Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vieţile mele paralele (1957-2006; 2007-2013)


Sorin Antohi, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

22.04.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Mona Antohi, incluzînd o fotografie de Olivier Menanteau, Berlin, 2005)

Vieţile mele paralele (1957-2006; 2007-2013)
Sorin Antohi în dialog cu Daniel Cristea-Enache (4)

Daniel Cristea-Enache: Spuneaţi că trăiţi retras în România şi că staţi mai mult în străinătate; sau lucraţi aici pentru proiecte din exterior. Vă propun să faceţi un desfăşurător al anilor dvs., dar nu numai al celor din urmă, ci şi al celor de formare; astfel încît să oferiţi elementele unei schiţe de biografie intelectuală.
Ştiu prin ce aţi trecut în ultimii ani şi cred că aţi plătit arhisuficient pentru culpele dvs. În ce mă priveşte, sînt alături de Sorin Antohi, pe care îl rog să se "povestească".
 
Sorin Antohi: M-am prăbuşit de sus în toamna lui 2006. Trecutul meu de informator al Securităţii şi (im)postura de fals doctor în Istorie au fost, timp de cîteva luni, subiectele mai multor sute de articole şi comentarii în presa scrisă, ale unui număr incalculabil de reacţii în lumea virtuală, pentru a nu mai aminti de conversaţii, aluzii, întrebări directe etc. Era, să ne amintim, apogeul financiar (investiţii, cîştiguri din publicitate, locuri de muncă, drepturi de autor), justiţiar (mai ales retrospectiv) şi de impact (tiraje, număr de vizitatori virtuali) al sistemului mediatic românesc.
Ecourile acelei prăbuşiri nu se vor stinge prea curînd. Nu în timpul care mi-a mai rămas de trăit. În imaginarul colectiv al românilor care au fie şi cea mai mică tangenţă cu dezbaterile publice, am rămas ca arhetip: Turnătorul Impostor. Am ieşit astfel din viaţa publică, pe calea fără de întoarcere care duce, prin dezonoare şi ostracizare, către amnezia faptelor mele bune şi hipermnezia fără speranţă de amnistie a celor rele. Ştim că societăţile sau măcar generaţiile produc şi fixează un număr relativ restrîns de fabule morale, istorii edificatoare, decizii de damnatio memoriae, figuri abominabile. Foarte rar, înainte de uitarea definitivă, unele cazuri de acest gen sînt rediscutate, dar sentinţele se modifică şi mai rar. O simplă căutare a numelui meu pe Google fixează deliberările şi verdictul în toate formulele: dezvăluiri, demascări, eseuri etico-morale, Wikipedia (referinţă canonică tacită şi insidioasă, sinteză folclorică a oricărui subiect), diagnostice (unele de psihologie populară, altele descinzînd direct din epidemiologie şi eugenism), intervenţii pe bloguri şi forumuri...
Mi-am însuşit tot ce se cuvenea a fi însuşit din reacţiile pe care le-am putut citi, mi-am asumat toate consecinţele greşelilor şi păcatelor mele, inserîndu-le într-un cadru şi mai drastic de penitenţă. În linii mari, societăţile au dreptate, chiar dacă detaliile, inclusiv cele semnificative, şi multe interpretări parţiale sînt discutabile, ar admite recurs, ori sînt greşite. La fel, au dreptate în ansamblu cei care operează corecţia unui rău public, de la publicişti la plutonul de execuţie, indiferent de motivaţiile lor particulare sau de propriile vieţi - nu întotdeauna nobile, neprihănite, perfecte. Importantă este restabilirea binelui şi adevărului. Cel puţin în linii mari, atît cît e nevoie. Oricum, cei care mă judecă aspru pentru fapte pe care nu le-am comis ori pe care nu le înţeleg sau nu vor să le înţeleagă, care mă pedepsesc disproporţionat ori pe nedrept, vor fi mereu mai blînzi decît sînt eu cu mine însumi. Surplusul de pedeapsă pentru vini reale, precum şi pedeapsa injustă pentru vini imaginare, chiar dacă şubrezesc în ochii observatorului imparţial lecţia de justiţie, nu au acelaşi efect şi asupra mea. Un ostrakon care înţelege mecanismul violenţei mimetice trebuie să-şi accepte, pe lîngă pedeapsa cuvenită, şi rolul (tot arhetipal) de ţap ispăşitor.
Din păcate, pe lîngă că nu-l uit niciodată, nu pot face nimic pentru a-mi schimba trecutul. Încercările de a explica ce se putea explica au produs (cu unele excepţii notabile) noi valuri de reacţii asemănătoare celor amintite mai sus. La fel s-a întîmplat cu majoritatea iniţiativelor şi proiectelor mele de după 2006, primite de cei mai mulţi (mai rar în Occident, aproape totdeauna în România) remarcabil de ostil şi interpretate numai prin grila furnizată de arhetipul al cărui punct de cristalizare am nefericirea să fiu. Ceea ce nu se poate explica (raţional), pe de altă parte, îmi chinuie fiecare clipă şi poate va rămîne (şi pentru mine) un mister, dincolo de identificarea celor mai reprobabile motivaţii.
Explorarea acestui mister are nevoie de un spaţiu mai amplu decît cel al unei schiţe de autoportret intelectual, de aceea nici nu încerc s-o întreprind aici. În acel an fatidic pentru mine, care îmi încheie simbolic biografia, începusem să mărturisesc în public şi în privat absolut tot ce credeam că făcusem rău vreodată, copleşit de revelaţia (adică de conştientizarea completă, în urma sugestiilor unor prieteni la fel de stupefiaţi ca mine, şi de evaluarea) unei dinamici de autodistrugere pe care nu avusesem luciditatea şi tăria de a o înfrunta pînă atunci. În momentele cele mai dramatice ale scandalului public, un prieten foarte apropiat (şi mentor) mi-a sugerat să mă opresc din mărturisiri (observase că mărturiseam şi ce nu făcusem, ducînd la limită autodistrugerea, poate fiindcă fusesem lămurit de cei aflaţi atunci lîngă mine să nu mă sinucid) şi mi-a scris că, dacă simt nevoia să mă confesez, s-o fac prin artă, nu prin e-mail. Şi alţii mi-au sugerat să-mi scriu autobiografia, unii după lectura unor fragmente ocazionale sau a unor pagini de corespondenţă ori jurnal (consemnez din adolescenţă fapte, idei, figuri şi repere mnemotehnice, nu naraţiuni). Nu cred că o voi face, boala nu-mi mai permite proiecte mari, deşi ar fi prilejul unei reflecţii publice care ar putea servi un ţel mai înalt decît exhibiţionismul narcisic - nu aş scrie despre mine decît în contextele vieţii mele, mult mai interesante decît o existenţă individuală. Dar încă sper să văd tipărită cartea bazată pe o lungă convorbire despre mine, vieţile mele (paralele şi succesive), legăturile dintre ele şi lumile în care am trăit, purtată cu fostul meu student strălucit, apoi colegul şi prietenul Balázs Trencsényi. Va fi o carte asemănătoare celor de entretiens realizate de mine, cele mai multe accesibile gratuit pe situl Polirom (alta, cu Claude Karnoouh, va ieşi în acest an). Cam în aceeaşi manieră, adică vorbind despre mine în context, despre oameni, idei, sisteme, lumi, am răspuns şi întrebărilor altora, începînd cu cele ale unui eminent student din ultimele promoţii pe care le-am prins la CEU, Ferenc Laczó (http://interviewwithantohi.blogspot.ro/; interviul e în engleză; de la el se poate ajunge şi la versiunea maghiară).
În România nu există, din cîte mi-am putut da seama, interes pentru ce-aş mai avea de spus dincolo de asumarea vinovăţiei, autoflagelare (pe care nu o practic în public, deşi unii m-au acuzat şi de asta în 2006) şi eventuale noi dezvăluiri ale abominaţiilor mele trecute şi prezente. Mi-am cam epuizat pînă şi relevanţa de exemplu negativ. (Există şi excepţii, desigur. Am chiar o listă de convorbiri lungi solicitate de alţi prieteni mai tineri, sper să am forţa fizică de a le purta. La fel de adevărat, nici eu nu accept să vorbesc cu cei care nu pot face dovada unui minim de competenţă culturală şi comunicativă, precum şi de o modestă cunoaştere a cazului meu. Sînt singurele mele condiţii. Cei din mediul jurnalistic mai serios îmi pot fi ostili, nu e nici un fel de problemă, iar viclenia sau agresivitatea jurnaliştilor mă lasă rece, mai ales că face parte din fişa postului.)
Unii mi-au şi transmis în fel şi chip că mă socotesc mort, cei mai mulţi doar m-au îngropat (de viu), poate pentru a uita mai lesne că le-am făcut şi vreun bine. Cît am putut, am făcut bine din raţiuni superioare, fără să cer ceva în schimb, fără să aştept gratitudine (dar apreciind pe cei care, ajutaţi de mine, îi ajutau apoi pe alţii), chiar dacă notasem la ei trăsături intelectuale şi de caracter mai problematice, nu ca rezultat al linguşelii ori manipulării. Adesea, citarea numelui meu în situaţii obligatorii (cînd unii scriu despre subiectele atinse de mine, eventual folosindu-mi ideile - cu discreţie...) e fie evitată cu totul, fie însoţită de menţiuni cel puţin răutăcioase, dacă nu de-a dreptul stigmatizante. Din multe bibliografii, liste cu nume de autori relevanţi, cu persoane prezente în instituţii şi proiecte ş.a.m.d., numele meu a fost şters. Pedeapsa pentru tot ce-am făcut rău include, revin pentru a sublinia, uitarea voluntară a tot ce voi fi făcut vreodată bun sau neutru. Deci cînd vorbesc de moarte simbolică, oricît ar suna de preţios, nu mă exhib în lumina istoriei antice sau a teoriei girardiene, ci am în minte fapte concrete, afirmaţii scrise şi orale, publice şi private. Am asumat şi asta, am dispărut aproape complet din sfera publică românească. Cînd reapar, ştiu că sînt văzut ca revenant lipsit de onoare, încă malefic, vorbind/scriind/făptuind dintr-un spaţiu-timp plasat în alt univers, outre tombe. Dar nu am ce face, asum şi aceste consecinţe ale faptelor mele. Pedeapsa excesivă nu îl transformă pe vinovat în victimă inocentă. Iar în plan etic şi moral, aşa cum am scris fără să fiu prea bine înţeles în 2006, orizontul pedepsei şi ispăşirii este metafizic, absolut, etern. Cum scria Paul Ricoeur, există trecuturi care nu trec. (Fiind frămîntat întotdeauna de această problematică, luptînd mulţi ani cu o conştiinţă vinovată, am studiat-o intensiv, am tratat-o în cărţi şi articole, în cursuri şi şcoli de vară, în proiecte colective şi conferinţe. Un exemplu este convorbirea mea din 2003 cu Paul Ricoeur despre memorie, istorie, iertare, apărută în engleză, română, maghiară, arabă, franceză. Am acum la îndemînă un link numai pentru versiunea engleză, cea mai citată: http://www.janushead.org/8-1/ricoeur.pdf)
Am primit destule dovezi ale recunoaşterii unor merite şi contribuţii (singurele aprecieri care contează pentru mine vin de la oamenii pe care-i admir; nu am fost niciodată vanitos, deşi am fost uneori mîndru). Dar simt permanent că am eşuat în cele mai multe proiecte şi mai ales în acela, mai cuprinzător, care e viaţa unui om. Într-un fel, am devenit şi eu un specialist al eşecului, cel puţin în practică, dacă nu cumva şi în teorie (care e o reflecţie asupra practicii). Am puţine consolări din 2007 încoace, după cezura majoră a biografiei mele (au fost şi altele, dar nu ireversibile, nu ontologice). Printre consolări, afecţiunea familiei şi fidelitatea unor prieteni, înţelegerea generoasă pentru omul căzut arătată mie chiar de persoane pe care nu le cunoscusem sau de care nu fusesem foarte legat înainte de a deveni paria. Boala cronică tot mai gravă de care sufăr în ultimii şaisprezece ani mi-a adus şi un bine, cel puţin după 2006: mi-a întărit stoicismul, ajutîndu-mă să-mi contemplu moartea simbolică/morală cu durere, regret şi ruşine, dar fără a jindui la altă viaţă. (Stoicismul este eficient pentru tot ce-ţi vine de la alţii şi de la lume, dar nu te apără prea bine de propriile recriminări, condamnări, ucronii în care iei mereu deciziile bune.). Iar dacă nişte vieţi discontinue de revenant profesional au mai fost posibile (din nou, ca toate lucrurile bune ale vieţilor mele, şi acestea s-au derulat preponderent în străinătate), ba chiar mi-au adus şi satisfacţii după 2007, experienţa mea de viaţă după viaţă este în primul rînd una de ruină fizică şi sfîşiere morală.
O singură nota bene înaintea unui rapid tur al unora din aspectele vieţilor mele intelectuale: cititorul rîndurilor de mai sus nu trebuie să se grăbească la concluzia că scrierile mele despre România sînt oarecum clinic marcate de eşecul meu şi de reflecţia mea asupra lui. Deşi am fost capabil de multe fapte regretabile şi de cîteva reprobabile, deşi mă autoevaluez cu o severitate uneori masochistă (de unde şi dorinţa de a mă autodistruge, tot mai intensă pe măsură ce mi se părea că alţii nu mă vor doborî/discredita fără ajutorul meu decisiv - iată o formă toxică de hybris), privesc în jur cu multă îngăduinţă, acceptînd toate întrebările pe care şi le pun oamenii chiar şi cînd nu sînt de acord cu răspunsurile lor, încercînd să înţeleg şi iertînd chiar atunci cînd nu înţeleg pînă la capăt. Aşa cum îmi vine greu să admit că eşecul României decenii mi se datorează (s-au făcut şi asemenea afirmaţii, care îmi exagerau mult capacitatea malefică - răul săvîrşit, consecinţele, exemplul negativ, contaminarea), nu pot accepta nici legătura inversă. Pe cît e omeneşte posibil, încerc să privesc în jur lucid, realist, comparativ (în spaţiu şi în timp), istoric.
Luca Piţu se autodefinea cîndva ca pesimist activ. Cred că pesimismul este în acest caz o concluzie a analizei lucide şi realiste a realului, nu o premisă, iar decizia de a rămîne activ e cheia: deşi înţelegi cît e de e greu, deşi pare imposibil (sau cel puţin implauzibil, improbabil), deşi nu speri, încerci să faci cîte ceva. Nu numai optimiştii duc lumea înainte, ci şi (sau poate mai curînd) pesimiştii activi. Cine va reciti dialogul meu cu unul din mentorii mei, Mihai Şora, probabil cel mai senin dintre marii noştri intelectuali (Mai avem un viitor?România la început de mileniu, Polirom, 2001, accesibil gratuit pe situl editurii), sau dialogul meu deja amintit cu Virgil Nemoianu, probabil cel mai cult dintre românii plecaţi, care are nostalgia central-europeană a echilibrului şi armoniei în plin angajament polemic, va trebui să admită că nu eu sînt întotdeauna cel mai sceptic. Şi nici cel care inspiră cititorului cel mai adînc scepticism. Desigur, e nevoie de o lectură atentă şi competentă, care trece de mărcile stilistice şi de exasperări, pentru a cîntări dacă nu cumva pesimismul meu activ şi stoic nu are uneori elemente utopice. Adesea, criticile mele (la adresa clasei politice, a unor figuri şi fenomene din societatea civilă, a mediului academic şi cultural etc.) sună oarecum eufemistic şi îi plasează pe cei criticaţi la o altitudine pe care nu o au - altitudinea ideilor şi ideologiilor, a principiilor şi a bunelor practici, a standardelor minime de competenţă şi performanţă.
Am scris de mai multe ori despre experienţele mele formative. Sînt de citit în acest sens, pe lîngă interviul acordat lui Ferenc Laczó, mai ales postfaţa cărţii postume a regretatului meu prieten din adolescenţă şi prima tinereţe, Dan Merişca, şi post-scriptumul ediţiei din 2005 a cărţii mele Utopica. Studii asupra imaginarului social, apărută la Idea. Mi-am omagiat dialogic mentorii (prin cărţi, pe Mihai Şora, Adrian Marino şi Alexandru Zub), întîlnirile care mi-au schimbat în multe sensuri cursul vieţii (pentru cărţi, v. dialogurile cu Moshe Idel - cel care mi-a spus în toamna lui 2006 să nu uit cine sînt, contribuind la întoarcerea mea din pragul abisului -, Virgil Nemoianu, Cioran, Luca Piţu, Claude Karnoouh - apariţia amînată de care vorbeam, Balázs Trencsényi; au existat şi mai multe dialoguri care trebuiau să intre într-o carte, Talking History, rămasă în sertar - pe lîngă convorbirea cu Paul Ricoeur, publicată, mai sînt şi cele inedite cu Hayden White, Jörn Rüsen, Jürgen Kocka, Carol Gluck, Peter Burke). Mai există referinţe la formarea mea în diverse interviuri în engleză, difuzate la radio sau televiziune, folosite în alte moduri (articole de ziar, reportaje, teze de doctorat), de multe ori în contextul unor discuţii despre istoria recentă, teoria şi metodologia istoriei şi altele asemenea. Nu cred că le voi aduna vreodată pe acestea din urmă, dar cred că experienţa dialogică (o spun şi în sens bahtinian) mi-a folosit şi mie: am învăţat cîte ceva din fiecare şi din toate.
Profilul meu intelectual cel mai complet apărut în presă pînă acum nu este un autoportret, ci articolul de dicţionar semnat de Al. Cistelecan şi publicat în revista Cultura (http://revistacultura.ro/nou/2011/05/sorin-antohi-un-santier-deschis-si-provocator/). De acolo şi de la elementele disparate de portret din foarte numeroasele recenzii şi cronici ale cărţilor mele, ca şi de la elementele autoreflexive din interviurile date de mine (ca acesta), s-ar putea porni cîndva pentru a construi o (auto)biografie intelectuală.
Pentru acea ipotetică lucrare, mai dau, înainte de a încheia răspunsul de faţă, cîteva repere. Mă tem că am excedat deja limitele unei intervenţii sumare.
Mai întîi, un succint autoportret, inclus în cuvîntul înainte al cărţii mele Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode (Nemira, 1997, 1998, p. 7): "În confuzia culturală a ceauşismului tîrziu, scriind tot mai încifrat, abordam teme lipsite de legătură cu ansamblul culturii oficiale, ori tratam altfel temele canonice; după 1990, liber să-mi urmez ambiţiile atîţia ani înăbuşite, am fost adesea tentat să suspend temporar proiecte presante, pentru a participa la noul dialog public, deşi uneori aceasta însemna să revin la etape \'filogeneticeʼ consumate. Era ca şi cum aş fi vrut să trăiesc în fine toate biografiile care-mi fuseseră mai înainte refuzate: să fiu simultan istoric, filozof, sociolog, lingvist, politolog, critic literar, antropolog, traducător, intelectual public, profesor etc. Era o frenezie a compensaţiei, ca ispita ubicuităţii după o îndelungată detenţie." Acum se ştie că mai erau două vieţi paralele, despre care atunci nu voiam să vorbesc...
Apoi, trebuie neapărat reconstituită şi înţeleasă perioada mea formativă decisivă, care s-a petrecut la Iaşi între 1980 şi 1989, după ce supravieţuisem studiilor liceale fără a-mi găsi mentori (deşi am avut, ca şi în gimnaziu, profesori la fel de buni) şi după ce trăisem alţi patru ani de refuz al oricărui viitor, de viaţă boemă şi lecturi avide fără scop (trecînd la suprafaţă prin studii tehnice şi stagiu militar). Pentru a sonda lumea mea ieşeană din anii 1980, este indispensabilă cartea lui Luca Piţu Documentele antume ale "Grupului din/de la Iaşi" (titlul fluctuează; Iaşi, Opera Magna, 2010; în 2012 a apărut o ediţie a treia, revăzută şi adăugită). Pornind de la documente din arhiva CNSAS, Magistrul din Caşvana a realizat, în stilul său cu adevărat inimitabil (şi nu fiindcă nu s-a încercat; şi eu am fost în tinereţe tentat să imit această scriitură postmodernă, din fascinaţie pentru model şi din dorinţa de a păcăli cenzura), o adevărată frescă a lumii din jurul revistelor Dialog şi Viaţa studenţească. Pentru numeroşi cititori, lectura cărţii ar putea fi aproape o încercare iniţiatică. Poate se vor găsi tineri istorici şi istorici literari care s-o studieze atent şi s-o integreze în proiectele lor. S-au mai făcut încercări de a scrie despre acea lume, fără succese notabile (din cîte ştiu). Am auzit de curînd că o doctorandă a altui membru al "grupului", Mihai Dinu Gheorghiu, va studia chestiunea grupurilor de intelectuali din perioada ceauşistă. Vor mai fi fiind şi alte asemenea iniţiative.
Pentru anii 1990-2006, dincolo de publicaţii şi de scandalul care închide intervalul şi prima parte a biografiei mele, nu se ştie mare lucru în România. După 2007, s-a aflat iar despre mine doar în 2008, cînd am eşuat de încă două ori: în încercarea de a face din revista Cuvântul o instituţie, şi în tentativa de a da modelul unor acţiuni sistematice a Institutului Cultural Român de racordare la mediul academic internaţional. Primul eşec e mai uşor de înţeles: finanţatorul nu a mai vrut/putut să-mi susţină strategia după ce ea începea să se concretizeze destul de spectaculos, iar o parte din echipă a rămas o vreme alături de el, pentru o agonie puţin glorioasă. Al doilea ar merita o discuţie separată, fiindcă am reuşit ce-mi propusesem (o conferinţă combinată cu şcoală de vară, combinaţie fericită şi funcţională, care ar merita reluată pentru a construi un cîmp de reflecţie transnaţională şi interculturală pe tema transferurilor între România şi restul Europei), dar am avut parte de un atac foarte dur şi bine organizat din partea unui grup de scriitori germani plecaţi din România, în frunte cu Herta Müller. Timp de vreo două luni, am intrat din nou în vîrtejul mediatic. Pierderea netă nu a fost numai a mea, fiindcă atunci am decis să renunţ la un proiect ambiţios, aflat în stadiu final de pregătire după aproape doi ani de muncă, al unui institut de studii interculturale cu baza la Bochum.
Îmi e ceva mai uşor să spun ce-am făcut în anii 2009-2013, fiindcă pot trimite la două adrese de Internet: http://www.theberendelfoundation.com/ şi http://www.v-r.de/de/seriesdetail-16-16/reflections_on_in_humanity-3097/. Prima adresă include o parte din referinţele la munca mea la Berendel Foundation, o fundaţie cu profil academic cu baza la Londra şi activă în cadrul unei reţele globale de colaboratori şi parteneri. A doua adresă e a seriei de carte pe care o coordonez alături de un coleg din Germania şi de altul din Taiwan. La adresa fundaţiei se pot găsi şi alte asemenea iniţiative în curs de cristalizare ori în desfăşurare, între care relansarea legendarelor Eranos Tagungen (proxima va fi la Mănăstirea Neamţ) şi lucrul la o enciclopedie a umanismului, pe care o coordonez alături de Jörn Rüsen, cel mai bun şi mai vechi prieten german al meu, şi de marele clasicist Hubert Cancik. Cu ei şi cu alţii, la Londra, Oxford, Berlin, Leipzig, Moscova, Sofia, Santiago de Compostela, Barcelona, Taipei, Hong Kong, Villa di Corliano/Pisa, Montepulciano, Weimar, Tel Aviv, Ierusalim, Aachen, Chişinău, Amsterdam (unde, în 2010, am fost reprimit în Comisia Internaţională de Istorie şi Teorie a Istoriografiei, din care demisionasem în 2006) şi în alte locuri, am continuat să muncesc şi să învăţ din 2007 încoace, conlucrînd la concepţia şi realizarea unor conferinţe, seminarii, întîlniri de experţi, publicaţii ş.a.m.d. Tot din 2007 am avut mai mult timp să călătoresc şi fără obligaţii profesionale presante, o experienţă care-mi rămăsese aproape necunoscută. Am revăzut şi chiar văzut pentru prima oară diverse locuri din România şi mai ales din lume, locuri pe care le ştiam numai din cărţi şi mă resemnasem să nu le vizitez niciodată.
În concluzie: încerc să mai trăiesc un timp (scurt, din cîte îmi spun doctorii) cu handicapul unei boli grele, în vastul cîmp de ruine al vieţii mele, cu amintirea amară a greşelilor trecute şi a proiectelor neîmplinite, dar şi cu micile consolări aduse de memoria faptelor bune şi realizărilor, de certitudinea afecţiunii şi preţuirii unor oameni, de speranţa (cît poate spera un stoic suferind, sper; literalmente, dum spiro spero) altor împliniri, oricît de modeste. Am scris aceste pagini în special pentru a oferi altora teme de reflecţie asupra propriilor vieţi, nu numai pentru a schiţa istoria unei ratări.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




3 comentarii

  • Pentru Sorin Antohi!
    un prieten de o seara, la Montpellier, 31.12.2014, 20:10

    E scandaloasa usuratatea cu care evacuam dintr-o cultura, si asa in deficit de nume importante, personalitati de calibrul lui Sorin Antohi, adaugand astfel pacatelor lui, platite cu asupra de masura, pe ale noastre..

  • Bravo Sorin Antohi
    Vicus, 14.07.2013, 13:23

    E pacat ca un om de valoarea intelectuala a lui Sorin Antohi a fost denigrat si condamnat de o serie de indivizi cu la fel de mari pacate in trecut, poate chiar mai mari. Nu il scuz pe Sorin Antohi, dar cititi ce scrie Gabriel Andreescu despre manipularea ordinara a arhivelor CNSAS.



  • atat de la Sorin, cat si de la Mona Antohi am avut numai si numai de invatat...
    Anamaria Pop, 23.04.2013, 08:42

    Este un text dureros de bun! Sorin Antohi este o personalitate de mare profunzime, un mare ganditor, un mare om de cultura. Imi pare rau ca pe vremea cand locuiau la Budapesta, cand am vizitat de cateva ori familia Antohi (Mona Antohi fiind redactorul excelent al traducerilor mele aparute la Humanitas)... nu mi-am exteriorizat suficient sincera mea apreciere fata de Sorin Antohi... Oricum, ma gandesc cu drag si seninatate la perioada aceea - atat de la Sorin, cat si de la Mona Antohi am avut numai si numai de invatat...


Spacer Spacer