Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Seattle


Augustin Ioan

13.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am traversat America în zbor de la JF Kennedy la Forth Worth şi, în fine, la Seattle. Valsând printre nori violet, dedesubt e Dallas-ul: văd vertical ceea ce serialul îmi arăta, oraşul de sticlă, acnee luminoasă pe obrazul neted al Texas-ului. Apoi schimb avionul, compania, se pierd bagajele, un taximetrist filipinez mă urcă pe I-5 (autostrada care leagă Mexicul de Canada pe coasta de vest) spre University of Washington. În drum tangentăm centrul, uzina Boeing şi futuristul - pentru anii '60, când a fost ridicat - Space Needle. Acesta este o structură de peste o sută cincizeci de metri înălţime, cu restaurante şi puncte de observaţie panoramică închipuind un soi de farfurie zburătoare şezând ca Simion Stâlpnicul în vârful unui tripod alb, de metal. Ajuns, înţeleg că am schimbat trei avioane, două continente şi întreaga realitate.

E de ajuns să privesc ascensorul, maşinile, zgârie norii, obiectele sanitare, clanţa, ca să pricep că sunt personaj într-un film; că sunt dincolo de ecran, împachetat într-o membrană transparentă din care nu mă pot naşte în noul real, pe lângă care alunec, inaderent, la toate rece, concentrat în privire, doar ochi, doar retină, doar cornee, când cili, când bastonaşe. Iar ceea ce se vede răzuie ca raşpila.

Încerc să vorbesc acasă cu AT&T. Într-un alt timp. Abia mă fac înţeles. Cuvintele durează, le aud şuierul astmatic, cum se scufundă în Atlantic şi ies dincolo, vorba lui Twain, să-şi caute predicatul. Iminenţa răspunsului, pe care trebuie să o pândesc. Voci intersectându-se sub ape, fără să se atingă.

Feribotul defilează apa din Puget Sound. La nord oceanul însă deziluzie se cheamă. Un pod o străbate, dedesubt cum zbat somoni iar poporul participă. Proprietate. Alienare. Străbatem pe Whidbey Island varza, alfalfa, lucerna. În Coupeville îmi amintesc să implor telefonic. Simona e o voce închipuită de AT&T. To dial. Dialogăm. Astfel, mă prefac că nu îmi pasă. Că exilul pe San Juan de Cruz este forma, iar eu o exprim cu demnitate. Că nu sunt unic şi că, multiplicându-mă, ea mai are o şansă a mă rescrie. Căsătorie redusă la electromagnetism. Căci faptul vederii atâtor peisagii nu mă înţelepţeşte. Memoria, deşi femelă, nu o înlocuie. Deci mă conţin. Mie. Despre mine. Însumi. Stochez ilustrate şi secret salivă pentru timbre.

Întâlnesc oameni. Ei au feţe. Le ştiu din filme. Feţele sunt diferite de ale noastre. La Seattle, oamenii sunt încă mai dezinvolţi decât în restul ţării. Comentează cu tine pe stradă, aşteptând autobuzul. Îţi fac cu ochiul când Ivana Trump pozează în moralistul benefactor pe KIRO-7. Mănâncă hamburgers şi, ca noi, beau Coke. Te ascultă. Te cred, sau cel puţin nu cască. Sunt liberi, înlăuntrul sistemului gradele de libertate sunt convenabil de multe, limitele acvariului - îndepărtate şi, oricum, transparente.

Drapel erectat, cum îţi fluturi tu stelele din realitate direct în patria dungilor! E venitorele lumina aceea, au farul? Purpură. Apa e netedă, însumi styl sum şi cu care voi scrie pe creier: Okeanos, nepieritorul tangaj! Privesc prin ochean: prezentul se diluează pe măsură ce înaintăm în larg, iar de ţărm ne mai leagă(nă) doar un ombilic de plancton şi de fosfor. Luminiscenţă. Omniscienţă. Siajul despică în glorie drum. Apele nu şi nimic nu-i al meu. Pentru Bob rămân cel de la cârmă. Altfel, un biet alien crescut pe nasul oficiului de naturalizare şi imigrare. Pe aeroport mi-au citit cu lectorul infraroşu dungi de pe frunte, caligrafiindu-mă. Sunt un desemn pe tot corpul, manuscris legănat noaptea de ape teritoriale, survolat de sateliţi. Pe care, văzându-l, peştii miraţi alunecă unul într-altul, în sensul arătat de Darwin.

Centrul de oraş are aici o cu totul altă structură decât în Europa.Dincoace de Atlantic, silueta oraşului creşte către focar, însă esenţa centrului şade în GOL: piaţa. Materia este centrifugată către margini, unde funcţiunile esenţiale sunt acreţia ei. Delimitarea pieţei o au în seamă templul (apoi catedrala), palatul, primăria. Colonade şi portice mai împing absenţa puţin mai departe încă, intermediind întâlnirea cu zidul plin. În centru e vidul semnificativ: Dao; descrierea roţii. Centrul e fixat prin contrast, drept virtuală compunere a greutăţilor care, vorba lui Sorescu, atârnă în sus de marginile platoului gol. Proiectele cetăţilor ideale dau cel mai bine seama despre acest centru absent, care se defineşte precum meteoritul tungusk: presupunem că există văzând efectele concentric-graduale pe care le va fi produs împrejurul său. Spaţiu gol, dar vital, piaţa este o altă oglindă a comuniunii. Ecclesia se recompune în piaţă - pentru a da chip funcţiunilor sociale. Suntem în interregn: nici tocmai înlăuntru, în sacru. nici afară, extra muros. Piaţa poate fi privită şi ca o amintire a curţii templului ierusalimitan, a curţilor interioare ale bazilicilor creştine, cele ce salvau fragmente de spaţiu metabolizându-le în spaţiu sacru. Piaţa este poiana lui Iocan şi tinda catedralei; for vegheat de împăratul sau spaţiu al ritualurilor regelui; loc al civismului.

Dimpotrivă, oraşul american este afirmativ. Centrul său înalţă materia, exaltând-o spre a face vizibilă axa lumii. Teama de vid a indienilor se transformă aici în teama de spaţiu nezidit. Downtown, va să zică oraşul de jos, este o vorbă amintind de Europa, dar care aici nu mai are sens. Axa lumii devine însă o pădure de axe: unicitatea se disipează într-un cor de monologuri egocentrice. cetăţeanul rămâne exterior arhitecturii, alungat de ea sau doar tolerat împrejur. Spaţiul nu mai conţine oameni, pentru că spaţiu nu mai există: în locul său, o tumoare de substanţă crescută pe organismul urban. Tumoare. Aştepţi ca locul să implodeze şi, din el, să izbucnească, înflorit deja, Arborele. Ba da, eu, de pe puntea de la Space Needle. O linie de monorai leagă Seattle downtown de Seattle Center. Acesta din urmă este o colecţie de obiecte arhitecturale obsedate de cosmosul de după Sputnik. Totul, de la asasinarea lui Kennedy la revoltele studenţeşti, de la Beatles la oraşele venitorelui levitând pe planşeta lui Yona Friedman sau Nicholas Schöffer, părea să anunţe venirea a Ceva, iminentă. Era rock-and-roll, drive-in cinemas, revoluţia culturală şi primăvara pragheză se hrăneau din aceeaşi substanţă cu zborurile cosmice. Cucerirea kosmos-ului era chestiune de voinţă şi ani, raţiunea părea să triumfe de tot; anul 2000, îndepărtatul, părea apoteoza scientismului, un paradis automatizat şi cu lege de murături.

De sus, plăvani în rumegarea continuă, plătitorii de bilete se uită în gol. Piepţii tricourilor se umflă la briză. Patriotismul este motorul. El propulsează. Steagul se poate aplica şi pe unghii. Viitorul, uite-l în aurora de deasupra lacului Washington. Totul e panoramic şi eastmancolor.

Bob are o lanternă. Face cu ochiul pazei de coastă. Zeiţe din coastă din spumă din ţeastă - progenituri. Noaptea îmi pare un superburger cu plancton cu sirene. La urmă Okeanos devine meningea pe care sum însumi navigator. Priviţi-mă dar! Triumfalic la cârmă, despic ape teritoriale, vâslesc netezime, beau fosfor. Imers între vele şi cablatură. Imens sub sateliţi. La umbra mea catarge vor înflori. Din profunzime sunt privit cu îngăduinţă. Desigur ca iahtul şi Bob îşi aparţin unul altuia. Eu doar închid triunghiul, salvez sufletele telegrafiştilor şi ştiu: nu ăsta e drumul spre Indii, columbofililor!

Zgârie norul este Coca-cola arhitecturii. Niciodată nu se va fi scris îndeajuns despre natura falică a acestei zidiri (sau, mă rog, a acestui montaj). ea defrişează înălţimile cu mentalitatea pionierului plecat spre Vest. Exportat dimpreună cu restul arhetipurilor civilizaţiei americane, turnul este, de la Louis Sullivan încoace, motorul modernităţii. Cu certitudine, simpla funcţionalitate şi doar preţul terenului nu explică turnul. El este un gest de putere. Ce aduce nou America este democratizarea gestului acestuia. În Europa, arhitectura de reprezentare nu dădea seama doar despre natura puterii, ci şi - mai ales, poate - de unicitatea acesteia. Palatele respectau ierarhia socială şi o oglindeau, ca şi vesmintele. Înzidit corespunzător, monarhul domina singur aerul tare al urbei. Or, de peste un secol, America a încălcat regula jocului. Cea mai înaltă clădire este Sears & Roebuck, din Chicago, iar nu palatul administrativ. Concursul care a ţinut capul de afiş în America anilor douăzeci a fost Chicago Tribune Tower competition, iar nu ceva de felul Palatului Naţiunilor. Multiplicitatea turnurilor reflectă pluricentrismul relaţiilor de putere din societatea americană. La limită, oraşul american este un San Gimignano, cu turnurile sale de bresle expandate dincolo de limită.

De la reprezentarea faraonului, cu un cap mai înalt decât supuşii, până azi, metoda cea mai simplă de a marca autoritatea este supradimensionarea. Palatul, ca şi spaţiul sacru, se dezvolta însă înlăuntrul unui sistem de proporţii coerent, care ţine sub sine întreaga realitate, copiind-o (sau, cel puţin, invocând-o) pe aceea divină. Coerenţa interioară a construcţiei este consubstanţială cu expresivitatea sa. Edificiul de putere este parte a orizontului de aşteptare a comunităţii şi contiguu acesteia. Palatul în oraş însă este din alt regn decât cetatea izolată pe înălţimi, după cum catedrala urbană este alta decât biserica de abaţie. Urbanismul generează urbanitate şi comuniune.

Turnul apasă însă exclusiv pedala altitudinii, evadând dincolo de înţelegere, tocmai pentru că nu poate fi contemplată şi nici nu mizează pe asta. O lectură integrală a acestei arhitecturi este imposibilă. Perspectiva ascendentă o deformează. Aticul zgârie norii; or, cel mai adesea, doar el este obiectul proiectării detaliate. Mofturi precum aticul Chippendale al turnului AT&T (azi Sony) din New York (arh. Philip Johnson) rămâne estetică pentru vrăbii, câtă vreme în afară de arhitecţi în reviste, de constructori în planuri şi de spălătorii de faţade în balans nu le mai vede nimeni. Imposibilitatea "metabolizării" sale vizuale, caracterul eluziv al jocurilor transparenţă / reflexie ale sticlei şi caracterul "sublim" (i.e. exagerare dincolo de înţelegere a unei singure dimensiuni) exilează turnul din domeniul urban(ităţii). Strada îşi pierde fronturile, deci coerenţa şi, la limită, însăşi raţiunea de a fi. Dispar concavităţile, "uterele" de spaţiu urban protector, înlocuite de virilitatea ascensională a spaţiului. Doar că, multiplicat, turnul îşi diluează funcţia de semnal pe care campanilla o subîntinde. Prezent în prea multe ipostaze, turnul îşi pierde excelenţa şi, vrând să o afirme tautologic, semnificaţia simbolică; adică, tocmai justificarea existenţei sale ca turn.

Postmodernismul a produs modificări exclusiv formale în proiectarea zgârie norilor: faţade de "piatră" înlocuind iarăşi cutiile de sticlă; oarece decoraţie; poate un atrium pe întreaga înălţime interioară a turnului (Peachtree Center din Atlanta al lui John Portman; hoteluri Hyatt, inclusiv cel din Budapesta) sau adosat acestuia (Trump Tower, NY, sau acelaşi AT&T / Sony); în fine, lăsarea parterelor şi mezaninelor, precum şi a spaţiului dimprejur, pradă curiozităţii şi uzului cetăţenilor. Kohn Pedersen Fox au propus sculpturi urbane în loc de turnuri, ba chiar turnuri gemene (Procter & Gamble, Cincinnati), iar Cesare Pelli a croşetat variante decorate ale arhitecturilor eroice din anii cincizeci şi şaizeci. Turnurile lui Johnson din anii optzeci nu mai au legătură cu Seagram Building, iar banca din Rhyad (Arabia Saudită, arh. Skidmore, Owings and Merill) aparţine unui cu totul alt univers decât lucrările aceleiaşi firme dinainte de reaganism.

Exilat aici? O, lacrimi, priviţi-vă ruda mai amplă: Okeanos, te pleacă 'nainte-mi, căci este ceva triumfal în marşul feribotului! Atent la sonoritate, suprapun utopiile şi zbaturi zac încleiate în densitate, valsează planctonul. Un leu de mare înclină baliza spre sine. Totul e între mine şi ţărmure. Par a-l tracta cu privirea. Ordonez după reguli frizând pilitura vreodată produsă în kosmos patria-insulă. O spintec pe lung ca Irkutsk, spărgătorul de gheaţă, să-şi verse şi lapţii în apă! Iar tăietura să cânte. Aşa penetrezi ficţiunea. Calci crestele umede. Femela o inventezi, de spumă, pentru câte vreun pantheon şi vânturi spaţii convins că ea acasă va toarce.

Seattle, ca şi alte oraşe americane, a ales să îndulcească pauperitatea spaţiului urban alocând un procent din bugetul local (provenit din concesionarea pentru construcţii a terenurilor, sau din alte taxe legate de construcţii) pentru artă publică. O placă de oţel decupată vag humanoid bate ritmic cu ciocanul într-o nicovală neagră dinaintea Muzeului de artă, proiectat de Venturi-Scott Brown-Rauch. (firma lui Robert Venturi); muncitorul american nu a auzit de realism socialist, de aceea nu se sfieşte să ciocănească mai departe, netulburat. În preajma Space Needle o grămadă de felii de conductă roşie aminteşte de Odiseu şi de războiul troian, zice plăcuţa de dedesubtu-i. Lângă canalul dintre Lake Washington şi Lake union, în apropierea unui pod ridicător, vopsit albastru (fu referendum şi aşa votară cetăţenii!) şi portocaliu (dorinţa primarelui!), un grup statura de bronz aşteaptă autobuzul. Între schiţe de atelier scăpate în bronz şi manechine dezafectate, persoanele în chestie au istoria lor oare, precum cetăţenii din "Rondul de noapte"? Cea mai chinuită figură este taman cea a primarelui, care era reluctant în a-i plăti la vreme sculptorului: dacă mă întrebaţi pe mine, cred că d-l primar avea bănuielile sale, de bun simţ. Arta abstractă are avantajele ei, cel puţin în ce-i priveşte pe farsori. În cazul cleştelui de rufe gigantic, al lui Claes Oldemburg putem înţelege "mesajul"; Structurile suspendate ale lui Calder (sunt peste tot în America) flanează şi ele în aerul tare al metafizicii. Pânzele lui Pollock sunt oscilogramele unei gestici destructurate. Femeile lui De Koonig, des-figurate, îşi urlă feminitatea din violenţa tuşei. La Warhol, ironia subversivă, "de stânga" la adresa consumismului, ni-l face pe acesta mai puţin simpatic. Dar banii contribuabilului se mai duc în America şi pe drăcii care nu au nici măcar argumentul că sunt inofensive, decente în urâţenia lor minoră. Sunt gesturi grandilcvente, cât mediul. Şi când se gafează, aici se gafează amplu, deopotrivă în arhitectură şi în artele plastice.

În sudul statului Washington, un parc-rezervaţie împrejmuieşte râul Columbia. Aici a ales Sam Hill locul pentru a ridica un chateau destinat iniţial unei comunităţi de quaqers. Întreprinzător prosper, căsătorit cu fiica magnatului firmei Great Northern Railways, Hill eşuează în a atrage rezidenţi pentru falansterul său şi decide să dezvolte proprietatea ca pe un ranch personal, începând construcţia în 1914. "Preconizez ca aceasta să fie aici pentru încă o mie de ani după moartea mea", scria proprietarul de utopii, naiv ca toţi ctitorii. Dimensiunile casei sunt de circa 120 pe 20 de metri, cu rampe de acces la piano nobile. Flamandă, arhitectura plăteşte totuşi tribut tehnicilor de construcţie ale vremii, fiind susţinută de o structură metalică. Spre 1917, Hill întrezăreşte risipirea şi a ultimei şanse de a locui vreodată acolo efectiv şi amână sine die preconizata lărgire cu încă o aripă. După încă nouă ani, şantierul încă există. În 1926 aşadar, regina Maria a României, bună prietenă a soţilor Hill, poposeşte la Maryhill spre a dedica noua construcţie, acum destinată a deveni muzeu. Regina fusese pusă într-o situaţie jenantă, aceea de a inaugura ceva ce încă nu exista, dar ea trece cu graţie peste moment, elogiind "viziunile" şi "marile vise" sub acoperământul cărora se ascundeau deopotrivă şi visul american şi fourierismele lui Sam Hill. Astăzi Maryhill este deschis ca muzeu şi adăposteşte deopotrivă o colecţie de artă impresionistă şi o galerie de portrete ale Casei Regale Române. Cum palatul este puţin frecventat chiar şi de americani, poate că nu e rău să recuperăm, cel puţin sentimental, acest loc al memoriei noastre colective. Soţia mea şi cu mine am strâns din microfilme întreaga desfăşurare a vizitei reginei în Statele Unite, aşa cum fusese ea reflectată de New York Times şi, parţial, am publicat materialul în Litere, Arte & Idei (suplimentul literar al Cotidianului prin 1995 cred). Poate că ne vom încumeta vreodată să publicăm in extenso întregul material, care este copios şi totodată necesar istorigrafiei.

Întrucât este diferit Seattle de alte oraşe americane pe care le-am văzut? Se înţelege, oraşul este pe şapte coline, ca Roma, Iaşi, Tulcea ş.a.m.d...Este înconjurat de lacuri şi, printr-un amplu estuar care, traversat, te duce la Vancouver, se deschide la Pacific şi lumea Asiei. De aceea, este plin de japonezi: sushi, teriaky, dragoni pictaţi, lampioane, porţi cu ciubuce răsfrânte. Apoi sunt ecluzele, care despart dulcele de sărat. Interstate Five planează deasupra, în ceruri. Seattle Huskies. Campusul Universităţii statului Washington, rememorând o Anglie surpată în gotic. Drăcovenia niemeyer-iană cocoţată pe picioroange şi arcele dantelate, de metal ale lui Minoru Yamasaki. Faleza, caligrafia catargelor, ferry-boats spre San Juan de Cruz. Puget Sound, Magnolia (unde-s şi românii), Tacoma, Capitoll Hill, Queen Anne's. Mount Rainier, stinsul vulcan, pe fundalul tuturor cărţilor poştale şi cap de perspectivă al aleii principale din campus. În fine, locuitorii oraşului, care se numesc pre sine, cu auto-ironie, "seattleites".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer