regăsesc nevoi pur materiale, dar şi funcţiile, precum şi necesitatea siguranţei, a libertăţii, a identităţii, a înţelegerii, a participării, a creativităţii şi a afecţiunii. A măsura bunăstarea şi prosperitatea umană în termenii exclusiv materiali ai puterii de cumpărare înseamnă, după cum observă Max-Neef, a omite nevoi de bază, care nu sunt de natură materială şi nu pot fi satisfăcute în mod automat numai prin creşterea PIB-ului. Contribuţia lui Max-Neef la discuţia despre bunăstare şi prosperitate este esenţială şi ar trebui să constituie un element-cheie în orice discuţie despre dezvoltarea societăţii pe termen lung.

O altă alternativă la PIB ca etalon pentru dezvoltare a fost formulată de Herman Daly şi John Cobb în cartea lor For the Common Good («Pentru binele comun», 1989). Ei au creat un indice pentru bunăstarea economică durabilă (Index for Sustainable Economic Welfare, ISEW) în încercarea de a corecta deficienţele cele mai grave ale conceptului de PIB. Activităţi care sunt în mod direct dăunătoare dezvoltării, cum ar fi poluarea şi degradarea mediului, se scad din cifra PIB. Sunt luate, în schimb, în considerare activităţi care au efecte pozitive în economie, dar care nu sunt incluse în PIB. Ce este foarte interesant în cercetarea lui Daly şi Cobb este faptul că studiile efectuate despre mai multe ţări, printre care s-a aflat şi Suedia, arată o tendinţă clară. Până la un anumit nivel, creşterea PIB-ului echivala cu o calitate crescută a bunăstării. Dar peste acest nivel, analizele arată că bunăstarea umană are tendinţa de a se stabiliza sau chiar de a descreşte. Aceasta este ceea ce desemnează Daly prin conceptul său de «creştere neeconomică». Studii şi cercetări conduse de profesorul Karl-Goran Mäler de la Stockholm School of Economics arată, în plus, faptul că produsul intern net (PIN) al celor mai multe ţări ar evolua într-o direcţie negativă în cazul în care s-ar lua în calcul modificările capitalului natural.

În ultimii ani s-au efectuat numeroase studii pe tema «fericirii», cum ar fi Happy Planet Index. Cetăţeni din diverse ţări au fost supuşi unor interviuri complexe despre viaţa lor şi despre experienţa lor în materie de fericire şi bunăstare. Acelaşi model relevat de măsurătorile ISEW apare şi aici: peste un anumit nivel de trai material, fericirea şi bunăstarea nu vor creşte în mod automat odată cu creşterea puterii de cumpărare. Dimpotrivă.

Câteva ţări au decis recent să pună la punct metode de a măsura evoluţia în timp a calităţii vieţii şi bunăstării. În Marea Britanie, un prim raport naţional era aşteptat în vara anului 2012. Prim-ministrul David Cameron a avut de înfruntat o critică masivă atunci când a fost anunţată această iniţiativă. Premierul însă nu şi-a pierdut cumpătul: «Celor care spun că toate acestea sună ca o diversiune de la treburile cu adevărat serioase ale guvernului le răspund că a stabili ce anume ne poate îmbunătăţi cu adevărat viaţa şi a acţiona în acest sens este, de fapt, treaba cea mai serioasă a oricărui guvern.» Bhutanul a adoptat o cale oarecum diferită. În această ţară s-a stabilit un indice al fericirii naţionale brute (Gross National Happiness Index, GNH), pentru a scoate în evidenţă atât aspectele materiale şi de mediu, cât şi nevoile culturale, spirituale şi afective ale oamenilor. Acest indice GNH a dat naştere unei dezbateri de anvergură nu numai în Bhutan, ci şi în lume.

Diversele iniţiative legate de metode alternative de măsurare a bunăstării şi a prosperităţii sunt interesante, căci se dovedeşte astfel că unele guverne şi-au dat seama de deficienţele pe care le prezintă PIB-ul ca unitate de măsură pentru dezvoltarea unei ţări. Va fi nevoie în continuare de dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii metodologice, dar putem foarte bine presupune că, în următorii cinci până la zece ani, vom avea la dispoziţie indicatori fiabili pentru bunăstare şi prosperitate, care vor completa, dacă nu chiar vor înlocui PIB-ul ca indicator principal al dezvoltării.

Deficienţe ale modelului economic

Modelul economic actual are nevoie de o reevaluare. Sistemul actual are cel puţin şase deficienţe majore:

Este de nesusţinut din punctul de vedere al climei, al mediului şi al resurselor. Dacă eşecurile reale ale pieţei pot fi ţinute sub control în cadrul actual, în prezent acesta nu conţine şi o evaluare corectă a capitalului natural. Acelaşi lucru se aplică la fenomene precum efectele de prag ale sistemelor non-liniare. Potrivit IUCN, diversitatea genetică în agricultură s-a pierdut deja în proporţie de 75%. În acelaşi timp, se estimează că până la 70% dintre plante şi animale sunt pe cale de dispariţie.

Este de nesusţinut din punctul de vedere al echităţii. Diferenţele de venituri, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, sunt în creştere rapidă. În Statele Unite, 80% din creşterea bunăstării între 1980 şi 2005 a avut loc la procentul de cetăţeni cu cele mai mari venituri, ceea ce duce la frecvente afirmaţii alarmate cu privire la «clasa de mijloc care este pe cale de dispariţie». Cea mai recentă carte a Arianei Huffington, Third World America («America Lumii a Treia»), este subintitulată «Cum abandonează politicienii noştri clasa de mijloc şi cum trădează ei visul american» (Huffington, 2010). Chiar mai precară este situaţia pentru cetăţeanul aflat în zona inferioară a scalei de venituri.

Este instabil. Criza din sistemul financiar demonstrează acest lucru. Bulele financiare sunt o problemă serioasă, căci adevăraţii perdanţi sunt contribuabilii obişnuiţi. În acelaşi timp, piaţa financiară este mai puţin aptă să-şi urmărească obiectivul principal, şi anume acela de a oferi credite pentru investiţii durabile, pe termen lung.

Nu este capabil să creeze locurile de muncă necesare. Cifrele şomajului în rândul tinerilor sunt cel mai grav fenomen. Sistemul economic actual nu este în măsură să ofere locuri de muncă şi standarde de viaţă decente pentru o parte tot mai mare a cetăţenilor lumii.

Are o slabă eficienţă în furnizarea de bunuri publice.

Nu duce la creşterea bunăstării. Numeroase studii din câteva ţări dezvoltate arată că, odată ce s-a atins un anumit standard material, gradul de bunăstare nu mai creşte automat odată cu sporirea creşterii.

Într-o încercare de a redresa lucrurile, propunem unele dintre cele mai importante schimbări despre care credem că este şi urgent să fie puse în aplicare.

PIB-ul nu trebuie să mai fie o măsură a dezvoltării

PIB-ul este o măsură a nivelului de activitate economică, dar nu spune nimic despre dezvoltarea bunăstării şi prosperităţii umane. O alternativă mai bună pentru un guvern ar fi să stabilească o serie de obiective clare privind bunăstarea oamenilor - de exemplu, creşterea numărului de locuri de muncă, servicii bune de sănătate, oferte bune de educaţie, distribuţia echitabilă a veniturilor, o ecologie echilibrată şi un climat stabil - şi să-şi concentreze apoi politicile pe aceste obiective.

Energia de înaltă calitate trebuie apreciată la justa ei valoare

O oferta suficientă de energie la preţuri rezonabile este esenţială pentru orice activitate economică. Resurselor de petrol ieftin li se datorează creşterea rapidă a nivelului de trai care a avut loc de-a lungul ultimelor sute de ani. Dar dacă accesul la energia de înaltă calitate s-ar îngreuna - ceea ce este o consecinţă probabilă a atingerii «vârfului» producţiei de ţiţei la nivel mondial -, impactul asupra dezvoltării economice ar fi imediat şi nemijlocit. Sistemul economic nu ne-a dat nici un avertisment prealabil. Suntem foarte slab pregătiţi pentru momentul în care se va atinge nivelul maxim de exploatare a resurselor, nu în ultimul rând din cauza timpului îndelungat necesar pentru a pune la punct o alternativă la imensa dependenţă de combustibili fosili a lumii. Preţurile la energie ar creşte rapid, iar cota energiei în calculul PIB ar creşte. Nu putem prevedea cu exactitate când acest tip de economie pe care l-am creat va trece pragul maxim de toleranţă şi cel mai puţin ştim ce va fi în sectorul transporturilor, care este cu totul dependent de petrol ieftin. Analize făcute de Pentagon, de Ministerul Apărării din Germania şi de FMI sugerează că economia mondială este extrem de vulnerabilă atât la întreruperi în alimentarea cu energie, cât şi la creşterea continuă a preţurilor la energie. Concluzia este că trebuie intensificate eforturile de a lărgi atât paleta de alternative la combustibilii fosili, cât şi aceea a măsurilor de eficientizare energetică.

Capitalului natural trebuie să i se atribuie valoare

Valoarea capitalului natural nu este specificată în modelul economic actual, cu excepţia cazului în care este privit ca sursă de materii prime în procesul de producţie. Energia şi materiile prime din natură sunt transformate în produse şi servicii, contribuind astfel la creşterea activelor financiare în economie. Nu se face nici o încercare de a măsura modul în care este afectat aportul de capital natural. Când diferite feluri de capital industrial, precum maşinile, utilajele şi echipamentele, sunt supuse uzurii, se procedează la o deducere, atât în cazul «conturilor» naţionale, când PIB-ul se transformă în PIN, cât şi în evidenţa contabilă din afaceri. Cu puţine excepţii, nici o asemenea pierdere prin depreciere nu este contabilizată atunci când capitalul natural este supraexploatat şi epuizat, fie că e vorba de energie din resurse fosile, de minerale sau de capitalul natural reprezentat de efectivul piscicol, de terenurile agricole, de păduri sau de apele subterane. Economia mondială actuală funcţionează fără un bilanţ corect.

În prezent, creşterea economică şi bunăstarea sunt subvenţionate de capitalul natural al planetei într-o măsură care îi reduce în mod simţitor capacitatea de a crea prosperitate pentru generaţiile viitoare. Numeroasele servicii ecosistemice - purificarea aerului şi a apei, descompunerea deşeurilor şi a reziduurilor, crearea de noi resurse, polenizarea plantelor, reglementarea atât a climei, cât şi a circuitului apei, precum şi capacitatea unui cadru natural de a regla debitul optim de apă - nu se reflectă în modelul economic tradiţional. Aceste servicii ecosistemice sunt luate drept bune şi nu sunt contabilizate în nici un fel. Abia atunci când vreunul dintre ele are o problemă îi recunoaştem valoarea.

Substituirea are limite

În materie de resurse naturale se porneşte de la ideea că se pot substitui unele pe altele. Acest lucru e uneori corect - lemnul poate fi înlocuit cu material plastic, munca poate fi prestată de maşini, ş.a.m.d. -, dar, evident, nu e totdeauna valabil. Unele resurse sau componente ale biosferei nu au înlocuitori la îndemână. Acelaşi lucru este valabil şi pentru unele servicii ecosistemice importante, cum ar fi acelea ale vegetaţiei care funcţionează ca un rezervor de carbon sau acelea responsabile de purificarea aerului şi a apei, de polenizarea plantelor şi de crearea de sol fertil. Fără acces la aceste resurse şi funcţii, dezvoltarea societăţii s-ar opri. Atunci când se analizează o reformă a economiei, acesta este un aspect esenţial. Este necesar să facem distincţia între diferitele tipuri de capital: industrial, financiar, uman şi natural. Acest lucru este de mult timp un subiect de dezbatere între economişti aparţinând unor şcoli de gândire diferite - între o «substituibilitate soft» şi «substituibilitate hard». În ceea ce ne priveşte, am spune că se aplică mai degrabă conceptul de «sustenabilitate hard».

«Legea diminuării beneficiului» trebuie aplicată la scară planetară

În teoria microeconomică se ştie că utilitatea marginală a anumitor activităţi scade. Acest lucru înseamnă că într-un proces de producţie se presupune că la un moment dat costul unei activităţi devine mai mare decât beneficiul pe care îl aduce. Dar faptul că un raport similar ar putea fi valabil şi în privinţa Pământului în întregul său, ca sistem, nu apare nicăieri în definiţia convenţională a economiei mondiale.

Valorile viitoare trebuie recalculate

Analiza costuri-beneficii este un instrument consacrat în economia neoclasică. În mod normal, se aplică o rată de actualizare pozitivă, ceea ce înseamnă că atât veniturilor, cât şi costurilor viitoare li se atribuie o valoare mai mică în prezent. La baza acestui calcul se află ipoteza că generaţiile viitoare vor fi mai bogate decât cele de astăzi şi, prin urmare, îşi vor putea permite mai uşor să îşi asume cheltuieli în plus. Cu cât e mai mare rata de actualizare luată în calcul, cu atât este mai slabă motivaţia de a lua astăzi măsuri, pentru, de pildă, diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră. Acest lucru explică de ce mulţi economişti de vârf îşi exprimă energic îndoiala cu privire la punerea în practică a unei politici climatice ambiţioase încă din ziua de astăzi. Ei susţin că ar fi mai uşor şi mai ieftin să o aplice în viitor. Martin Weizman, economist la Harvard, este de părere că logica acestui raţionament şchioapătă serios. Atât ecosistemul, cât şi sistemul climatic au o funcţionare non-liniară, ceea ce înseamnă că efectele de prag - şi, prin urmare, schimbările bruşte - nu pot fi excluse. Aceste efecte de prag ar putea avea consecinţe dezastruoase pentru societăţile noastre. A amâna acţiunea până într-un viitor oarecare ar fi, prin urmare, mai mult decât iresponsabil. De aici putem trage concluzia că, în contextul strategiilor politice din domeniul climei, rata de actualizare trebuie să fie scăzută, aproape de zero sau chiar nulă. Aşa cum sublinia economistul Partha Dasgupta, chiar şi o rată de actualizare negativă poate fi justificată atunci când există un risc mare de efecte de prag care nu ar putea fi tolerate, cum ar fi o destabilizare a calotei glaciare din Groenlanda sau scurgeri mari de metan din tundra siberiană. Costurile de adaptare a economiei la o astfel de evoluţie catastrofală ar depăşi cu mult costurile pentru prevenirea acestei catastrofe, admiţând că ea ar putea fi prevenită.

Trebuie să existe pieţe eficiente pentru serviciile ecosistemice

O piaţă eficientă funcţionează la fel de bine pentru o gamă largă de produse şi servicii. Dar ne lipseşte o piaţă pentru servicii cum sunt conservarea apei potabile şi a resurselor marine, măsurile de protecţie a atmosferei de gazele cu efect de seră, protejarea biodiversităţii, inclusiv a pădurilor tropicale, iar ideea că pe terenurile agricole fertile nu trebuie să se construiască nu are nici ea o piaţă. Aceste probleme care ţin de «avutul obştesc» au deocamdată o prioritate redusă în cercetarea economică. Şi asta reprezintă o imensă provocare pentru economişti.

Conceptul de «externalităţi» trebuie regândit

Efectele negative ale diverselor activităţi economice asupra mediului şi a naturii sunt numite în mod tradiţional «externalităţi». Termenul însuşi sugerează că efectul este considerat marginal. Aşa şi stăteau lucrurile în perioada de început a erei industriale, dar astăzi situaţia este exact pe dos. Externalităţile, sub forma unui impact negativ asupra climei şi a mediului, au devenit rapid o problemă crescândă în multe ţări, ca să nu mai vorbim de impactul global asupra bunurilor comune ale umanităţii, care sunt pădurile, oceanele şi atmosfera. O măsură logică într-un cadru economic nou ar fi să se renunţe la conceptul de «externalitate». Toate efectele asupra mediului au repercusiuni în economia reală şi nu pot fi considerate în mod rezonabil ca un efect exterior modelului economic.

Organizarea economiei trebuie regândită

O soluţie evidentă pentru a depăşi utilizarea nesustenabilă a resurselor de energie, atât a celor finite, cât şi a celor regenerabile, precum şi a nivelurilor nesustenabile de poluare ar fi să ne orientăm către fluxuri circulare de materii prime şi materiale prin amplificarea radicală a unor activităţi ca reutilizarea, reciclarea şi recondiţionarea. Scopul ar fi atât să creştem durata de utilizare a produselor, cât şi să extindem utilizarea materiilor prime prin creşterea longevităţii lor şi să ne îndreptăm astfel spre bucle închise în folosirea materialelor.

O modalitate foarte atractivă de creştere a longevităţii produselor şi de încurajare a fluxurilor circulare de materiale ar fi trecerea de la simpla vânzarea a unor produse la vânzarea unor servicii. Am putea astfel oferi în schimb produse de leasing şi actualizări ale produselor de îndată ce acestea devin disponibile. O astfel de schimbare nu ar reprezenta, în general, o diferenţă practică semnificativă pentru consumator. Clientului i se vor furniza produsele solicitate, dar compania producătoare ar deţine în continuare produsele şi ar avea astfel sub control materialele conţinute de produs. Companiile ar fi astfel puternic stimulate să obţină venituri cât mai mari cu putinţă din ceea ce s-a produs deja şi ar fi încurajate să optimizeze fluxurile de material. O consecinţă evidentă şi un beneficiu în plus ar fi şi crearea unor noi locuri de muncă în economia locală pentru a presta serviciile şi a efectua operaţiunile de întreţinere necesare.

Pentru ca acest gen de soluţii să devină posibile este necesar să existe stimulentele economice adecvate. Numeroase politici pot fi luate în considerare. De pildă, s-ar putea stipula obligaţia de a stabili anumite norme obligatorii pentru unele materiale, reguli fixe pentru fluxul circular al materialelor valabile în anumite părţi din economie, precum şi o deplasare a ţintei de impozitare de pe muncă spre impozite aplicate la utilizarea resurselor.

Lista ar putea continua. Dar aceste exemple ilustrează necesitatea unui nou mod de gândire în ştiinţa economică. Economia nu creşte într-un gol. Creşte în cadrul unei reţele ecologice, într-un proces care consumă mereu resurse regenerabile şi non-regenerabile, şi care generează constant reziduuri şi deşeuri. Astfel, pas cu pas, economia de tip fiscal muşcă din natură, destabilizând numeroase ecosisteme importante şi chiar, de-acum, însăşi clima planetei. Răspunsurile economiei convenţionale la aceste probleme de o dificultate crescândă sunt neglijabile. Dar economiştii nu sunt singurii care greşesc. Politicienii trebuie să îşi asume partea lor de responsabilitate. Multe dintre eşecurile de piaţă la care asistăm în ziua de azi ar putea fi rezolvate relativ uşor de politicieni cu ajutorul unor reglementări, taxe, tarife preferenţiale sau subvenţii. Soluţiile trebuie căutate atât într-o reînnoire a teoriilor economice, cât şi în reînnoirea măsurilor de reglementare.

Cadrul de reglementări al economiei trebuie schimbat în mod radical, dacă e ca umanitatea să aibă o şansă de a supravieţui. Noi, autorii acestei cărţi, suntem doar nişte novici în materie de teorie economică. Noi abordăm economia dintr-un punct de vedere comun multor savanţi din domeniul ştiinţelor naturii şi în felul în care înţeleg ei riscurile cu care se confruntă umanitatea din cauza utilizării nesustenabile a ecosistemelor şi a resurselor noastre naturale. Nu contestăm câtuşi de puţin punctele forte ale economiei de piaţă atunci când vine vorba de organizarea schimburilor de bunuri şi servicii, precum şi de stimularea inovaţiei şi a eficienţei în economie, dar avem mari îndoieli când vine vorba de deficienţele actuale ale reglementărilor care privesc mediul şi capitalul natural, şi care, în timp, afectează standardul de viaţă.

Sperăm ca această carte să contribuie la iniţierea unor discuţii ample în rândul economiştilor de frunte ai lumii. Cadrul economic dominant are absolută nevoie de un examen critic pentru a aborda eficient problemele pe care le pun un climat din ce în ce mai instabil, reducerea biodiversităţii, degradarea ecosistemelor, ajungerea la «vârful» exploatărilor de ţiţei şi furnizarea de energie de înaltă calitate şi alimente pe viitor.

E nevoie de un nou mod de a gândi

Mulţi cititori se vor fi întrebând, desigur, cum de este cu putinţă să ne vedem netulburaţi de viaţă atunci când ameninţările la adresa climei, a ecosistemelor şi a furnizării de energie sunt atât de grave. Răspunsul este destul de simplu. Vom folosi o metaforă. O familie care vinde un activ vital, cum ar fi o casă, poate trăi bine câţiva ani din banii primiţi. Dar după ce banii se termină, familia nu mai are nici unde să trăiască, nici din ce trăi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capitalul natural şi, într-o oarecare măsură, şi în ce priveşte echilibrul climatic. Putem trăi ani la rând consumând mai mult decât produc anual sistemele naturale. Putem creşte nivelul de gaze cu efect de seră fără a suferi urmări foarte grave pe termen scurt. Dar, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge la punctul în care sistemele naturale nu vor mai produce cât am avea noi nevoie, iar clima va deveni din ce în ce mai instabilă.

Criza gravă a pescuitului din Newfoundland, de la începutul anilor '90, este un exemplu clar în acest sens, ca şi pădurile defrişate din Filipine şi din multe ţări africane. Alte exemple: marile mişcări de populaţie care au loc pe continentul african ca urmare a secetei extreme şi a unei gestionări nesustenabile a terenurilor; supraexploatarea resurselor de apă dulce într-un număr tot mai mare de regiuni ale lumii; eroziunea tot mai accentuată la nivel mondial a unor terenuri agricole valoroase.

O lecţie importantă este că, după izbucnirea unei crize, este adesea prea târziu pentru a mai lua măsuri. Această observaţie se aplică la gestionarea resurselor marine şi a emisiilor de gaze cu efect de seră sau la exploatarea resurselor de apă potabilă. Pentru fiecare dintre aceste probleme ştim că lucrurile au mers deja prea departe. Fireşte, nu mai putem da ceasul înapoi. Dar toate acestea arată limpede că trebuie să construim o economie care să ne poată avertiza asupra situaţiilor de penurie a unor resurse esenţiale şi a crizelor de mediu, şi să ne ajute să evităm comportamente care ameninţă bunăstarea omenirii. Având în vedere problemele cu care ne confruntăm astăzi în privinţa tensiunii dintre sistemele economice şi sistemele naturale, ele ar trebui să fie prioritatea numărul unu pentru economiştii din întreaga lume. Dar nu sunt.

Lipsa de angajare a economiştilor de şcoală tradiţională în problemele climatice şi de mediu, precum şi în problemele legate de resurse se întemeiază, fără îndoială, pe o lipsă de înţelegere a felului în care funcţionează natura şi a importanţei sale fundamentale pentru întreaga activitate economică - iar la aceasta se adaugă un optimism general şi exagerat în modul de a privi noile tehnologii. Adevărul este că majoritatea economiştilor, cu puţine excepţii, e complet dezinteresată de cercetările în domeniul energiei, biologiei şi ecologiei. Pur şi simplu, din curriculum-ul lor nu face parte înţelegerea modului în care funcţionează natura. Întrebarea pe care noi, autorii acestei cărţi, ţinem să ne-o punem este: cât de grave trebuie să devină crizele de mediu şi de climă pentru a-i forţa pe economiştii de şcoală veche să-şi reconsidere poziţiile?