Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aprilie


Ioana Bâldea Constantinescu

30.04.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Acum un an şi ceva mi-am făcut un abonament online. Pe durata lunii aprilie primesc, în fiecare an, pe e-mail, un poem pe zi, sub egida Knopf. Programul se numeşte Poem-A-Day şi e conceput exact pentru cititorul ca mine - interesat, dar nu legat cu lanţuri de vreo sală de lectură, şoarece de bibliotecă doar în sufletul lui şi vajnic luptător pe frontul urbanităţii contemporane, pentru lumea care îi e exterioară.

Sunt poeme frumoase, titrate, nu obscure, dar, oricum, rarităţi care pun autorul într-o lumină specială, care ţi-l arată, de multe ori, altfel de cum îl ştiai. Un cârlig perfect pentru potenţialul cumpărător al volumului.

Toate bune şi frumoase până aici. Anul trecut le-am citit zilnic şi am profitat de câte o idee sau de câte o imagine din cele care-ţi fac rotiţele să se învârtă în creier. Mi-a plăcut. Era sportul meu secret. Răsfăţul. Un ceva numai al meu şi numai pentru mine, un număr de secunde egoiste, ilicite prin însăşi inocenţa lor.

Anul ăsta a fost altfel. A venit luna aprilie, au început să se înghesuie şi autorii. Unul câte unul, în Inbox-ul meu. Edward Hirsch, Vladimir Nabokov, Raymond Carver, Willa Cather, Philip Levine, Mona van Duyn, James Salter. Necitiţi. Se prăfuiau acolo, între mail-uri de serviciu, link-uri de pe youtube, telefoane, hârtii şi o eternă alertă în stare germinativă. Am început să le şterg.

Într-o dimineaţă devreme, cu cinci gânduri distincte îngropate într-o ceaşcă de cafea înainte să fi fost duse la capăt, am acceptat, cu oroare şi tristeţe imposibil de tăgăduit, un surogat de revelaţie care nici măcar nu se mai ridica la statutul de revelaţie autentică: şi eu sunt unul dintre ei. Unul din oamenii aceia excedaţi, grăbiţi, care se plâng mereu că întârzie, care au mereu poveşti fantasmagorice despre nu ştiu ce dezastre casnice legate de scurtcircuite, supe şi dulăpiorul de medicamente, care trăiesc într-un fel de sitcom filmat la serviciu, despre care vorbesc aproape cu religiozitate, care trec pe lângă tine fără să te vadă, care-ţi zâmbesc automat, fără să fi auzit ce le-ai spus, care devin obositori şi repetitivi pentru că povestea lor favorită este cea despre cât sunt ei de obosiţi.

Am deschis poemul din Inbox. Sharon Olds, The Last Hour. Din prezentare flash-uiau succint etichete identitare: Pulitzer, a început să scrie la treizeci de ani, volum despre divorţ. "Minunat", mi-am zis. Un poem mustind de regrete existenţiale era fix ce-mi trebuia. L-am citit, totuşi.

Vorbea despre un eu şi un tu de după marea schismă, de dinaintea drumului cu bagaje la aeroport, un tu care plânge cu hohote, brusc, într-o singurătate care nu poate fi decât caldă, un eu care ştie că singurul mod de a te consola e să-şi decojească, lent, înfiorător de lent, sufletul de pe sufletul tău, până când tu eşti din nou tu şi eu nu mai sunt nicăieri.

Cred că e unul din cele mai frumoase poeme de dragoste pe care le ştiu.

Imaginea îmbrăţişării din care te desprinzi smulgându-ţi inima din pieptul celuilalt e cutremurătoare tocmai prin faptul că Olds nu face efortul de a o decupa din cotidian, de a o pune în sfera excepţionalului. E un fapt banal. Milioane de oameni fac asta, în fiecare zi. Fac asta în timp ce alţii vorbesc la telefon, citesc sau nu citesc poeme, se ţin sau nu se ţin de mână, şterg sau nu şterg mail-uri.

Volumul care a luat Pulitzer se cheamă Stag's Leap. Cerbul din titlu este, după cum am aflat tot din prezentarea Knopf, o emblemă care apărea pe eticheta vinului favorit al cuplului. Olds, prima femeie care a primit vreodată premiul T.S. Eliot, nu a documentat disoluţia unui mariaj de trei decenii, ci şi-a vizualizat biografia în cadre de o simplitate extremă, care cartografiază, cumva, un continent sentimental, o neculoare interioară, un cenuşiu care înghite tot, o tristeţe molcomă şi crâncenă, în acelaşi timp - acolada gesturilor definitive.

Poate că ar fi frumos din partea mea să scriu despre cum am revenit la bunul meu obicei de a citi un poem pe zi, de-atunci, chiar şi aşa, online şi despre cum, uite, acum, în timp ce scriu, am revelaţia faptului că nu, eu nu sunt înregimentată în batalionul oamenilor trişti-obosiţi-blazaţi-care nu citesc poezie.

Povestea mea ar avea, atunci, ceva de articol tipărit pe hârtie lucioasă. O aureolă educativ-romanţioasă. Realitatea, însă, e că, dacă aţi rămas câteva zeci de secunde în articolul meu, asta se întâmplă, cel mai probabil, pe ecranul unui monitor. Că am mai citit două sau trei, maxim cinci din poemele Knopf, dar niciunul la fel de puternic ca al lui Sharon Olds. Că imaginea cerbului de pe eticheta vinului şi a hohotului dintr-o camera cu multe tăceri mă vizitează des. Că oamenii obosiţi-cenuşii au împărţit şi ei zâmbete şi dimineţi şi o întreagă mitologie personală cu alţi oameni, pe vremea când erau, şi ei, multicolori, înainte să se decojească unii de ceilalţi, sau să uite ce animale erau desenate pe relicvele fericirii lor. Că toţi putem fi şi unii, şi ceilalţi. Că lucrurile importante sunt la fel de banale ca şi cele mici. Că e greu, e foarte greu să păstrezi aceleaşi culori pe dinăuntru, tot timpul. Că îmbătrânim. Că trecem des pe lângă lucruri pe care nu le vedem. Că ne schimbăm. Că toţi, toţi zâmbim dintr-un automatism, câteodată. Că nu suntem două cohorte concurente de sensibili şi blazaţi. Că aproape totul, inclusiv apetitul pentru detaliul care dă culoare, e conjunctural. E noroc. E biografie.

Nu e nicio filozofie. Şi nu, n-am luat nicio decizie radicală despre cum să fac să citesc mai mult. Online sau nu.

Acum câteva zile am descoperit ca în inima oraşului, într-o intersecţie extrem de aglomerată, trăieşte un copac care face nişte flori mici, mici, îngrămădite pe ramuri fluide, aproape ca nişte liane, de o culoare translucidă. E plin de noxe şi de zgomot de claxoane şi de panouri publicitare în jurul lui. Iar el e distinct, magnific, nelezat, incredibil de înflorit într-un petic de parc plin de chioşcuri unde se vând pungi de chips-uri. Nu-mi vine să cred că nu l-am văzut până acum.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer