Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Camera


Emma Donoghue, traducere de Ruxandra Ana

11.04.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Emma Donoghue
Camera
Editura Trei, 2012

Traducere de Ruxandra Ana



*****
Intro

O poveste despre dragostea maternă şi captivitate. Un roman nominalizat la Man Booker Prize, clasat de The New York Times în topul celor mai bune cărţi ale anului 2010.

Născută în 1969 la Dublin, Emma Donoghue este autoarea mai multor romane care s-au bucurat de un real succes, precum şi a trei volume de povestiri. De asemenea, scrie ficţiune istorică şi piese pentru teatru şi radio. Locuieşte la Londra, Ontario, împreună cu partenerul său şi cei doi copii ai lor.

Pentru Jack, un băieţel în vârstă de cinci ani, Camera înseamnă lumea. Acolo s-a născut şi a crescut; împreună cu mama lui, acolo se joacă, citeşte şi învaţă lucruri despre viaţă. Noaptea, mama îl închide cu grijă în dulap, unde trebuie să doarmă când vine Batrânul Nick în vizită.
Pentru Jack, Camera înseamnă acasă, dar pentru mama lui e închisoarea în care Batrânul Nick a ţinut-o captivă timp de şapte ani.
Prin determinare, ingeniozitate şi o dragoste uriaşă, mama a creat o viaţă pentru Jack. Dar ştie că nu e de ajuns... nici pentru Jack, nici pentru ea însăşi. Aşa că pune la cale un plan de evadare, crezând în curajul fiului ei şi în noroc. Însă nu înţelege cât de puţin pregătită este în realitate pentru ca planul să reuşească.
Narată în întregime în limbajul plastic şi savuros al lui Jack, băieţelul de cinci ani, Camera este o poveste despre curaj şi despre legătura profundă dintre părinte şi copil.

"Descrise prin ochii şi percepţiile unui copil, întâmplările din Camera - şi sunt o mulţime de răsturnări de situaţie care dau dramatism şi suspans acţiunii - sunt magistral povestite. Emma Donoghue zugrăveşte psihicul unui copil crescut în captivitate, iar performanţa ei e uluitoare." (Publishers Weekly)

"Vocea lui Jack este una dintre reuşitele majore ale romanului: Emma Donoghue a creat un narator-copil extrem de credibil. Camera e un roman memorabil, care poate fi analizat prin mai multe chei de lectură: psihologică, politică şi sociologică." (New York Times Book Review)

"Emma Donoghue are abilitatea fantastică de a crea tensiune în scene desfăşurate într-un spaţiu de dimensiuni foarte mici, unde locuiesc personajele principale ale cărţii. Camera este, fără îndoială, o revelaţie a ultimilor ani." (Boston Globe)

"Puţini autori ştiu să pătrundă în mintea unui copil şi să descrie ce văd acolo. Camera e un loc atât de ingenios închipuit, încât îţi lasă mereu impresia că e real. Atenţie, însă: odată intraţi, veţi fi prizonierii autoarei până la ultima pagină." (Newsweek)

***
Fragment

Astăzi am cinci ani. Aseară, când m-am dus la culcare în Dulap, aveam patru, dar când m-am trezit în Pat, în întuneric, trecusem la cinci. Abracadabra! Înainte am avut trei, şi mai înainte, doi, unu şi zero.
- Am avut şi minus ani?
- Hm?

Mami se întinde.
- Sus în Rai. Am avut minus unu, minus doi, minus trei...
- Nu, numărătoarea a început numai după ce-ai apărut tu la orizont.
- Prin Fereastră, îmi aduc aminte. Erai tristă până să apar eu în burtica ta.
- Ai nimerit-o.

Mami se apleacă să aprindă Lampa, care pac, luminează totul în jur. Închid ochii la ţanc, apoi deschid o uşiţă, pe urmă cealaltă.
- Am plâns până n-am mai avut lacrimi, îmi spune.

Stăteam aici întinsă şi număram secundele.
- Câte secunde? o întreb.
- Milioane şi milioane.
- Nu, vreau să ştiu exact.
- Am pierdut şirul, spune.
- Apoi te-ai gândit şi te-ai gândit la oul tău până te-ai umflat.

Mami zâmbeşte.
- Simţeam cum loveai.
- Ce loveam?
- Pe mine, bineînţeles, îmi spune.

De fiecare dată râd la partea asta.

Pe dinăuntru, bum bum.

Îşi ridică tricoul de dormit şi îşi face burtica să tresară.
- Mă gândeam, Jack e pe drum. Şi într-o zi dis-de-dimineaţă, te-ai rostogolit pe covor cu ochii larg deschişi.

Mă uit în jos la Covor, care are roşu şi maro şi negru încolăcite în model. Se vede pata pe care am făcut-o din greşeală când mă năşteam.
- Ai tăiat cordonul şi eu am fost liber, îi spun. Şi pe urmă m-am transformat într-un băieţel.
- De fapt, erai deja un băieţel.

Mami se dă jos din Pat şi se duce la Termostat să încălzească aerul.

Nu cred că a venit aseară după nouă, dacă vine, aerul e întotdeauna altfel. Nu întreb, pentru că lui Mami nu-i place să vorbească despre el.
- Ia spune-mi, Domnule Cinci, îţi vrei cadoul acum sau după micul dejun?
- Ce e, ce e?
- Ştiu că eşti nerăbdător, îmi spune, dar aminteşte-ţinu-ţi rozi unghiile, îţi faci o gaură şi-ţi intră microbi în ea.
- Care or să mă facă bolnav ca atunci când aveam trei ani şi vomam şi aveam diaree?
- Chiar mai rău de-atât, îmi spune Mami, de la microbi poţi să mori.
- Şi să mă duc înapoi în Rai mai devreme?
- În continuare le rozi.

Îmi dă mâna deoparte.
- Scuze.

Mă aşez pe mâna rea.
- Mai spune-mi Domnule Cinci.
- Aşadar, Domnule Cinci, spune, cadoul acum sau mai târziu?

Sar pe Balansoar ca să mă uit la Ceas, el spune 07:14. Pot să mă dau cu placa pe Balansoar fără să mă ţin de el, pe urmă hop înapoi pe Plapumă şi mă dau cu placa acolo.
- Sau acum, sau mai târziu. Oricum, o să fie distractiv. Vrei să aleg eu pentru tine?
- Nu. Acum am cinci ani, trebuie să aleg.

Degetul e iar în gură, îl bag sub braţ şi-l blochez acolo.
- Aleg... acum.

Mami scoate ceva de sub pernă, cred că s-a ascuns acolo toată noaptea, a fost invizibil. E un sul de hârtie, cu o fundă mov de la cele o mie de bomboane de ciocolată pe care le-am primit când a avut loc Crăciunul.
- Deschide-l, îmi spune. Cu grijă.

Mă prind cum trebuie să desfac nodul, hârtia se face dreaptă, e un desen cu creionul, fără culori. Nu ştiu despre ce e, pe urmă îl întorc.
- Sunt eu!

Aşa ca în Oglindă, dar e mai mult din mine, capul şi mâna şi umărul în tricoul de dormit.
- De ce am ochii închişi?
- Dormeai, spune Mami.
- Cum ai făcut un desen dacă dormeai?
- Nu, eu eram trează. Ieri-dimineaţă şi alaltăieri şi mai înainte, am aprins lampa şi te-am desenat.

Mami nu mai zâmbeşte.
- Ce e, Jack, nu-ţi place?
- Nu - dacă tu eşti trează când eu nu sunt.
- Păi, nu te puteam desena când erai treaz, nu? N-ar mai fi fost o surpriză.

Aşteaptă.
- Credeam că-ţi plac surprizele.
- Prefer o surpriză şi să ştiu şi eu.

Mami pare să râdă.

Mă urc pe Balansoar ca să iau o piuneză din Trusa de pe Raft, minus unu înseamnă că au mai rămas zero din cele cinci. Erau şase, dar una a dispărut. Una ţine Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 3: Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana şi Ioan Botezătorul, în spatele Balansoarului, şi una ţine Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 8: Impresie: Răsărit de soare lângă Baie, şi alta ţine caracatiţa albastră, şi alta poza cu calul nebun pe care scrie Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 11: Guernica. Capodoperele au venit cu fulgii de ovăz, dar caracatiţa am făcut-o eu, e cel mai bun desen al meu din martie, dar s-a încreţit puţin de la aburii din Baie. Prind desenul surpriză al lui Mami fix în mijlocul plăcii de plută de deasupra lui Pat.

Mami dă din cap.
- Nu acolo.

Nu vrea să-l vadă Bătrânul Nick.
- Poate înăuntru în Dulap? întreb eu.
- Bună idee.

Dulapul e din lemn, aşa că trebuie să împing piuneza o grămadă. Îi închid uşile, scârţâie tot timpul ca proastele, chiar şi după ce punem ulei de porumb pe balamale. Mă uit prin crăpături, dar e prea întuneric. Îl deschid pe Dulap puţin ca să mă uit înăuntru, desenul secret e alb în afară de nişte liniuţe gri. Rochia albastră a lui Mami atârnă puţin peste ochiul meu adormit, adică ochiul din desen, dar rochia e aia adevărată, din Dulap.

O pot mirosi pe Mami lângă mine, am cel mai bun nas din familie.
- Ah, ai uitat să-mi dai când m-am trezit.
- E în regulă. Poate putem sări peste asta din când în când, acum că ai împlinit cinci ani?
- Nici nu mă gândesc. Aşa că ea se întinde pe albul Plăpumii şi eu la fel.

*

Număr o sută de cereale şi cascada de lapte care e aproape la fel de alb cum sunt şi castroanele, nu stropesc pe lângă, îi mulţumim Pruncului Isus. Eu îmi iau Lingura Topită - aia care are coada zbârcită de când a aterizat din greşeală pe oala cu paste care fierbeau. Lui Mami nu-i place de Lingura Topită, dar e preferata mea pentru că nu e la fel cu celelalte.

Mângâi Masa plină de zgârieturi ca să se facă mai bine, e toată un cerc alb, doar zgârieturile sunt gri, de la cum am tăiat mâncarea. În timp ce mâncăm, ne jucăm de-a Fredonatul pentru că nu avem nevoie de gură. Ghicesc Macarena şi She'll Be Coming Round the Mountain şi Swing Low Sweet Chariot care e de fapt Stormy Weather. Scorul meu e 2, aşa că primesc doi pupici.

Pe urmă eu fredonez Row Row Your Boat şi Mami ghiceşte imediat. Pe urmă Tubthumping, ea face o mutră şi spune:
- Ah, o ştiu pe asta, e despre cum e să fii la pământ şi să te ridici, cum se numeşte?

În cele din urmă îşi aminteşte. La a treia încercare fredonez Can't Get You Out of My Head. Mami habar n-are.
- Ai ales una grea... Ai auzit-o la TV?
- Nu, la tine, spun eu şi încep să cânt refrenul, Mami îşi dă o palmă în cap şi spune că e o fraieră.
- Bleagă, îi spun şi îi dau doi pupici.

Îmi mut scaunul lângă Chiuvetă ca să spăl vasele, cu castroanele trebuie să fiu atent, dar lingurile pot să le cling clang clong. Scot limba în Oglindă. Mami e în spatele meu, îmi văd faţa lipită peste a ei ca o mască - aşa, ca atunci când a avut loc Halloweenul.
- Păcat că desenul nu e mai bun, spune, dar măcar te arată aşa cum eşti.
- Şi cum sunt?

Bate în oglindă în dreptul frunţii mele şi degetul ei lasă un cerculeţ.
- Bucăţică ruptă din mine.
- De ce sunt rupt din tine?

Cerculeţul dispare.
- Înseamnă că semeni foarte tare cu mine, asta din cauză că eşti bucăţică din mine. Ai aceiaşi ochi căprui, aceeaşi gură mare, aceeaşi bărbie ascuţită...

În acest timp eu mă uit la noi şi noi din Oglindă se uită înapoi.
- Nu avem acelaşi nas.
- Păi, tu ai un nas de copil acum.

Mă prind de nas.
- O să cadă şi-o să-mi crească unul de om mare?
- Nu, nu, doar o să mai crească puţin. Acelaşi păr şaten...
- Dar al meu e lung până la mijloc şi al tău e doar până la umeri.
- Asta e adevărat, spune Mami, întinzându-se după Pasta de Dinţi.
- Celulele tale sunt de două ori mai vii decât ale mele.

Nu ştiam că lucrurile pot fi doar pe jumătate vii. Mă uit din nou în Oglindă. Tricourile noastre de dormit sunt şi ele diferite, la fel şi lenjeria, a mea e cu ursuleţi nătăfleţi.

După ce Mami scuipă a doua oară, e rândul meu cu Periuţa de Dinţi, îmi curăţ fiecare dinte de jur împrejur. Scuipatul lui Mami din Chiuvetă nu seamănă deloc cu al meu, şi nici al meu cu al ei. Îi curăţ pe amândoi şi zâmbesc ca un vampir.
- Aaah, spune Mami şi-şi acoperă ochii. Dinţii tăi sunt aşa de curaţi, că mă orbesc.

Ai lui Mami sunt cam stricaţi pentru că a uitat să-i spele, îi pare rău şi n-o să mai uite, dar tot sunt stricaţi.

Le strâng pe Scaune, le fac plate şi le aşez în Suport după Uşă. Uscător de Rufe mârâie tot timpul şi spune că n-are loc acolo, dar de fapt are destul, numai că trebuie să stea foarte drept. Şi eu pot să mă strâng, dar nu mă fac chiar aşa de plat din cauza muşchilor, din cauză că sunt viu. Uşa e făcută din metal fermecat strălucitor, după nouă face bip bip, când ar trebui să fiu uitat în Şifonier.

Astăzi nu vedem faţa galbenă a lui Dumnezeu, Mami spune că îi e greu să răzbată prin zăpadă.
- Ce zăpadă?
- Uite, îmi spune ea şi arată în sus.

E un pic de lumină în partea de sus a Ferestrei, restul e întunecat. Zăpada de la televizor e albă, dar cea adevărată nu, e ciudat.
- De ce nu cade pe noi?
- Pentru că e pe dinafară.
- În Spaţiu? Aş vrea să fie pe dinăuntru ca să pot să mă joc cu ea.
- Da, dar atunci s-ar topi, pentru că aici e cald şi bine.

Începe să fredoneze şi ghicesc imediat că e Let It Snow şi cânt al doilea vers. Pe urmă încep Winter Wonderland şi Mami cântă cu mine.

În fiecare dimineaţă avem 1 000 de lucruri de făcut, cum ar fi să-i dăm Plantei o cană cu apă în Chiuvetă, ca să nu curgă pe jos, apoi să o punem la loc pe farfurioara ei de pe Bufet. Mai demult locuia pe Masă, dar faţa galbenă a lui Dumnezeu i-a ars o frunză. I-au mai rămas nouă, sunt late cât palma mea şi acoperite cu păr peste tot, aşa cum zice Mami că sunt câinii. Dar câinii sunt doar la televizor. Nu-mi place cifra nouă. Descopăr o frunzuliţă, asta înseamnă că sunt zece.

Păienjeniţa e adevărată. Am văzut-o de două ori. O caut, dar nu găsesc decât o pânză între piciorul Mesei şi locuinţa ei. Masa se balansează bine, dar e destul de înşelător, când mă las pe un picior aş putea să o fac o sută de ani, dar apoi cad întotdeauna. Nu-i spun lui Mami despre Păianjenă. Ea curăţă tot timpul pânzele, spune că-s murdare, dar mie mi se pare că arată ca o foiţă de argint foarte subţire. Lui Mami îi plac animalele care se fugăresc şi se mănâncă pe planeta sălbatică, dar nu şi cele adevărate. Când aveam patru ani mă uitam la furnici cum se urcă pe Sobă şi ea alerga şi le strivea ca să nu ne mănânce mâncarea. Acum erau vii şi în clipa următoare erau una cu pământul. Am plâns aşa de mult că aproape mi s-au topit ochii. Altă dată a fost ceva care făcea bzzzz bzzz bzzzz noaptea şi care m-a ciupit şi Mami l-a strivit de Perete sub Raft; era un ţânţar. Urma e încă acolo, chiar dacă a frecat-o, ţânţarul îmi fura sângele ca un vampir mic de tot. A fost singura dată când sângele a ieşit din mine.

Mami îşi ia pastila din pachetul argintiu care are 28 de nave spaţiale micuţe şi eu iau o vitamină din sticla cu băiatul care stă în mâini şi ea ia una din sticla mare pe care e poza unei femei care joacă Tenis. Vitaminele sunt medicamentele care se iau ca să nu ne îmbolnăvim şi să nu mergem încă înapoi în Rai. Eu nu vreau să merg niciodată, nu-mi place să mor, dar Mami zice că s-ar putea să fie OK când ai o sută de ani şi eşti obosit de joacă. Mai ia şi o pastilă pentru durere. Uneori ia două, dar niciodată mai mult de două, asta e regula, pentru că unele lucruri sunt bune pentru noi, dar prea mult e dintr-odată rău.
- Te doare Dintele Rău? o întreb.

E un dinte de sus, din partea din spate a gurii, ăla doare cel mai rău.
- De ce nu iei două pastile odată în fiecare zi?

Mami se strâmbă.
- Mi-ar pune capac.
- Ce ţi-ar pune?
- Mi-ar pune capac, adică aş avea nevoie de ele tot timpul. De fapt, s-ar putea să-mi trebuiască mai mult şi mai mult.
- Şi ce e rău dacă-ţi trebuie?
- E greu de explicat.

Mami ştie totul în afară de lucrurile pe care nu şi le aminteşte bine sau, câteodată, spune că sunt prea mic ca să-mi explice câte ceva.
- Dacă nu mă mai gândesc la asta, mă simt deja mai bine.
- Cum aşa?
- Se numeşte puterea minţii. dacă nu-ţi pasă, nu contează.

Când mă doare ceva, întotdeauna îmi pasă. Mami îmi masează umărul, chiar dacă nu mă doare. oricum, îmi place.

Încă nu-i spun despre pânză. E neobişnuit să am un secret care e al meu şi nu al lui Mami. Toate celelalte lucruri sunt ale noastre. Corpul e al meu, cred, precum şi ideile care se întâmplă la mine în cap. Dar celulele mele sunt făcute din celulele ei, aşa că, de fapt, într-un fel sunt parte din ea. La fel şi atunci când îi spun la ce mă gândesc şi ea îmi spune la ce se gândeşte şi ideile de la fiecare sar în capul celuilalt, ca atunci când colorezi cu albastru peste galben şi iese verde.

La 08:30 apăs pe butonul televizorului şi încerc pe trei canale. Găsesc Dora Exploratoarea, yupii! Mami mişcă încet din iepuraş, ca să facă imaginea mai bună, îi apasă pe cap şi pe urechi. Într-o zi, când aveam patru ani, televizorul a murit şi am început să plâng, dar noaptea Bau-Bau a adus o cutie magică şi televizorul a înviat. Celelalte canale după cele trei sunt pline de purici, aşa că nu ne uităm, ca să nu ne stricăm ochii; doar dacă e muzică, punem Pătura peste ecran şi ascultăm prin lâna ei gri şi dăm din papuci.

Astăzi îmi pun degetele pe capul dorei şi o mângâi şi-i povestesc despre superputerile mele, acum că am împlinit cinci ani. dora zâmbeşte. Are un păr uriaş, e ca o cască maro cu vârfurile ascuţite tăiate, şi e cât ea de mare. Mă aşez la Mami în poală ca să mă uit, mă tot foiesc ca să-mi găsesc locul, are oase ascuţite. Corpul mamei nu e prea moale, dar acolo unde este, e supermoale.

Dora spune lucruri care nu sunt într-o limbă adevărată, ci în spaniolă, cum ar fi lo hicimos. Îl duce mereu în spate pe Rucsac, care e mai mult înăuntru decât în afară, şi e plin cu tot ce îi trebuie Dorei, scăriţe şi costume de cosmonaut, fiindcă Dora dansează şi joacă fotbal şi are tot felul de aventuri împreună cu prietena ei cea mai bună, maimuţica Ghetuţe. Dora îmi cere mereu ajutorul, cum ar fi, să găsesc un lucru magic, şi aşteaptă să spun "Da". Îi strig, "În spatele palmierului" şi săgeata ei albastră se înfige fix în spatele palmierului şi ea spune, "Mulţumesc". Niciuna dintre celelalte persoane de la televizor nu ascultă. Harta arată de fiecare dată trei locuri, trebuie să mergem mai întâi la primul ca să ajungem la al doilea ca să ajungem la al treilea. Merg cu Dora şi Ghetuţe, ne ţinem de mâini, şi cânt cu ele, şi mai ales facem tumbe sau batem palma sau dansăm Silly Chicken Dance. Trebuie să fim cu ochii pe Hoţoman, aşa că îi strigăm "Hoţomane, nu fura" de trei ori, iar el se enervează şi spune "Oh, fir-ar!" şi o ia la goană. Odată, Hoţomanul a făcut un fluture robot cu telecomandă, dar s-a stricat şi i-a furat în schimb masca şi mănuşile. A fost foarte nostim. Uneori furăm stele şi le punem în buzunarul de la Rucsac, eu aleg Steluţa Zgomotoasă care trezeşte pe toată lumea şi Steluţa Schimbătoare care poate lua orice formă.

Pe alte planete, sunt mai ales persoane care pot să încapă cu sutele pe ecran, doar că adesea una se face uriaşă şi pare foarte aproape. Au haine în loc de piele, feţele lor sunt roz sau galbene sau cafenii sau par formate din mai multe bucăţi sau păroase, cu guri mari şi foarte roşii şi ochi holbaţi cu margini negre. Râd şi ţipă mult. Mi-ar plăcea să mă uit tot timpul la Televizor, dar ne face rău la creier. Înainte să cobor eu din Rai, Mami îl lăsa pornit toată ziua şi a transformat-o pe Mami într-un zombi care e ca o fantomă numai că merge bum-bum. Aşa că acum ne uităm doar la o emisiune şi apoi îl opreşte, ca să aibă celulele noastre timp să se multiplice pe parcursul zilei şi să ne putem uita seara la încă o emisiune şi să ne mai crească puţin creier în somn.
- Pot să mă mai uit la una, pentru că e ziua mea? Te rog!

Mami deschide gura, apoi o închide la loc. După care zice: "De ce nu?" Scoate sunetul de la reclame, fiindcă ne bruiază creierul chiar mai repede şi-l fac să ni se scurgă pe urechi.

Mă uit la jucării, e un camion super şi o trampolină şi soldaţi Bionicle. Băieţii se luptă ţinând în mâini Transformatoare, dar sunt prietenoşi, nu ca tipii cei răi.

Apoi începe emisiunea, e Buretele Bob Pantaloni Pătraţi. Alerg să îi ating pe el şi pe Patrick steaua de mare, dar nu şi pe calamarul Squidward, care e înfricoşător. Astăzi e o poveste ciudată despre un creion uriaş, mă uit printre degetele lui Mami care sunt toate de două ori mai lungi decât ale mele.

Pe Mami nu o sperie nimic. Poate numai Bătrânul Nick. De cele mai multe ori, îi spune doar el, nici măcar nu ştiam cum îl cheamă până când am văzut nişte desene animate despre un tip care vine noaptea şi pe care îl cheamă Bătrânul Nick. Îi spun aşa celui adevărat pentru că vine noaptea, dar nu arată ca tipul de la televizor, care are barbă şi coarne şi tot restul. Am întrebat-o odată pe Mami dacă e bătrân, şi ea a zis că are de două ori vârsta ei, ceea ce înseamnă că e chiar bătrân.

Se ridică să oprească Televizorul când apare genericul.

Fac pipi galben de la vitamine. Când mă aşez să fac caca, îi spun, "Pa-pa, du-te în mare". După ce trag apa, îmi place să mă uit cum se umple vasul cu apă bâlbâdâc bâlbâdâc. Pe urmă mă frec pe mâini până simt că mi se ia pielea, numai aşa ştiu că m-am spălat destul.
- E o pânză de păianjen sub Masă, spun, dar nu ştiam dinainte că o să spun. E de la Păienjeniţa, e adevărată. Am văzut-o de două ori.

Mami zâmbeşte, dar nu de-adevăratelea.
- Te rog, n-o da jos. Acum nu e acolo, dar poate se întoarce.

Mami se aşază în genunchi şi se uită sub Masă. Nu-i văd faţa până nu-şi dă părul după ureche.
- Uite cum facem, o las acolo până facem curat, OK?

Asta înseamnă marţi, deci trei zile.
- OK.
- Ştii ceva? spune şi se ridică. Trebuie să punem un semn cât ai crescut, acum că ai cinci ani.

Sar în sus de bucurie.

În general, nu am voie să desenez pe nimic din Cameră sau pe mobile. Odată, când aveam doi ani, am mâzgălit pe piciorul de la Pat, cel de lângă dulap, aşa că de fiecare dată când facem curat Mami îmi arată mâzgălitura şi spune: "Uite, acum trebuie să trăim cu asta toată viaţa". Dar înălţimea mea de la fiecare zi de naştere e diferită, sunt numere micuţe lângă Uşă, un 4 negru şi sub el un 3 negru, şi un 2 roşu - culoarea pe care o avea şi Pen, câinele nostru bătrân care a fugit, şi în partea de jos un 1 roşu.
- Stai drept, zice Mami. Pixul mă gâdilă în vârful capului. Când mă dau deoparte, văd un 5 negru puţin mai sus peste 4. 5 e numărul meu cel mai preferat, am cinci degete la fiecare mână şi la fel la picioare şi Mami tot aşa, semănăm ca două picături de apă. 9 e numărul meu cel mai puţin preferat.
- Ce lungime am?
- Vrei să spui, ce înălţime ai. Păi, nu ştiu exact, zice Mami. Am putea merge să te măsurăm cu ruleta odată, într-o duminică, să ne distrăm.

Credeam că ruletele sunt doar la televizor.
- Nu, mai bine luăm ciocolată.

Îmi pun degetul pe 4 şi stau cu faţa spre el, cu degetul pe cap.
- De data asta, n-am crescut prea mult.
- E normal.
- Cum adică?
- Adică... Mami plescăie din buze. Adică e OK. No hay problema.
- Uite ce muşchi mari am.

Sar pe Pat, sunt Jack-Uriaşul-Ucigaş cu cizmele lui până la genunchi.
- Colosali, spune Mami.
- Gigantici.
- Masivi.
- Imenşi.
- Enormi, zice Mami.
- Enormenşi.

Ăsta e un cuvânt sendviş, când lipim două la un loc.
- Aşa e.
- Ştii ceva? îi spun. Când o să am zece ani, o să fiu crescut mare.
- Serios?
- O să mă fac mai mare şi mai mare şi mai mare şi o să mă transform în om.
- De fapt, eşti deja om, spune Mami, amândoi suntem.

Credeam că pentru noi cuvântul care ni se potriveşte este adevăraţi. Oamenii de la televizor sunt făcuţi numai din culori.
- Ai vrut să zici că o să te transformi într-o femeie, cu f?
- Da, spun, într-o femeie cu un băiat într-un ou la mine în burtică şi o să fie şi el adevărat. Sau o să mă transform într-un uriaş, dar într-unul drăguţ, mare până aici.

Sar să ating Peretele de lângă Pat, aproape de locul unde începe tavanul.
- Sună grozav, spune Mami. S-a schimbat la faţă, înseamnă că am spus ceva greşit, dar nu ştiu ce.
- O să ies prin Fereastră în Spaţiu şi-o să fac boingboing printre planete, îi spun. O s-o vizitez pe Dora şi pe Buretele Bob şi pe toţi prietenii mei şi o să am un câine pe nume Lucky.

Mami are un zâmbet pe faţă. Îl aşază pe Pix înapoi pe raft.

O întreb:
- Tu câţi ani o să ai de ziua ta?

- 27.

- Uau! Nu cred că asta a înveselit-o. În timp ce Cada din baie bea apă, Mami dă jos Labirintul şi Fortul de pe dulap. Am construit labirintul când aveam doi ani, e făcut tot din suluri de hârtie igienică lipite împreună în tuneluri care se împletesc în toate direcţiile. Săltăreţei îi place să se piardă şi să se ascundă în labirint, trebuie să o strig să iasă şi să scutur labirintul şi să-l înclin într-o parte şi să-l ridic cu capul în jos până când iese Săltăreaţa, ufff. Apoi trimit alte chestii în Labirint, cum ar fi o alună şi o bucăţică de Creion Albastru şi un pai crud de spaghete. Se urmăresc unul pe altul prin tuneluri şi se furişează şi ţipă bau, nu-i pot vedea, dar ascult cu urechea lipită de carton şi îmi pot da seama pe unde sunt. Periuţa de Dinţi vrea şi ea o tură, dar îi spun, îmi pare rău, eşti prea lungă. În schimb, sare în Fort ca să păzească un turn. Fortul e construit din cutii de conserve şi tuburi de vitamine, de câte ori se goleşte unul, facem Fortul şi mai mare. Fortul poate să vadă în toate direcţiile, împroaşcă ulei încins spre duşmani, ha, ha, ei habar n-au de loviturile lui secrete de cuţit. Mi-ar plăcea să-l duc în Baie, să zic că e o insulă, dar Mami spune că apa o să înmoaie banda adezivă.

Ne desfacem părul din coadă şi îl lăsăm să înoate. Mă întind pe Mami, nici măcar nu vorbesc, îmi place să aud cum îi bate inima. Când respiră, ne ridicăm uşor şi ne lăsăm în jos. Penisul pluteşte.

Pentru că e ziua mea, eu aleg cu ce să ne îmbrăcăm amândoi. Hainele ei locuiesc în sertarul de sus din Dulap, iar ale mele în cel de jos. Aleg pentru Mami blugii ei preferaţi, care au cusături roşii şi pe care îi poartă numai la ocazii speciale, pentru că se adună la genunchi. Pentru mine aleg hanoracul galben, am grijă cu sertarul, dar marginea din dreapta tot iese în afară şi Mami trebuie s-o lovească să intre la loc. Tragem amândoi de hanorac în jos, îmi strânge capul, dar în cele din urmă iese.
- Ce-ar fi să-l tai doar puţin ca să intre mai uşor? întreabă Mami.
- Nici să nu te gândeşti.

Pentru Educaţie Fizică ne dăm şosetele jos fiindcă alunecăm mai puţin dacă suntem în picioarele goale.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer