Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Acomodanţii


Magda Teodorescu

17.04.2013
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Magda Teodorescu
Acomodanţii
Editura Vremea, 2012




*****

Capitolul douăzeci şi doi

- Ce-ai vrea să construiesc eu pentru tine, a întrebat-o Adrian pe Mira la două zile după ieşirea din spital.

Ea l-a privit uimită plăcut şi a intrat în joc:
- O, aş vrea să te gîndeşti la o catedrală, la un palat cu o grădină cu jocuri de ape sau unul pe malul unui lac. Ştiu eu? Dacă mă uit în puşculiţă, poate o machetă de cottage.
- Dar gîndeşti la scară mare, nu glumă, a spus Adrian apăsînd butonul de pornire al casetofonului. Dance me to your beauty / with a burning violin / Dance me through the panic / till I'm gathered safely in / Lift me like an olive branch / and be my homeward dove / Dance me to the end of love / Let me see your beauty / when the witnesses are gone / Let me feel you moving / like they do in Babylon / Show me slowly what I only / know the limits of / Dance me to the end of love.
- Hîm, nu renunţi! Şi Mira începu să cînte împreună cu Cohen fără să se uite la Adrian. Încercă să se mişte în fotoliu, ca şi cum ar fi aşteptat să fie invitată la dans, dar apoi se opri. Îşi trase fusta din caşa bej-maron şi aşteptă terminarea melodiei. În ultima vreme ascultase la nesfîrşit doar discurile ei la picupul portocaliu - De ce portocaliu, Mira? Pentru că aşa am vrut, i-a răspuns mamei - sonatele pentru vioară şi pian de Beethoven. O schimbare îi prindea bine.
- Iartă-mă Adrian, dar mie îmi plac aluziile livreşti, ştii, sînt la modă, zise ea rîzînd. Înainte îţi citam infidel din romanul lui Călinescu, Scrinul negru.
- Nu l-am citit, aşa că pentru mine nu a fost o aluzie livrescă. Ce te faci?
- N-am decît o singură soluţie: ţi-l dau să-l citeşti.
- Nu poţi fi decît imperativă, îi întoarse el cuvintele, zîmbind. Ştii, cunosc un personaj al cărţii - în carne şi oase.
- A, da, pe mătuşa lui Percy. Culmea este că eu n-am întîlnit-o niciodată, dar dacă m-aş lua după roman, nu aş ţine neapărat s-o cunosc. În plus, nici măcar nu este personajul despre care vorbeşte; Călinescu a cunoscut-o accidental, după ce a apărut romanul, şi a comparat-o cu Caty Zănoagă, iar ea, după ce l-a citit, a luat-o razna.
- Hîm, este o persoană ciudată, recunosc, dar mie mi se pare o fiinţă plină de imaginaţie.

Convenţiile coboară pe pămînt, îşi zise Mira.
- Ei, în cazul ăsta, ar trebui să faci un efort să citeşti romanul. Dacă ai timp.

Timp, timp să mă gîndesc şi să mă răzgîndesc. Timp să citesc romanele pe care mi le-a dat Caty Zănoagă / Olivia Iacob. Ce nume frumos: Olivia. Lift me like an olive branch. Brusc, Mira îi apăru meschină şi bătrînă: geloasă?
- O cheamă Olivia. Olivia Iacob, îi spuse el iritat.
- Are un nume foarte frumos: Lift me like an olive branch! Suntem înconjuraţi de prea multe convenţii, nu crezi? Dar aşteaptă o clipă! Mira se duse direct la raftul doi din bibliotecă şi scoase o carte. Uite, Scrinul negru. Dă-mi voie să-ţi citesc un mic fragment:
"Fundaţiile vechi fură lărgite pentru noul proiect şi cofrajele se înălţară din nou pe marginea lacului; de astă dată mirifice. Ioanide aplicase, în linii largi şi cu deplină libertate, principiul pe care se baza Teatrul Armatei Roşii din Moscova. Colonada centrală acoperea mai multe etaje şi era multiplicată prin două aripi laterale oblice, de asemenea cu mai multe etaje şi cu colonade; pe cornişele cărora în tot lungul se înşirau colosale statui de bronz reprezentînd tineri şi tinere profesînd arte şi sporturi. Deasupra sectorului median se ridica, ceva mai înăuntru, în mijlocul complexului, un edificiu patrulater suprapus, cu mai multe caturi măsurate costal, pe toate laturile din coloane, iar deasupra acestuia trona un soi de lanternă zveltă, ca un templu circular."
- Stai, zice măsurate costal? Ce limbaj e ăsta? Mă rog, încearcă să fie plastic, adăugă Adrian iritat. Continuă, te rog.
"Corpul central, care avea o faţadă şi un parter opuse lacului, era flancat de clădiri, formînd un chiostro în jurul edificiului central, cu peristile ionice şi alve, mai potrivite după Ioanide spaţiului românesc. Faţada dinspre lac se ridica pe un număr de trepte formînd un fel de debarcader şi tot complexul răsfrîngîndu-se în apă duplica, întors, palatul, răsucind prin tremurarea undelor coloanele, ca în tablourile baroce."
- Hîm, da, descrierea e frumoasă, adică forma literară, dar Teatrul Armatei Roşii, vocaţia asta pernicioasă a copierii după moda imperială, slugărnicia deghizată sub eticheta "hai, dom'le să păstrăm specificul local, coloanele ionice!" e de tot rîsul. Ce să mai zic de gigantesc. Mira, nu cumva Călinescu a fost pro-mussolinian, căci doar adepţii acestui curent aveau vise arhitectonice urieşeşti.
- Dar zgîrie-norii americani? îi replică Mira sorbind toată cafeaua rămasă în cana ei.
- Ei, acolo e cu totul altceva. Acolo e vorba de verticalitate, de lupta cu o tehnologie pe care au fost fericiţi s-o biruie. Dar faraonismul acesta, întoarcerea la diktatul cuceritorului, nu ştiu cum să-ţi spun, e o diferenţă de nuanţă, dar una decisivă.
- Ştii, cînd ţi-am spus că mi-ar plăcea să-mi construieşti o catedrală, palate, mă rog, tot arsenalul de clădiri înalte şi măreţe, tot din Călinescu citam.
- Nu mă mir. Uneori mi se pare că atunci cînd te mişti foşnesc paginile unei cărţi în tine. Dar să revin: nouăzeci la sută a fost omul epocii lui. Uită-te la Casa Scînteii. Uită-te la statuia care tronează în faţa ei. Unde-i scara umană?
- Ei, dacă ne gîndim la personajele matusalemice din Vechiul Testament, chicoti Mira, nu trebuie să ne mirăm prea mult. E vorba despre o dimensiune metafizică menită să inducă frica şi groaza, sentimente ale sacrului, nu crezi?
- Mergi prea departe! Sîntem sau nu în secolul douăzeci? De ce omului trebuie să-i fie frică mereu? Ce îmi scapă?
- Depinde cum te situezi singur. Ţie nu-ţi e frică? îl tatonă Mira.
- O, enorm. Mi-e frică de cei care au asemenea idei şi vor să le impună. Ce crezi că vor construi pe locul cartierului din Dealul Arsenalului?
- O reşedinţă de vară, zise Mira surîzînd şi ridicîndu-se din fotoliu.
- Mda, o vilişoară cu coloane ionice pentru păstrarea specificului românesc, o secondă Adrian. Un templu închinat Afroditei sau zînei care apare în tablourile lui Bălaşa. Săracul Cézanne!
- Prietenul tău?
- Mai curînd prietenul Ioanei şi al lui Max.

Dintr-odată Mira se simţi între două oglinzi devoratoare, la fel ca în seara în care Max îl adusese pe Adrian în casa ei. De parcă rămăsese acolo, incapabilă să meargă înainte, să se desprindă. Să-i spună să plece, să o lase naiba în pace? Dacă trupul ei ar fi fost trup, poate că i s-ar fi aruncat în braţe, l-ar fi lăsat să o pătrundă, şi apoi nu l-ar mai fi primit.
- Dar îl cunoşti, reuşi ea să-i spună în drum spre bucătărie, unde era cald.
- Vag, mai mult din poveştile lor. L-am întîlnit cred o singură dată la o petrecere.
- La Ioana acasă, îl tachină Mira.

Şi în acel moment lumina se întrerupse. Era ora şase seara.

*
- O să ţină pînă la ora nouă, spuse Mira ca pentru sine.
- Lămpile de afară nu s-au stins. Crezi că poţi ieşi la o plimbare? Sau îţi cer prea mult?
- Tu ce crezi? Poţi rămîne cu mine, dacă asta ai vrut să mă întrebi. Sau pot să-ţi împrumut o lanternă şi să pleci.

*
Între Mira şi Adrian era un sfeşnic cu trei braţe în care ardeau trei lumînări de culori diferite. Îl cumpărase în vara acelui an de la un magazin "Consignaţia": îi plăcuse simplitatea, metalul uşor pătat şi, nu în ultimul rînd, preţul. Nu avea pretenţia unui obiect care să fi aparţinut unei familii scăpătate ci, mai curînd, uneia simple dar dornice să aibă un lucru decent şi cu aparenţă de vechi. Pe un raft alăturat erau mai multe, strălucitoare, chiar şi o Menora: oare a fost a doctorului despre care mi-a povestit Percy? După aceea a descoperit că erau încă vreo zece în magazin. Poate că doctorul nu a vîndut-o, a păstrat-o pentru acel moment care ne străluminează uneori şi ne face să ne întoarcem cu faţa spre cei care nu mai sînt cu noi sau a căror prezenţă invizibilă am ignorat-o aşa cum ignorăm aerul pe care-l respirăm. Un fulger venit de nu ştiu unde într-o zi de toamnă, urmat de o ploaie torenţială care trece într-una persistentă şi liniştită. În casa ei mai erau două sfeşnice, dar erau ataşate de pianină şi nu pusese lumînări în ele de foarte multă vreme, de cînd avea şaisprezece ani.

Mira luă una din lumînări şi bîjbîi prin dormitor în căutarea aparatului de radio portativ.
- Puţină muzică nu strică, nu-i aşa? întrebă ea vag. Putea fi oricine acolo cu ea, nu neapărat Adrian. Dar el răspunse:
- Nu ştiam că ai aşa ceva. Poate avem noroc.

Crainica anunţă Simfonia nr. 40 de Wolfgang Amadeus Mozart.
- Ce-ţi puteam oferi mai bun decît Mozart, în loc de Cohen?
- Eşti maliţioasă, răspunse Adrian, dar se lăsă pe spate în fotoliu să asculte linia melodică ultracunoscută unduindu-se printre meandrele previzibile, preluată în tonalităţi diverse, alintată sau contrazisă, triumfătoare scurt timp, apoi reluîndu-şi mirările copilăreşti.

Sîntem consolaţi, îşi zise Mira, care nici acum nu renunţase la obiceiul de a bate tactul cu piciorul - aproape insesizabil în acel moment. Ea urmărea accentele, ritmul aparent rupt în cîteva locuri. Îşi amintea de bucuria mamei la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej transmit doar muzică simfonică la radio! Şi nu avea de ce să nu se bucure - după ani întregi de marşuri tovărăşeşti şi cîntece patriotice, mama se aşezase chiar în fotoliul în care stătea Adrian acum (altfel tapiţat) şi ascultase cu mici întreruperi concertele transmise la radio. Numai ea hoinărise pe străzi numărînd steagurile cărora li se ataşase o panglică neagră. Văzînd reacţia mamei, nu ştia cum să interpreteze lacrimile oamenilor care se opreau în faţa unor vitrine în care, pe un fond negru fusese pus portretul-fotografie a tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej. Figura extatică a mamei ascultînd transmisiile care se succedau, lacrimile celorlalţi fuseseră cele două expresii care o frămîntaseră multe zile după aceea, dar nu îndrăznise să pună întrebări. La sfîrşitul perioadei de doliu, mama spusese: Dare-ar Domnul să mai avem parte de transmisii de muzică simfonică. Şi atunci, cînd mai murea un comunist celebru, venea repede acasă sau părăsea orice altă ocupaţie şi se aşeza în fotoliu şi asculta muzică simfonică. Cînd se transmitea prelucrarea lui Elgar a marşului funebru de Chopin, remarca maliţioasă că ea preferă sonata neprelucrată. Şi a repetat de cîteva ori cuvîntul neprelucrată, de parcă ar fi vrut să mă facă să înţeleg că opusul trebuie evitat. Cu timpul, transmisiile de muzică simfonică s-au îndesit, au primit un program al lor, dar într-o zi, după ce Martin ieşise din cameră, mama îi spusese că şi-ar dori să audă muzică simfonică la toate posturile tot timpul. Ea nu comentase, însă această nouă remarcă deschidea uşa spre detaliile existenţei cotidiene a mamei, şi-i spusese brusc: Întoarce-te acasă, mamă.

O posibilitate
Locuia într-o casă în stil baroc, era ora prînzului şi oamenii fugeau înnebuniţi pe străzi. Mama ieşise din casă în cămaşă de noapte. De pe acoperiş, Martin şi sora lui o urmăreau impasibili. Nimeni nu o oprea. Era desculţă dar nu-i păsa, şi nimănui nu i se părea că încalcă vreo regulă. Se auzeau împuşcături, undeva, pe aproape erau băltoace de sînge, dar mama dispăruse după colţ. Pe acoperiş, cei doi continuau să stea ţepeni.

Mira uitase de prezenţa lui Adrian. Se sculase de două ori, luase sfeşnicul şi se dusese la bucătărie să bea apă.
- Hei, vrei să-mi dai şi mie un pahar de apă? o rugase el. Şi ea revenise cu o tavă pe care era un pahar cu apă şi o farfurioară cu dulceaţă de căpşuni. Adrian rîsese.
- Ai umor! În ce an ne-am mutat acum, copilă cu plete bălaie?
- În ce an ai vrea să fii acum?
- În nici un caz în anul în care s-a declarat victoria socialismului multilateral dezvoltat. Ce-ai zice de o mie nouă sute unu?
- Să zicem că te-ai fi născut în acel an, acum ai avea, dacă ai fi supravieţuit, optzeci şi trei de ani. La venirea comuniştilor, ai fi avut patruzeci şi şapte de ani.
- Da, dar aş fi prins anii interbelici. Aş fi fost prea tînăr să plec la război, în primul, dar aş fi trăit din plin modernismul. Aş fi călătorit. Poate acum, la cei optzeci şi trei de ani ai mei, aş fi locuit în California sau la Paris.
- Stai, stai. Ori California, ori Paris. Trebuie să-ţi defineşti spiritual opţiunea.
- Ei, dacă-i aşa, tu unde-ai fi?
- Simplu, la New York. Dar tu nu mi-ai răspuns la întrebare.
- Cred că aş fi venit după tine la New York. Fără îndoială, New York.
- Vrei să spui că n-aş fi scăpat de tine? Atunci m-aş fi mutat la Dublin.
- Dar de ce neapărat un oraş? o întrebă Adrian, apropiindu-se de ea prin întuneric. Era braţul lui care o adusese aproape de el, obrazul şi buzele mîngîind-o uşor. Se va aprinde lumina.

Şi lumina s-a aprins la ora nouă şi cinci minute.
- Asta înseamnă că se va stinge din nou la ora zece şi jumătate sau unsprezece fără un sfert, spuse Mira, împingîndu-l uşor pe Adrian pentru a stinge lumînările. Sînt singurele pe care le am, trebuie să-mi refac provizia.

Dacă Adrian rămîne în seara asta aici, dacă rămîne - şi gîndurile Mirei se blocară.
- Da, aş vrea să locuiesc într-un orăşel din New England, spuse ea după ce se desprinse încet din braţele lui Adrian. După războiul de secesiune. Fie, accept să fiu tînără la o mie nouă sute. Să fim amîndoi tineri, iar tu să lucrezi cu Frank Lloyd Wright.
- You made my day, woman! Ce-ai zice să fiu eu însumi F.L. Wright.
- Aren't we modest? rîse Mira şi-l luă de mînă. Şi eu cine? Nevasta sau Mamah Borthwick Cheney, amanta cu care a fugit, sau Miriam?
- Nici una, nici cealaltă. Poate Olga Lazovich Hinzenburg.
- Femeile marelui Wright, zise Adrian gînditor. Mie îmi place mai mult Mamah Borthwick Cheney, dar poate sînt subiectiv.
- Mie îmi place mai mult Mira Acsan, veni replica ei fulgerătoare.
- Bun, şi mie, dar gîndeşte-te că Mamah Borthwick Cheney nu l-a tras spre teosofie, nu i-a vîrît în cap ideile care l-au făcut să producă kitsch-ul ăla de Hagia Sofia. L-a lăsat să fie el însuşi, cu miturile lui. Olga Lazovich i-a speculat dragostea crepusculară.

Apoi se opri.
- Iubire producătoare de kitsch? Ce-am făcut? De ce mă bag acolo unde nu mă pricep?
- Dar de ce eşti încordată? N-aveai de unde să ştii despre obsedanta şi posesiva Olgivanna. Ştii că din cauza ei şi-a vîndut colecţia de stampe japoneze ca să-şi plătească datoriile? Ştii că îi tortura ucenicii, obligîndu-i să-i facă zilnic confesiuni?
- Sînt convinsă că este şi o altă versiune, dar nu este domeniul meu, observă Mira strîngînd buzele. Oricum, pare a fi mai vie decît Elvira, soţia lui Ioanide. Totuşi, îmi scapă un lucru: eşti preocupat pînă la epuizare de demolarea Văcăreştilor şi, în acelaşi timp, un admirator al lui Wright?
- Mă sperii, draga mea. Pe tine nu te mişcă distrugerea unui oraş?
- Mă acuzi de superficialitate? Să plece, să plece, să nu-l mai văd în faţa mea! Iartă-mi ironia, dar un modernist, din cîte mi-am dat eu seama, este radical, îşi afirmă dispreţul pentru tradiţie, et cetera.
- Chiar devii descurajantă. Înseamnă că Pingelică e mare modernist iar academiciana e postmodernă!

Mirei i se făcu dor de rîsul lui Max. Încercă să-l imite, dar asta îl enervă, se pare, pe Adrian.
- Tu nu ştii ce înseamnă o provocare? întrebă ea după ce se opri din sughiţurile de rîs. Pariez că sînt mulţi arhitecţi care abia aşteaptă să lucreze la măreţele edificii ale epocii de aur; unii, asemenea lui Ioanide, visează clădiri gigantice, coloane ionice apropiate specificului românesc. Alţii aprobă raderea caselor salvabile cu puţină imaginaţie sau a bisericilor sărăcite în credinţă şi formă. A, da, ştiu că Wright nu a fost tocmai modernist. Atîta am putut şi eu afla.

Adrian amuţise. Mira ştia să se strecoare printre cuvinte şi să ajungă repede aproape de zona aceea dureroasă căreia el unul nu-i găsise o definiţie exactă. În dimineaţa aceea, apropiindu-se de institut, se oprise sau părea că fusese oprit de o pîclă cenuşie ca un zid pufos, un tampon între el şi partea cealaltă, numai că zidul avea o forţă devoratoare. A făcut doi paşi îndărăt (i-a venit să se închine şi a făcut gestul mental de teamă să nu pară ridicol), apoi a trecut pe lîngă zid, măsurîndu-l din ochi mai întîi, şi l-a ocolit, trecînd în partea cealaltă şi s-a întors, intrînd în clădirea institutului. De unde apăruse zidul acela de pîclă? Dacă era sau nu real, nu-şi putuse da seama, iar acum nu îndrăznea să-i spună Mirei ce i se întîmplase. În institut şi aiurea lumea se pregătea de Crăciun tacit: era sîmbătă, iar Ajunul va fi luni, şi va trebui să meargă la institut, toţi o vor face, şi se vor trata pe ascuns, pretinzînd că se pregătesc de Anul Nou şi venirea lui Moş Gerilă siberian. Poate că i se păruse, poate că acolo ardea ceva şi nu observase; şi totuşi, zidul de pîclă nu mirosea.

Poate că Mira mă întreabă ceva.
- Hello? Ce-i cu tine? Arăţi de parcă vorbeşti cu o fantomă. Adriaaan?

Pentru el, vocea ei venea de departe şi abia o auzea. Sînt obosit. Nu-mi mai trece oboseala asta de cîteva luni. Îşi puse mecanic degetul mare al mîinii drepte pe încheietura mîinii stîngi, pentru a vedea dacă inima îi bate regulat. Într-adevăr, bătăile erau regulate, dar parcă el însuşi se desprinsese de propriul corp. O vedea pe Mira cum se duce la bucătărie, cum aduce o cană pe o tavă - ba nu, era un pahar cu lapte, o cană cu apă şi o sticlă cu spirt. Apoi l-a stropit cu apă, a început să-l frecţioneze cu spirt, apoi l-a stropit din nou cu apă, a înmuiat un şervet în apă şi i-a şters buzele, faţa, şi a luat din nou spirtul.
- Adrian! a ţipat ea.
- Ce e, ce naiba-mi faci?
- A, te-ai trezit!
- Doar n-am leşinat? întrebă Adrian nesigur.

Mira era în faţa lui, se lăsase în genunchi şi se uita la el fără să clipească. Marea protectoare, femeia-mamă, caldă şi tremurătoare, fiinţa care transcende atributele minore al formei, le spiritualizează şi te spiritualizează. Şi totuşi am o şansă, îşi zise Adrian luînd-o de mîini şi ridicînd-o spre el. La ora douăsprezece, în timp ce ascultau cîteva cîntece din anii patruzeci, înregistrate de curînd de Adrian, lumina s-a stins din nou şi lumînările au fost aprinse, cu amintirea melodiei He wears a pair of silver wings şi mişcările legănate ale paşilor de dans. Mira a luat sfeşnicul în mînă şi a început să cînte if you ever should leave şi să se apropie de Adrian:
- E timpul să ne retragem.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer