Inovaţie în construirea locuinţelor sociale: arhitectul Statie Ciortan şi proiectul său din str. Cuţitul de Argint

Lângă Parcul Carol, mai exact vizavi de Biserica Cuţitul de Argint, o poartă impozantă ne anunţă prezenţa unui imobil diferit faţă de cele din jur. Aflat într-o zonă industrială dominată de Autogara Filaret, de actuala Fabrica Hesper (fostă Wolff) şi diferite depozite şi fabrici, grupul de locuinţe proiectat de arhitectul Statie Ciortan pentru Ministerul de Finanţe se diferenţiază de proiectele premergătoare de locuinţe sociale prin impunea stilului neo-românesc (aflat din cea de a treia fază de dezvoltare) la blocuri colective de locuit, concomitent cu regândirea relaţiei dintre spaţiul public şi cel privat.

Zona Filaret a devenit începând cu jumătatea secolului al XIX-lea cea mai importantă zonă industrială a capitalei, având la centru Gara Filaret, motorul dezvoltării industriale, dată în folosinţă în 1869. Pentru o bună informare asupra numeroaselor fabrici din zonă, recomandăm studiul sociologului Liviu Chelcea, "Bucureştiul postindustrial" care oferă numeroase detalii în privinţa zonei industriale Filaret, fotografii de arhivă şi reclame ale fabricilor în ziarele vremii. Interviurile şi cercetarea pe teren completează informaţia din arhive cu o serie de informaţii actuale legate de starea în care se găsesc diversele întreprinderi. Una dintre cele mai importante dintre ele, care mai funcţionează şi în prezent) era în perioada interbelică Fabrica maşini E. Wolff, înfiinţată în 1876 care se ocupa cu fabricarea focoaselor pentru Ministerul de Război, dar şi cu furnizarea către C.F.R. a "primelor instalaţii din ţară pentru alimentarea locomotivelor cu aburi."[i] De asemenea, în apropiere, pe Şoseaua Viilor se găsesc (sau mai exact se găseau) Fabrica de butoaie, Fabrica de Încălţăminte Militară, Fabrica de Tricotaje şi multe altele, dezvoltate după legea încurajării industriei naţionale din 1887. Aşa cum concluzionează Chelcea, "majoritatea fabricilor din zonă precedă perioada comunistă, ele având o valoare arhitecturală şi istorică deosebită".[ii] Aşadar, un cartier dominat de industria grea, cu liniile de tramvaie care legau zona de actuala Piaţă a Unirii, dar şi de Gara de Nord prin linia de cale ferată astăzi desfiinţată.
 
Ansamblul de la Cuţitul de Argint nu a reprezentat prima cooperare între Ciortan şi Ministerul de Finanţe. Acelaşi arhitect a proiectat şi sediul Direcţiei Vămilor din spatele CEC-ului, actualmente Inspectoratului General al Poliţiei Române, construit între 1914 şi 1926. Observăm, aşadar o nouă practică în arhitectura românească, ridicarea sediului instituţiei şi a locuinţelor pentru angajaţii acesteia de acelaşi arhitect. Cel mai probabil, funcţionarii îşi desfăşurau activitatea la Vama Bucureşti Antrepozite, aflată în apropiere una dintre instituţiile care depindeau de Ministerul de Finanţe, iar Ministerul a ales această locaţie tocmai pentru ca funcţionarii să fie mai aproape de locul de muncă. De altfel, este singurul proiect de locuinţe sociale din zonă construit în aceea perioadă.
 
Regândirea spaţiului public-privat este determinat de configurarea unei curţi interioare, element diferit esenţial de celelalte parcelări. Pe o suprafaţă limitată (aproximativ 4.000 m.p.), Ciortan a reuşit să grupeze clădirile în alt mod decât "tradiţionala" parcelare, neabătându-se, cu toate acestea de la principiul oraşului-grădină, adoptat încă de la începutul construirii locuinţelor sociale de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine. Aşadar principiile oraşului-grădină nu au fost abandonate, ci doar parţial schimbate. Terenul mic avut la dispoziţie a fost hotărâtor pentru reconfigurarea spaţiului. Avem de a face cu un nou principiu de curte interioară, dominat de un loc de joacă pentru copii şi de arborii decorativi, anticipând oarecum modelul de inspiraţie şi pentru cvartalele construite după instalarea regimului socialist. În orice caz, este diferit de acest tip de locuire în primul rând prin adoptarea stilului naţional, caracterizat prin ornamente bogate precum verandă, copertină cu motive tradiţionale sau foişor. Păstrând aspectul de casă ţărănească, putem observa, o negociere elegantă a proporţiilor. Referindu-se la locuinţele construite de Ciortan sau la Parcelarea Fabricii Victoria din strada Principatele Unite, Carmen Popescu menţiona folosirea sistematică a elementelor arhitecturii tradiţionale"[iii], în primul rând a acoperişurilor, a foişoarelor sau a copertinelor de la intrare.
 
Motivele construirii ansamblului, în viziunea lui Statie Ciortan
 
Informaţiile privind construirea acestui ansamblu provin dintr-un articol publicat de arhitectul Statie Ciortan "Locuinţe pentru Funcţionarii Ministerului de Finanţe" (mai precis funcţionari ai Direcţiei Vămilor) în anul 1929. Conform acestuia, proiectul de locuinţe s-a născut din eşecul măsurilor anterioare ale Ministerului de Finanţe de a asigura funcţionarilor săi posibilitatea de a beneficia de locuinţe ieftine prin intermediul Ministerului. Iniţial, miniştrii de Finanţe Alexandru Averescu şi Mihail Popovici au acordat sume importante în 1927 pentru susţinerea a aproximativ o sută de funcţionari "care s-au distribuit prin Casa de Credit şi Ajutor funcţionarilor doritori a-şi construi case proprii", sub formă de împrumut.
 
În această încercare, Ciortan observă o serie de probleme: în primul rând, statul a luat în considerare vechimea şi a împrumutat pe funcţionari pe o perioadă de treizeci ani, ceea ce însemna că "urmărirea lor pentru rambursarea împrumuturilor devine o sarcină grea pentru Stat şi împovărătoare pentru fostul funcţionar şi familia lui"[iv]. Al doilea motiv care a dus la eşec este determinat de nemulţumirile interne ale funcţionarilor care nu au putut fi ajutaţi de fondurile insuficiente şi care "răstoarnă principiile şi ordinea de drept, revoluţionând spiritele şi scăzând valoarea morală a actului însuşi."[v] În al treilea rând, exista posibilitatea ca funcţionarilor care au luat un asemenea împrumut să nu le fie de ajuns, din cauza creşterii preţurilor materialelor de construcţie şi a mâinii de lucru - în acest caz, funcţionarii "sunt nevoiţi să sfârşească clădirile cu alte împrumuturi de la bănci ori particulari, a căror dobânzi le complică situaţia, provocând mari nemulţumiri."[vi] În ultimul rând, analiza câştigurilor statului este clară: statul poate rezolva această problemă parţial pentru că, de îndată ce un funcţionar iese la pensie, procesul este reluat cu următorul.
 
Soluţia a fost găsită în continuarea strategiilor adoptate de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine înainte şi după primul război, şi anume, construcţia de către stat a apartamentelor, care urmau a fi închiriate funcţionarilor numai "atâta timp cât îşi aduc servicii efective, în schimbul chiriei legale şi a unei mici contribuţii pentru întreţinerea imobilului". Nu este clar din acest punct de vedere dacă pensionarii Ministerului de Finanţe urmau să fie lăsaţi în case după ce ieşeau la pensie.
 
În acest fel, Cuţitul de Argint a fost finalizată în 1929 şi a fost împărţit în felul următor, după cum se vede dintr-o schiţă a întregului ansamblu: "cinci din aceste pavilioane au parter şi câte două etaje cu mansarde, cuprinzând 32 apartamente pentru funcţionarii familişti, iar unul are 38 camere pentru funcţionarii necăsătoriţi."[vii] De asemenea, mai avea "apartamente reduse" pentru personalul de serviciu, dar şi "o curte specială pentru coteţe de paseri şi serviciul comun".[viii] Asistăm, aşadar, la o primă inovaţie în ceea ce priveşte relaţia spaţiu public - spaţiu privat. Dacă în toate proiectele realizate de SCLE, relaţia era rezolvată prin separarea totală a acestora, pentru prima dată avem de a face cu un proiect în care spaţiul comun este elementar, fiind plasat central şi destinat ca loc de joacă pentru copii.
 
O altă inovaţie era mutarea funcţionarilor o dată la trei ani "pentru a ajuta cît mai mulţi". Nu este clar totuşi cum urma să se facă sau dacă s-a făcut şi ce schimbări au fost aduse: ştim doar că "camerele funcţionarilor necăsătoriţi, (au fost înzestrate) cu tot cu mobilierul şi lenjeria necesară, spre a se păstra uniformitatea la schimbările funcţionarilor locatari". Aflăm totodată că terenul nu este mai mare de 4.327 m.p., iar suprafaţa clădită de 1.450 m.p. Totodată "valoarea tuturor construcţiunilor şi a lucrărilor de amenajarea terenului, împrejmuiri, grădini, pavaje, trotuare este de 39 milioane, iar valoarea mobilierului de 2,8 milioane. Comparativ cu cele două împrumuturi date de Vintilă şi Mihail Popovici, investiţia pare de lungă durată, fiind şi acum locuită; nu ştim exact ce s-a întâmplat cu împrumuturile date la început.
 
Nu ştim nici ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea proiect pe care Min. de Finanţe dorea să îl implementeze, construirea pe un teren de 6.500 m.p., aşadar cu 2.000 m.p mai mare pe Calea 13 Septembrie: "construirea clădirilor din acest cartier forma începutul unei activităţi dintr-un program al Casei de Credit a funcţionarilor Ministerului de Finanţe". Un proiect care cu siguranţă a fost dus la capăt a fost cel de pe Şoseaua Kiseleff, pentru funcţionarii Băncii Naţionale, astăzi un luxos hotel.
 
Concluzii
 
Fără îndoială, proiectul lui Ciortan reprezintă un succes, prin prezentarea unui model alternativ arhitectonic la modelele deja existente, realizate de Societatea comunală pentru Locuinţe Ieftine. Inovaţiile pe care Ciortan le-a adus tipurilor de locuinţe sociale prin adoptarea stilului neo-românesc la blocurile colective de locuinţe, precum şi modul prin care Ministerul înţelegea distribuirea locuinţelor reprezintă o nouă etapă în evoluţia comună a dezvoltării urbane şi a politicilor publice. Un proiect asemănător, construit tot în anii douăzeci este cel arhitectului Theodosiu din Piaţa Lahovary, construit pentru funcţionarii Casei Autonome a Monopolurilor Statului.