Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Absorbing Modernity


Augustin Ioan

07.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tema Bienalei de Arhitectură de la Venezia din 2014, bienală cutoriată de Rem Koolhas, ne propune o temă, cea din titlu; UAR, prin vocile preşedintei sale, dna arh. V. Curea şi a vice-comisarului Bogdan Tofan, ne-au solicitat câteva perspective asupra temei acesteia, care cată să panorameze o sută de ani de arhitectură (1914-2014).
 
Câteva observaţii preliminare se impun:
a) ambiguitatea titlului (absorbind modernitatea, dar şi modernitatea absorbantă; apoi, este vorba despre semnificaţiile multiple ale absorbirii - nu mai insist şi pe cele ale modernităţii, care au tot fost puse în lumină de ceva decenii, începând, poate, cu Modern Movements in Architecture, doctoratul lui Charles Jencks;
b) insistenţa pe caracterul de proces al absorbirii prin gerunziul absorbirii; sensul de proces, de devenire, al concept(itl)ului expoziţiei, pe care cred că trebuie pus un accent deosebit, iar nu pe un obiect sau o colecţie de obiecte.
c) caracterul hibrid al conceptului: în oricare dintre înţelesuri, este vorba despre modernitate plus altceva, străin de ea, cu care se aliază - simbiotic sau conjunctural.
 
Să le iau pe rând:
a) cele două sensuri ale termenului invită la abordări curatoriale diverse. La noi, în primul caz, accentul pare să cadă nu pe modernitate, ci pe cele ce o absorb, care pot fi schiţate în diversitatea lor: neoromânescul de generaţie a doua, cel de după marea unire din 1918; arhitectura târgurilor în vremea lui Ferdinand; mauro-florentinul, arhitectura lui Kos Karoly la Sf. Gheorghe; arhitectura postbelică, dar dinainte de stalinism; arhitectura paralelă (Radu Drăgan) celei comuniste (de felul celei propuse, parţial şi practicate, de echipele din jurul lui Mac Popescu), cu care a coexistat, fie doar şi sub formă de proiecte; arhitectura trimisă de România în diferite alte state, fie ca ambasade (Varşovia), fie ca edificii de putere (parlamentul din Khartoum, universitatea din Constantine), fie ca locuinţe sociale (Libia, Algeria, Tunisia, Maroc); în fine, ieşirea din comunism, ezitantă.
 
Al doilea sens al termenilor conjugaţi priveşte modernitatea ca atractor straniu, în jurul căruia gravitează, pe orbite mai apropiate sau mai îndepărtate, diferite perspective asupra arhitecturii. Aici, accentul ar trebui să cadă, poate, pe modernitate şi pe feluritele ei versiuni hibride, dintre care şi România a avut destule: arhitectura Carol II, arhitectura ieşirii din stalinism, de manieră henselmanniană, arhitectura zisă cu specific naţional, a lui Gipsy Porumbescu, C-tin Joja şi a emulilor acestora (centrele civice, în principal), sau nostalgica, imposibila revenire la modernităţile neconsumate de început de secol XX, de după 1989 (vezi premiile Bienalelor).
 
b) Caracterul procesual: mi se pare că se insistă pe acumulări, deveniri, mecanisme, mai degrabă decât pe fotografii de obiecte individuale, oricât de interesante. În maniera cercetărilor lui Koolhas, văd mai degrabă prezentate arhive, decât obiecte; genealogii: poate analogii (de felul norilor lui Jencks însuşi, începuţi în cartea mai sus invocată şi, apoi, omniprezenţi în istoriile lui ulterioare). Sunt de invocat contemporaneităţi şi coprezenţe, dar şi retardări (nu toate sunt complet sterile), care invocă şi instituie diferenţe specifice.
 
c) Cred că accentul se pune pe experimentul - când reuşit, fie şi parţial, când ratat, când refuzat de-a dreptul - cu modernitatea, mai degrabă decât pe modernitatea pură şi dură care, adeseori, nu este neapărat o poveste de succes, ci mai degrabă de ignorare sau ghettoizare. Prin urmare, vor avea căutare hibrizii, nu... arienii.
 
Eu aş vedea o expoziţie ID/ALTERUS, în care tema hibridizării să fie acest efort obsesiv al construcţiei identitare: naţionale, regionale, locale; colectiv / etnice, dar şi individuale (ca idiom arhitectural recognoscibil) în dialogul, nu rareori contondent, cu atractorul straniu al modernităţii. Astfel, întrebarea subsidiară Cine suntem noi? ar primi felurime de răspunsuri: unele zise româneşti (identitatea colată / federată a vechiului regat; identitatea originară latină+bizantină a anilor treizeci şi patruzeci, revizitată şi după aceea; identitatea de clasă socială progresistă, adică ţărănească, deci vernaculară, rebotezată populară; iarăşi romană, daco-romană sau daco-burebistană în anii optzeci şamd) şi altele, nenumărate, din partea grupurilor conlocuitoare (evreii progresişti cu Marcel Janco sau nostalgici, cu arhitectura mauro-florentină; ungurii cu Kos Karoly, italienii care au lucrat şi proiectat în ţara noastră, germanii) şi ar apela la indicatorii cei mai evidenţi ai acestei arhitecturi - de la arhitectura instituţiilor de stat la cea religioasă.
 
O altă expoziţie interesantă centrată pe fenomenul hibridizării ar fi cea dedicată perioadelor de ebuliţie de dinaintea perioadelor clare: înainte şi după primul şi al doilea război mondial, apoi înainte şi după stalinism, precum şi după 1989.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • nomazii arhitecturii
    alex rauta, 12.05.2013, 09:33

    Foarte bune articolul si intuitia celor doua sensuri absorbind/absorbit de modernitate. Ar mai fi doua fenomene care ar putea fi mentionate in lista care se refera la "absorbind modernitatea', insa cu unele riscuri: arhitectura tiganeasca si casele din beton ale Maramuresului. De pe margine, fara responsabilitatea de a transmite UAR-ului asa ceva, as putea spune ca aceste doua procese prin care se hibridizeaza nomadismul cu re-facerea radacinilor dau seama de limitele modernitatii ca proiect si de limitele noastre de a rezista atractiei modernitatii.

Spacer Spacer