Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cum am devenit un romancier celebru


Steve Hely, traducere de Laurenţiu Dulman

15.05.2013
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Steve Hely
Cum am devenit un romancier celebru
Editura Pandora M, 2012

traducere din limba engleză de Laurenţiu Dulman


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Asemenea unor stindarde întinse pe pământ, amintind de ghirlandele unei parade din vremuri de demult, razele serafice ale soarelui la asfinţit străluceau pe capota vechiului Ford, brăzdând oţelul cu portocaliul blând al unei roşii necoapte, ce atârnă pe vrej în luna iunie. Pe bancheta din spate, cu portiera deschisă, degetele ei sprintene dansau pe corzile chitarei precum mâinile unei ţesătoare. Ţeseau un cântec. Iar pânza care îi ieşea din mâini era strigătul unor coarde americane îndurerate, un cântec de basm menit să străbată câţiva kilometri pe drumul pustiu. Acordurile se pierdeau în amurg, iar Silas s-a întins pe asfalt, ca şi când ar fi vrut să le urmărească dispărând în pâcla din Arkansas. Departe de ei, dincolo de miriştea de grâu, au zărit silueta umbrită şi tremurătoare a Evangelinei, profilându-se pe cerul de deasupra autostrăzii.
- Aşa se întâmplă cu un cântec, nu-i aşa? a zis ea. Îţi tremură în suflet. Tremură precum aripa unei păsări.
- Aşa se întâmplă şi cu o poveste, i-a răspuns el cu o voce caldă, dându-i de înţeles cât de apropiaţi erau. O poveste îţi transformă sufletul într-o pasăre.
Din Clubul Rămăşiţele Tornadei, de Pete Tarslaw (eu)

Trebuie să înţelegeţi cât de rău o duceam pe vremea aceea.

Lăsam ceasul cu alarma la volum maxim, cu radioul fixat la capătul scalei AM, aşa că în fiecare dimineaţă, la şapte jumate, mă trezeam cu nişte pârâituri amestecate cu vocea unui pastor turbat urlând în creola haitiană - nu cred că există zgomot mai înviorător. Când pornea alarma, nu aveam încotro, trebuia să sar din pat, furios şi agitat, lovindu-mă de lucrurile din jur. Şi mă trecea rău pipi.

Lângă pat aveam una sau două sticle de bere pline cu urină. Obişnuiam ca, înainte de culcare, să beau cinci-şase beri, dar eram mult prea leneş ca să mă scol noaptea să merg la baie. Hobart, colegul meu de apartament, care era student la medicină, n-a ridicat decât o dată problema implicaţiilor sanitare ale acestei deprinderi. Răspunsul meu a fost că, dacă voia să facă ceva în legătură cu asta, aş fi fost cât se poate de încântat.

În unele dimineţi, mă trezeam îmbrăcat cu blugii. Purtam blugi în fiecare zi, pentru că îi puteam folosi şi pe post de şervet, iar uneori adormeam fără să mă sinchisesc să-i dau jos. Aşa că, de multe ori, când mă sculam, eram acoperit cu un strat greţos de transpiraţie caldă. Ceea ce, într-un sens, era o binecuvântare, pentru că mă obliga să fac duş în fiecare zi, lucru peste care, altminteri, probabil că aş fi sărit.

Mergeam în bucătărie, vâram mâna într-o pungă mototolită de chipsuri cu aromă de smântână şi ceapă, luam doi pumni, şi asta era micul dejun. Mi se părea că semănă destul de mult cu porţia de chiftele de cartofi pe care o mânca de obicei un fermier. Apoi deschideam o sticlă de jumătate de litru de Mountain Dew. Prepararea cafelei era un proces pentru care nu mai aveam răbdare din ziua când rămăsesem fără filtre de hârtie şi mă gândisem să folosesc în schimb o cămaşă veche. Nu poţi folosi o cămaşă veche pentru aşa ceva. Rezultatele au fost proaste pentru cafea, cămaşă şi podea, dar şi pentru blugii pe care îi purtam atunci.

Era un mic dejun avantajos, întrucât nu implica vase murdare. În romanul Întrunirea libărcilor, e o scenă extraordinară în care Proudfoot pune vasele murdare în camionetă şi se duce cu ele la o spălătorie de maşini. Uneori, îmi doream să fi avut o camionetă, ca să pot face şi eu la fel.

Întrucât obişnuiam să-mi beau sticla de Mountain Dew la duş, efectul îi era sporit de cele câteva picături de şampon şi gel de duş care se strecurau în ea - e vorba despre aşa-numitul "supliment de aromă".

După ce mă îmbrăcam, urcam în Camry-ul meu, cu care aveam o relaţie abuzivă, de dependenţă reciprocă. Ieşeam pe stradă izbindu-i uşor bara din faţă de bârnele care susţineau garajul. O merita. Dar maşina mea ştia că ţineam foarte mult la ea.

La volan, îl ascultam pe Donnie Vebber, un fascist cu tulburare de personalitate borderline care susţinea, între altele, ca toţi imigranţii ilegali să fie deportaţi în Iran, să vedem dacă porcilor de islamişti o să le convină să-i vadă vânzând burrito şi plimbându-şi cei doisprezece copii prin Teheran, în cărucioare de la supermarket. Alt plan al lui era un atac nuclear asupra Chinei. Să fim înţeleşi, nu eram de acord cu toate astea. Îl ascultam pe Donnie Weber în speranţa că ar fi putut trezi în mine o scânteie de emoţie sau furie. Dar, în scurtă vreme, am devenit imun. Din când în când, mă gândeam la problemele politice cu indiferenţa unui procuror cărunt faţă de cadavrul unei prostituate.

Porneam spre sudul Bostonului, pe autostrada 93, trecând pe lângă petrolierele din port, până ajungeam într-o zonă poluată de reziduuri menajere, unde toate moluştele mureau din pricina unei bacterii necunoscute şi unde bălţile lăsate în urmă de reflux împrăştiau o duhoare ce reuşea să penetreze caroseria maşinii. Apoi o luam pe Old Town Road şi ajungeam la Liceul St. Agnes, unde opream în faţa casei parohiale şi urmăream o ţâţoasă pe jumătate asiatică şi pe prietena ei Ochi-Trişti, care scoteau fiecare câte o ţigară din ascunzişurile uniformelor. Ele fumau, iar eu dădeam pe un post care difuza numai rock clasic, exceptând perioada din noiembrie până în ianuarie, când rockul era înlocuit cu cântece de Crăciun.

Marţea, fetele mergeau la capelă sau cine ştie unde, aşa că mă duceam direct la muncă.

Turnul Alexander Hamilton nu avea mare lucru în comun cu ilustrul personaj istoric - sau poate că fusese botezat după vreun zidar care locuia ilegal într-o casă din zona mlaştinilor. Clădirea se afla la capătul parcului de birouri Părinţii Fondatori, unde, în turnuri ce purtau numele lui Washington şi Jefferson, angajaţii investigau fraudele cărora le căzuseră victime agenţiile de asigurări, sortau corespondenţa comercială, puneau la cale excursii în Maui şi aşa mai departe.

În holul turnului Hamilton se află un bazin cu peşti koi. Îmi plăcea grozav bazinul. Şi eram gelos pe peşti. Graşi, greoi şi fericiţi. Erau liberi să facă tot ce voiau cu timpul lor: puteau să deschidă şi să închidă gura, să plutească în voie, să ciugulească algele de pe pietre. Poate că, în locul lor, mi-aş fi folosit libertatea altfel, dar, în linii mari, crapii koi îşi trăiau viaţa cam aşa cum mi-aş fi dorit eu.

După ce coboram din lift la etajul al treilea, treceam pe lângă biroul Lisei. Lisa era o negresă cât un munte, care lucra ca secretară pentru un mic birou de avocatură. La început, mi se păruse o prezenţă veselă şi plăcută. Din pricina fizicului meu subnutrit, se oferea deseori să mă ducă acasă şi "să punem nişte carne pe oasele alea". Mi se părea drăguţ şi încântător, aşa că zâmbeam şi spuneam: "Oricând!"

Dar apoi a început să adauge că, după ce avea să mă ducă acasă, voia să mă şi spele. "O să te frec bine de tot. O să-ţi scot murdăria din păr." Şi, de fiecare dată, apăreau noi detalii cu privire la baie: ce părţi avea să-mi spele, cum şi cu ce fel de săpun. Aşa că începusem să trec în grabă pe lângă biroul ei, prefăcându-mă că citesc ziarul. Dar, privind retrospectiv, îmi dau seama că, pe vremea aceea, era singura prezenţă afectuoasă din viaţa mea şi cred că îi eram recunoscător pentru asta.

În ziua aceea, Lisa vorbea la telefon, însă mi-a aruncat o privire şi a făcut o mişcare de frecare viguroasă, iar eu am iuţit pasul, cu ochii în podea.

Era o zi de vineri. Şi nu avea să fie foarte rea. Ţineam în mână exemplarul de duminică din New York Times - era al colegului meu, Hobart - şi urma să am o grămadă de timp să intru pe internet, să mă uit la poze cu urşi panda, la filmuleţe de pe YouTube cu daneze cântând karaoke, pisici tolănite pe pickupuri şi copii din Indiana aruncându-se cu catapulte artizanale. (Nu uitaţi că toate astea se întâmplau cu câţiva ani în urmă, când internetul era mai puţin sofisticat.)

În ziua aceea, singura mea sarcină era domnul Hoshi Tanaka. Trebuia să-i scriu un eseu de admitere pentru o facultate de ştiinţe economice.

Firma pentru care lucram se numea EssayAides. Din broşura ei subţirică aflai că firma avea drept obiectiv "să conecteze minţile şi să extindă oportunităţile educaţionale pe glob. Cei peste două sute de asociaţi ai noştri, pregătiţi la cele mai prestigioase universităţi americane, oferă consultanţă de cea mai bună calitate pentru admiterea la facultate".

"La faţa locului", cum îi plăcea să spună lui Jon Sturges, asta însemna că un tânăr de bani gata ne trimitea câteva cuvinte confuze, iar noi le transformam într-un eseu de admitere pentru facultate sau pentru şcoala doctorală.

E o practică ce poate ridică anumite probleme etice - dacă vă sinchisiţi de aşa ceva. Lucram în firmă de trei ani. Nu-i vina mea că lumea e un ghem de aranjamente corupte prin care cei privilegiaţi absorb putere şi resurse, prin mecanisme implacabile şi egoiste. Aveam nevoie de bani să-mi cumpăr Mountain Dew.

Mulţi dintre clienţi erau tineri americani de bani gata. Aplicau pentru Middlebury, Pomona sau cine ştie ce altă universitate, şi ne trimiteau câte un text despre felul în care le schimbaseră viaţa Anchorman sau echipa de golf. Iar sarcina mea era să-l cizelez, să-l înlocuiesc pe Judd Apatow cu Toni Morrison, iar golful, cu învăţatul cioplitului în lemn de la un refugiat din Darfur.

Nu mă simţeam prost din cauza asta, ba chiar mă mândream cu ce făceam. Din când în când, primeam cereri şi de la studenţi. Odată, am obţinut o notă de zece pentru un student incredibil de prost, care era în anul al doilea la Trinity - i-am scris o serie de eseuri pentru un curs de literatură postmodernă, de care ar trebui să fie foarte mândru, presupunând că o să le citească vreodată.

În scurtă vreme, Jon Sturges, investitorul din spatele acestei afaceri, şi-a dat seama că eram foarte înzestrat, aşa că m-a făcut asociat senior. Mulţumită acestei promovări, am aflat că cei mai mulţi bani veneau din Asia, unde aspiranţii la un loc într-o universitate americană plăteau mai mult şi nu ridicau niciodată enervanta problemă a "acurateţii". Scriam eu însumi eseurile cele mai dificile, direcţionând restul muncii spre colaboratorii noştri, recrutaţi din rândul celor înfometaţi şi supraeducaţi.

În afară de mine, EssayAides nu mai avea decât o angajată cu normă întreagă. După ce m-am aşezat la computer, a apărut în pragul biroului meu.
- Bună!

Alice nu putea să aibă mai mult de patruzeci de kilograme. Vocea ei ar fi trebuit să fie la fel de ascuţită ca a unui şoarece din desenele animate, în schimb, era neliniştitor de gravă. A rămas în prag preţ de câteva clipe bune.
- Ce faci? m-a întrebat ea.
- Mă ocup de un japonez care vrea să se înscrie la Wharton. Tu?
- Mă uit pe nişte eseuri refăcute de colaboratorii noştri. Sunt prea bune. Am avut un eseu pentru Universitatea Colorado pe care i l-am trimis unui tip din Palo Alto - a introdus şi două citate din Walter Benjamin.
- Nasol, trebuie să le scoţi.

Jon ne avertiza întotdeauna să nu facem eseurile prea bune, altminteri universităţile s-ar fi putut prinde că nu erau scrise de candidaţi.

Alice şi-a desfăcut braţele şi mi-a arătat o carte pe a cărei copertă de carton era un desen în peniţă ce înfăţişa un stol de păsări în zbor. Blândeţe pentru păsări de Preston Brooks.
- Citesc cartea asta, mi-a spus ea.
- Ah, şi cum ţi se pare?
- Captivantă.

Îl ştiam pe acest Preston Brooks. Era un fel de Mannheim Steamroller sau brânză Velveeta a romancierilor. Dar m-am mulţumit să încuviinţez din cap, pentru că îmi plăcea Alice. Avea multe ciudăţenii. Bunica ei murise cu doi ani înainte, lăsându-i nepoatei toate hainele ei, între care şi pulovere cu miros de naftalină din anii '70, cu gulere înalte şi pufoase. Alice nu purta nimic altceva - era un fel de omagiu adus bunicii. Dar, pe atunci, purtam pantaloni pe care îi foloseam pe post de şervet şi adidaşi. Ponosiţi, iar părul îmi era presărat cu nişte cruste misterioase, aşa că, vestimentar vorbind, Alice era Donna Karan pe lângă mine. Alice absolvise o facultate pentru fete din Noua Scoţie sau aşa ceva, şi habar n-aveam cum o găsise Jon Sturges.

Din punct de vedere macroeconomic, era inutil ca Alice şi cu mine să venim la birou, pentru că nici nu ne suna, nici nu ne vizita nimeni. Însă lui Jon Sturges îi plăcea să ţină nişte oameni într-un birou, pentru ca firma lui să aibă aerul unei întreprinderi legale, şi ne plătea mai mult numai ca să stăm acolo cam cât un angajat cu orar obişnuit. Biroul meu era decorat doar cu un poster înrămat ce înfăţişa un apeduct roman. Jon Sturges avea o filosofie a afacerilor bazată pe o carte intitulată Cezar, director executiv. Secretele antreprenoriale ale romanilor. Făcea mereu analogii cu Roma antică, nutrind convingerea deşartă că, întrucât aflase câteva chestii despre un tip deştept, nu mai era un idiot. Iar când se referea la Academic Edge, firma rivală, îi spunea Cartagina. Care chiar părea să ne ameninţe imperiul - în ultima vreme, primeam din ce în ce mai puţine cereri de la cei de teapa lui Hoshi Tanaka. "Consultanţă" în domeniul eseurilor pentru admitere devenea o afacere din ce în ce mai competitivă. Însă Jon Sturges mai avea o afacere într-o zonă morală la fel de gri. Şi nu se putea concentra mai mult de o oră asupra unui lucru. "Un imperiu trebuie să se extindă", spunea el. Oricum, spunea o mulţime de lucruri măreţe nelalocul lor.

Am deschis fişierul care conţinea eseul lui Hoshi Tanaka. Tema lui era: "Cum credeţi că o să vă ajute un master la Wharton să vă atingeţi scopurile, şi de ce tocmai acum?"

Hoshi răspunsese după cum urmează:
Şcoala de Afaceri Wharton este trecută în categoria de elită. În acest moment al carierei mele, este trecerea la următorul pas să frecventez o şcoală de afaceri pentru studii. Cât priveşte ceea ce pot oferi, experienţă.

Warren Buffet are acest cuvânt: "parteneriat". Este ceva realist. Multe cazuri de companii deteriorate erau cazuri când aceasta nu parteneriat. Timp de un an, am lucrat la gestionarea vânzărilor. Aici, eu mâhnit de metoda japoneză de afaceri: loialitate, adică sacrificiu de sine, adică aderenţă la grup, adică efort încredinţat. Aceasta menţine corporaţia solidă, curgerea tuturor secţiilor este foarte abilă. Dar am învăţat şi "parteneriat". Aceasta se vede în partea unei maşini. Fie folosesc parteneriat, fie maşina dă greşeală.

Dar "globalizarea" înseamnă schimbări în turbulenţă. Compania şi liderul unde toată piaţa este parte a succesului întotdeauna păstrează necesitatea de ajustare la mediu. Cât priveşte şcoala de afaceri, "starea actuală" şi problemele serioase care confruntă antreprenorul sunt angajate în cadrul ştiinţei. Este ca în maşinăria unui automobil. Un nou lider este pregătit. Aceasta este speranţa mea sinceră.

Acum urma partea din zi în care mă uitam pe fereastră şi mă întrebam cum ajunsesem acolo.

Totul a început cu mama: era foarte strictă când venea vorba despre limitarea accesului la televizor. Se întâmpla pe vremea când mamele reuşeau să impună o asemenea restricţie. Dacă m-aş fi născut zece ani mai târziu, probabil că n-ar mai fi putut face asta. Dar pe atunci nici măcar nu aveam cablu.

În schimb, cărţile erau permise. Cărţile nu sunt la fel de bune ca televizorul, dar nu aveam acces decât la ele, aşa că citeam mult. La doisprezece ani, deja citisem toată opera lui Nick Boyle, de la Gheara sfrânciocului războinic la Dezlănţuirea fulgerului fatal. Mă duceam la bibliotecă şi împrumutam toate cărţile care aveau pe copertă o sabie, un pistol sau o barcă cu motor. În felul acesta, am dobândit o interesantă educaţie informală, ca atunci când am citit Ibovnica centurionului. Ştiam ce era un centurion şi am presupus că ibovnică era un fel de armă.

Întrucât nu-l puteam umple cu televizorul, creierul meu buretos absorbea tot ce citeam. Odată, mama a luat o gură dintr-o plăcintă cu nuci şi a zis că era foarte bună, aşa că am întrebat-o dacă simţea cumva că "muşchiuleţul pasiunii îi zvâcnea cu o nerăbdare febrilă". Însă era un citat din Ibovnica centurionului, care nu se potrivea cu situaţia.

Dar toate aceste lecturi m-au învăţat cum să construiesc fraze. În scurtă vreme, mama a început să mă plătească să scriu scrisori de mulţumire pentru ea - un dolar bucata. Unde mai pui că sunau frumos: "În adâncul sufletului meu, sunt profund recunoscătoare pentru..."

Şi astfel mi-am croit drum prin anii de liceu.

În ultimul an, un profesor de literatură poreclit Barbă Ciudată mi-a recomandat Universitatea Granby, "o mică universitate ca alea din Ivy League", unde îşi făcuse şi el studiile. Mi-a dat o broşură pe a cărei copertă era o blondă care purta fustă - stătea pe iarbă cu o crosă de hochei alături şi îl ascultă pe un tip cu ochelari care citea dintr-o carte. Morala era limpede: tipii cu ochelari care citeau cărţi puteau să aibă trai bun la Granby. Aşa că acolo m-am dus.

M-am trezit transportat într-un paradis terestru. O vale cu vegetaţie luxuriantă în care nimeni nu aştepta nimic de la nimeni. Puteam să fac tot ce voiam, adică nu mare lucru, plus să mă îmbăt. Jucam Beirut, întoarce-paharul şi dărâmă broasca, iar între beţii mergeam la cantină şi mâncam cartofi prăjiţi cu brânză rasă şi nelipsitele pizze, în timp ce fetele umblau de colo-colo în aceleaşi haine în care le văzusem cu o noapte înainte, iar afişele de pe pereţi mă îndemnau să eliberez Tibetul şi să iau lecţii de chitară. Dormeam direct pe saltea, mâncam clătite, dădeam cu pumnii în panourile de plexiglas la meciurile de hochei, făceam analize sintactice pe episoadele din Familia Simpson, pierdeam pariuri şi aruncam discuri de frisbee. Iar din când în când, mergeam să mănânc fructe de mare împreună cu colegii mei şi taţii lor plicticoşi.

Drogatul care vorbea tot timpul despre Radiohead, tipul care încerca să fumeze cu o pipă dintr-un ştiulete de porumb şi care mi-a împrumutat exemplarul lui ferfeniţit din Atlas a ridicat din umeri, studentul de la cursul pregătitor pentru medicină care adormea deseori cu un marker în gură, tipul care deja avea o burtă enormă, dădea citate din Rudy şi comanda aripioare de pui - toţi îmi plăceau. Şi ştiam ce gust avea whisky-ul Old Grand Dad la răsărit, după un drum cu maşina până la plajă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer