Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Scrisorile Getei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa la castel


Geta Pop

28.01.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motto:

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.


Mihai Eminescu


Când aveam 4 ani am sărit în sus de bucurie, ne vom muta. A fost o atmosferă mai ciudată în casă, se discuta mult, greu şi-au luat ai mei casă, acum să lase totul şi să se mute.

Tata a fost numit director la un liceu nou înfiinţat, într-o altă localitate, argumentul care a convins-o pe mama a fost că vor avea fetele unde să meargă la liceu.

Ce interesant părea totul, împachetatul, dezordinea din casă, cutii peste tot, mama doar ce strica bucuria, era cam mohorâtă.

Eu m-am dus cu primul transport, cu un camion, nu mai fusesem cu camionul. Era enorm, verde otravă, mirosea a benzină în el, drumul cu hârtoape, se scutura, săream de pe scaun, tata dădea cu capul de tavan.

Spre bucuria mea, s-a şi defectat pe drum, ieşea fum din motor, tot punea apă undeva şoferul, mă gândeam că merge cu apă.

Am ajuns după nu ştiu câte ore, cred că am adormit pe drum, m-am trezit în curtea castelului.

Noul liceu era în construcţie, o clădire oribilă cu două etaje, pătrăţoasă, dar lângă el era castelul. Au pus clădirea în stil sovietic în faţa castelului, poate să-l ascundă, să nu se vadă din stradă. Atunci am văzut cea mai mare curte din viaţa mea, plină cu duzi. Mai era un parc şi o grădină în care te pierdeai, pe toate le-am cunoscut pas cu pas, un teren de handbal, cel de volei si cel de tenis le-a făcut tata mai târziu, cel de tenis nu mi-a plăcut niciodată, nu-mi plăcea zgura roşie de pe el. Mai era o clădire veche din care au făcut sală de gimnastică şi vechea mustărie din care au făcut depozit de lemne, acolo nu aveam voie să merg, se tăiau lemne cu o drujbă ascuţită care avea un jgheab. M-am uitat din prag de multe ori, ascultam zgomotul când tăia lemnul ca pe o brânză, am simţit mirosul de lemn tăiat, dar n-am intrat, nu aveam voie şi omul care lucra acolo cum mă vedea, cum mă alunga.

Castelul avea două turnuri cu câte un ochi de geam, la parter era bucătăria şi magazia liceului, spălătoria, dormitoarele de fete şi baia cu duşuri pe care o foloseam şi noi. La etaj, trei săli de clasă unde treizeci de copii în fiecare se pierdeau, o cameră mai mică din care nu se putea face sală de clasă, fostul altar, iar la capătul coridorului, despărţite de un paravan de placaj, două camere şi o toaletă. Acolo urma să locuim noi. Pe coridorul nostru, tot despărţit de un placaj, erau improvizate bucătăria şi sufrageria noastră. Părinţii mei dormeau în una din camere, eu şi sora mea în alta, iarna era şi bucătăria. Cea mai minunată casă din lume, mobila noastră nu umplea nici jumătate din camere, covorul era un petec neînsemnat în mijloc, în rest spaţiu de fugă.

Mama şi sora mea au venit cu al doilea transport, bineînţeles că mama a trebuit să ne strice cheful, să facă mutră acră, de sora mea ce sa mai spun, vai, aici nu e pian.

Castelul fusese o veche mănăstire, a unei abaţii germane. În localitate călugărilor li se spunea popii albi. Mi-a povestit badea Mihai, unul dintre paznici, despre ei, în serile când stăteam pe bancă şi povesteam.

Stăteam şi ascultam tot felul de poveşti, aşteptam să vedem arici, când se lăsa seara erau mulţi în curte. M-a învăţat să nu-mi fie frică de ei, mănâncă şoareci şi şerpi, sunt buni, mi-a şi prins unul dar nu l-am atins.

Mai era în sat o clădire ce aparţinuse călugărilor, acolo era dormitorul băieţilor şi grajdul unde nu mă prea duceam, deşi mă împăcam bine cu vizitiul când nu era beat.

Mai era un paznic pe care nu-l suportam, nici el pe mine, de fapt nu suporta pe nimeni, badea Mihai îl făcea să turbe de nervi de câte ori îl vedea, avea tot timpul nişte cizme înalte în care te oglindeai, era tare milităros. Mi-a spus badea Mihai că a fost legionar, nu ştiam ce înseamnă.

Popii albi erau numiţi aşa pentru că erau îmbrăcaţi în alb, toţi aveau barbă mare şi albă, tot ce vedeai cu ochii până la munţii din zare a fost a lor. Îmi mai spunea badea Mihai:

- Nu au fost răi, au făcut şcoli, un fel de spital, aveau multe vii, pământ, tot satul lucra pentru ei, dar nu erau de credinţa noastră, înţelegi tu asta?
- Da.
- În altar s-a omorât unul dintre ei, i-a plăcut de o fată din sat.
- De ce s-a omorât?
- Nu era voie să le placă de fete, de aceea.
- Atunci erau popi răi. Bine că au plecat.

Cu multă frică am intrat în fostul altar, cum să nu-ţi fie frică dacă ştii că acolo a murit un om, trebuia însă să văd.

Mi-a mai spus badea Mihai că noaptea vine fantoma stareţului şi umblă prin pod, de aceea scârţâie podelele podului, dar să nu-mi fie frică, nu are nimic cu mine, el se întâlneşte cu călugărul cel tânăr, ştie tot satul.

Bine spus, bine prevenit, tremuram sub pătură de câte ori scârţâiau podelele, scârţâiau des, noaptea cântau şi cucuvelele, era plin podul de ele. O strigam pe sora mea din celălalt pat, răspunsul era:

- Lasă-mă să dorm ori o chem pe baba Rada!

Nu mult după ce ne-am instalat m-a luat tata şi m-a dus în pod. Era o uşă pe coridor, mai multe scări, scârţâiau, în pod cald, m-a dus la capătul podului şi m-a luat în braţe să mă uit pe geamul rotund. Se vedea tot satul, mi se părea că sunt în cer. Mi-a spus că de aici se văd mai bine dealurile şi pădurile din jur şi că le vom străbate pe toate, să mă uit bine cum se vede de aici dealul şi voi vedea de pe vârful lui şi castelul şi va fi atât de mic cât să încapă într-un degetar.

Am petrecut multe ore singură în pod, jucându-mă, numai ziua, noaptea dacă treceam pe lângă uşa podului o făceam în fugă.

Am găsit în grădină un cap de statuie antică, probabil un bibelou spart, l-am învelit într-o hârtie şi l-am ascuns în pod, gândindu-mă că peste ani şi ani îl va găsi cineva. Căutam şi eu de zor ceva urme de la popii albi.

Noaptea n-aş fi ieşit din cameră nici friptă. O rugam pe sora mea să vină cu mine la toaletă, nu venea. În condiţiile astea ce să faci?

Aveam o floare într-un ghiveci mare de lemn. Aşa azi, aşa mâine, o uda şi o îngrijea mama cu toată dragostea, dar nu-i mergea bine.

Fiind înconjuraţi de grădini, cum ne-am mutat vara, cântau greierii toată noaptea. A fost pentru prima dată că am auzit greieri. A intrat o spaimă în mine de nu mai puteau face nimic seara ai mei, explicaţii peste explicaţii, că sunt greieri, că sună frumos. Era o linişte de mormânt afară, şi se auzeau într-una greierii. După ce i-am terorizat câteva nopţi, nu vroiam să mai dorm singură în pat, au găsit soluţia, mi-au citit “Greierele şi furnica“, cu asta s-a terminat totul.

Peste mulţi ani, undeva într-o cabană de lemn, în mijlocul unei poieni, în miros de fân, tot într-o linişte de mormânt, i-am auzit din nou, dar nu-mi mai era frică, eram în braţele cuiva, singuri în toată liniştea, de atunci îmi sunt dragi greierii.

Coboram scările să merg în curte, le făceau cu motorină, erau negre şi miroseau tot timpul, ultimele patru le săream întotdeauna. Erau 33 de trepte, plus şase după ce dădeai colţul.

Mă aştepta curtea aşa mare că oboseai s-o străbaţi, dudele albe, sticloase şi cărnoase, nu prea mâncam dacă nu aveam cine să mi le culeagă, pe jos era plin, dar nu aveam voie să le mănânc, regulile erau foarte stricte, totul trebuia spălat, spanacul şi salata din zece ape, podelele se spălau cu leşie, nu aveam voie să pun mâna pe o pisică sau câine, am fost obişnuită să le văd ca pe surse de cele mai îngrozitoare boli. Aceasta după ce fetiţa unui prieten al tatei a făcut meningită şi s-a dat vina pe pisică, ca sursă de infecţie.

Când copiii de la şcoală erau la ore nu aveam cu cine mă juca, curtea era pustie, badea Mihai venea seara. O luam spre parc. Cunoşteam fiecare colţişor, în fiecare tufă aveam o poveste.

Primul care mă întâmpina era zarzărul, cei zemoase erau fructele lui. Urma aleea printre trandafiri. Cei mici şi roz cu multe petale, cei galbeni şi cei mai înalţi, cei roşii ce făceau o boltă sub care treceam, apoi o altă boltă cu cei albi, ultimii, preferaţii mei cei bordo cu petalele cele mai catifelate, care miroseau cel mai bine, cu ghimpi mari ca pintenii de cocoş.

Într-un colţ doi vişini pitici, cu vişine cât prunele, dulci, uşor acrişoare, mai apoi tufele cu stânjenei, ale căror petale dacă le frecam în mână credea mama că iară mi-am băgat mâinile în călimara cu cerneală. Regina nopţii cu petalele închise ziua, dar multe, multe, că seara era un miros...

Tufele de iasomie, apoi castanii cu trunchiuri groase, nici trei ca mine nu le-am fi putut cuprinde. Unii aveau flori roşii, alţii albe. Un tei mare din care, cu cea mai mare grijă, aşa spunea tata, să nu rănim pomul, culegeam flori şi le punea mama pe ziare la uscat să avem iarna de ceai. Ultima etapă a călătorie: straturile cu căpşuni. Aici putea să mi se spună orice, că tot furam şi nu mă gândeam că sunt nespălate, nu rezistam.

Aici fiecare tufă, fiecare colţişor avea o poveste, făcută de mine, nu le ţin minte, dar erau războaie între flori, prinţi şi prinţese prin toată grădina.

S-au hotărât că era cazul să mă dea iar la grădiniţă. M-au înzestrat cu o poşetuţă roşie în care aveam ceva de mâncare şi m-au trimis la grădiniţă. Nu mi-a plăcut din prima zi, ne puneau să stăm cu mâinile la spate, făceau concursuri cu noi care e cel mai cuminte şi mai tăcut. Era o plictiseală de moarte. Singurul lucru interesant era casa de lângă grădiniţă, unde era un cuib de berze. Eu m-am săturat rapid de noul regim, am evadat, m-a căutat tot satul în toate fântânile, dar asta e altă poveste.

Geta
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer