Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

La mine-n cap


Lavinia Bălulescu

08.05.2013
Editura Cartea Românească
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lavinia Bălulescu
La mine-n cap
Editura Cartea Românească, 2012



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Când mă trezesc de-adevăratelea, după ce prima dată mă trezesc în vis, eu îmbrac tricoul lui Tudor, larg, verde, care îmi ajunge până la genunchi. Dacă ar fi cald, am juca table sau cărţi, am pune un cearşaf în geam, am mânca pepene, am sorbi limonadă făcută cu sifon. Dar nu e tocmai cald, e chiar iarnă, ninge şi-n televizor şi afară, iar dacă eu plec să duc gunoiul femeia îmi cotrobăie prin haine şi prin farduri. La întoarcere, jucăm tabinet şi mă lasă să câştig de fiecare dată. Weekend-urile de două zile sunt din ce în ce mai rare şi mă obosesc din ce în ce mai mult. Trăim viaţa ca în dicţionare, ar zice Tudor. Avem dinţii curaţi şi unghiile tăiate. De fiecare dată când vorbim la telefon, dacă se grăbeşte să închidă îmi imaginez că de fapt lângă el se află o femeie cu dinţii la fel de curaţi şi de lungi ca ai mei. Iar el râde ca la o glumă.
 
Aşadar, nici nu mai ştiu momentul în care s-a întâmplat, pentru că nu sunt sigură că a existat un singur astfel de moment. Dacă ar fi să descriu totul cu luciditate, a fost cam aşa: stăteam în cadă, s-a stins becul o secundă, şi când s-a reaprins ea stătea pe tavan şi se holba la mine. Mi-a fost un pic ruşine, pentru că totuşi eram dezbrăcată, dar ea nu s-a sinchisit nicicum. Avea o cămaşă de noapte înflorată. Şi nu mai ştiu.
 
Dacă mă încumet să dau piept cu gerul şi cobor să iau o pâine, femeia vine cu mine. Ce-i drept, întâi mă întreabă, dar zău că nu mă deranjează. Din contră, îmi face plăcere să mai stau de vorbă cu cineva. Deşi discuţiile noastre sunt doar nişte monoloage, pentru că nu-i prea răspund şi nici ea nu se sinchiseşte. Câteodată îmi trece prin minte că dacă i-aş răspunde ar dori să audă mai des ce am de spus, iar eu m-aş plictisi. Aşa că plecăm amândouă prin nămeţi, eu cu geaca groasă pe mine, ea îmbrăcată ca de primăvară. Îmi zice: "Ascultă. În fiecare seară, la mine vine un bărbat îmbrăcat în bleumarin, are un pulover în V şi o cravată drăguţă. Se aşază în pat, lângă mine, la perete, îşi potriveşte perna sub cap şi începe să fluiere. Ascultă, bărbatul în bleumarin fluieră aşa de frumos încât reuşesc să adorm de fiecare dată". Ea bălmăjeşte înainte, eu strâng în braţe plasa cu pâine şi hârtie igienică şi mă gândesc la tine, Tudor, şi la cum de fiecare dată când ne luăm la revedere ne uităm unul la celălalt cu atenţie, ca să ne ţinem bine minte. Încercăm să ne spunem ceva important, ceva, orice. De fiecare dată când ne luăm la revedere e pentru ultima dată.
 
Parcă aş mânca o bucată de carne friptă. Atât. Fără sos, fără piure, fără cartofi prăjiţi. Doar o bucată mare de carne friptă în grăsime şi o felie de pâine. Dar nununu. Nu şi nu. Sunt o fată cuminte. Nu fac sex. Nu fumez. Nu mănânc mâncare nesănătoasă. Nu beau tequilla, nici măcar bere. Votcă, ce să mai vorbim! Nu stau trează nopţile. Nu gătesc, nu ţin cură de slăbire, nu-mi las părul lung. Nu am computer, nici măcar un câine care să-mi roadă papucii. Nu mă uit la ştiri, nu şterg praful, nu spăl maieuri sau chiloţi, nu am ciclu. Nu mi se face rău vara de la căldură, nu îmi fac unghiile cu ojă, nu mă pensez, nu am păr pe picioare. Nu mă uit la fotbal. Am vreo 12 ani. Iar acum noi trei stăm la o masă, mâncăm cartofi, apoi portocale, bem câte un pahar cu apă. Cum nu vine noaptea, nici ploaia, nici sfârşitul, putem încă să mai stăm la masă, să mai mâncăm cartofi sau portocale, pentru că încă mai este timp.
 
Tudor, tu te aşezi lângă mine acum pe marginea patului şi mă uit la picioarele tale care sunt destul de groase, dar cumva subţiri, perfecte pentru un bărbat. Ba chiar şi pentru o femeie. Şi tu zici: "Mă doare capul. M-am săturat să mă doară. M-a prins atunci ploaia, de Sfântu' Ion, şi nu am avut unde să mă usuc, dar chiar aşa, de mai bine de trei săptămâni să nu mă lase deloc?". Eu îţi descânt ţie capul, dar fără rost, pentru că vrăjile mele nu ar ajuta nici măcar un câine să găsească un os. Stau pe un prag, sunt un pic mai scundă decât un scaun. Am o salopetă verzuie de fâş. Mestec grisine. Deasupra mea se roteşte maică-mea într-un capot. Ia un ibric şi ne şopteşte că pune de o cafea. Iar eu molfăi acolo grisine, molfăi un măr, o felie de lubeniţă, trei sarmale, mănânc salata boeuf, ardeiul gras, murăturile, dulceaţa, gutuile din beci, rad tot, aglomerez în burdihanul meu mâncarea pentru şase oameni maturi şi nu mă opresc. Mănânc sufletul părinţilor mei, al bunicilor, al unchilor şi al mătuşilor mele, mănânc un câine alb, o căţeluşă oarbă, casa de pe strada Adrian, curtea, şopronul, mansarda din grădină, mai mănânc trotuarul meu, dar şi trotuarul lu' Cire, drumul dintre noi, maşinile, blocurile, praful, înghit castelul de apă, spitalul judeţean, Dunărea, ştrandul balnear, bicicleta căreia îi lipseşte o spiţă. Mănânc tot oraşul.
 
Eheee, Tudor, pe tine te doare capul, iar eu îmi amân viaţa, mă îngraş, maică-mea creşte în mine, bunicile, străbunicile, tot neamul meu de femei frumoase, înalte şi încăpăţânate, cu picioare groase şi sâni mici. Toate îşi fac de lucru, coc pâine, şterg praful, pun scaunele în pat şi mătură sub masă, iar eu îmi amân viaţa şi îmi plâng de milă pentru corpul ăsta care tot o să putrezească, oricâtă grijă aş avea de el. Storci pasta de dinţi ca un bărbat, îmi spune, tu eşti finuţă doar în poze, în rest o brută de neimaginat. În rest, frica enormă, că altfel nu ştiu cum să-i spun, spaima că nimeni nu mă va iubi atât de tare încât să meargă cu mine şi pe lumea cealaltă. Oricât de prost aş sta la capitolul orientare turistică şi oricât de teamă mi-ar fi de străini, acolo chiar va trebui să mă descurc şi singură. Cum e când se amestecă toate aceste culori pe sub tălpile tale, doişpe, treişpe, paişpe, coji de ouă între dinţi, nisip în păr şi toate oglinzile din casă acoperite. Albaştri de frică în fiecare dimineaţă, când visăm că vine după noi moartea să ne ia, tiptil. Pe bune, chiar mă gândesc cum ar fi să pot recunoaşte dinainte ziua în care o să mor.
 
 
Sunt exact ca un animal. Un câine, să zicem. Am nevoie de cât mai multe chestii, haine, cărţi, bărbaţi. Le ascund, îmi trebuie altele. Altele, altele, altele. Cât mai multe lucruri, cât mai mulţi bani, haine pe care să le port o singură dată, bărbaţi care trebuie să nu mai fie ai unei alte femei. Trec dintr-o cameră în alta ronţăind un biscuit, îmi spun în gând: eşti o curvă, o răutate, semeni cu cele mai rele femei ale neamului tău, eşti nesemnificativă pentru 99 la sută dintre bărbaţi şi reuşeşti totuşi să mai rupi câte un gât. Parşivo, dacă ar şti oamenii câte îţi trec ţie prin cap, sigur ar face crime. Unii s-ar sinucide, alţii te-ar omorî. Îmi imaginez cum ar fi să iau pentru prima dată bătaie de la un bărbat. Ar fi o scenă teatrală, cumva aş şti dinainte momentul când voi încasa prima palmă. Mi-aş pregăti foarte bine reacţiile, întâi o privire extrem de mirată, cu gura uşor întredeschisă, aş avea un obraz roşu, unul alb, părul ceva mai răvăşit şi ar putea chiar să curgă şi un firicel de sânge din nas. Mi-aş atinge faţa, m-aş holba la mână, la stropul de sânge, la bărbat, iar la stropul de sânge. De aici am mai multe variante. Aş izbucni în plâns, asta e cea mai proastă variantă. M-aş ridica şi l-aş pocni, el ar îndura ca un tip puternic şi ales, ar avea chiar privirea aia de om care ştie că merită ce i se întâmplă. Sau aş pleca cu picioarele tremurând, el ar veni după mine, stai, îmi pare rău, îmi pare rău, n-am vrut să fac asta, etc. Eu aş avea aici o replică bine pusă la punct, gândită, nu ştiu exact care, dar oricum ar fi ceva genial din care ar rezulta că sunt deşteaptă, frumoasă, că merit ceva mai bun, că nu va mai găsi aşa ceva, că sunt îndrăgostită dar nu definitiv, că, în fine, ar trebui să fie ceva senzaţional.
 
Nu mă plictisesc prea tare. Am o femeie care locuieşte cu mine, stă pe tavan. Ce ar mai fi de explicat? De cele mai multe ori se tolăneşte ca toţi oamenii şi atunci nu mă deranjează. Uneori, se încăpăţânează să stea în picioare, momente în care părul îi atârnă până la podea. Doar părul, rochia niciodată. Totuşi, dacă ea vrea, acelaşi păr poate sfida legile gravitaţiei şi i se poate lipi de spate. Nu e gălăgioasă şi ăsta e un lucru foarte important. Eu vorbesc tare, ea mai încet, şi de cele mai multe ori vorbim despre lucruri diferite. Nu ne prea auzim una pe cealaltă.
 
Mănânc biscuiţi cu miere şi ciocolată, furaţi. Cred cu sinceritate despre mine că sunt exact ca un animal. De fapt am o mie de dileme şi tot aştept să se întâmple ceva bun sau rău, să ies din monotonie. Mă agăţ de orice dezastre internaţionale, e bun un cutremur în Haiti, o gripă porcină, accept că mi s-ar putea întâmpla orice. Îmi imaginez că aş putea fi fatală pentru cineva, de fapt am mai bine de 30 de ani şi nimic interesant nu intervine. Curajul omului care ar putea face orice l-am pierdut de o vreme. Dacă aş fi un animal, aş fi o moluscă sau aşa ceva. O nevertebrată. Mă întind ca mucegaiul pe pereţi când afară plouă. Când ţinem geamurile închise şi rufele nu se pot usca nici măcar pe calorifer. Nu am tăria să zic da sau nu, de fapt nu am nicio tărie. Nu pot să fug după cineva pe scări, nu pot să trag o palmă cum trebuie, nici măcar degetul mijlociu nu îl pot arăta cu demnitate. Nu pot face niciunul din gesturile acelea măreţe care te scufundă sau te pot salva. Mănânc, într-adevăr, biscuiţi cu miere. Ăsta e unicul gest care mă face umană. Salivez.
 
 
Un bărbat în jurul căruia să îmi construiesc viaţa. Cel mai frumos, cel mai deştept etc. etc. Înalt, neapărat să mă vadă, să mă audă, să mă caute neapărat. 80 de kilograme, cel puţin 75 oricum. Ciocane, măşti de sudură, cuţite bine ascuţite şi tot ce-i mai periculos, mai grozav. Când mergem pe stradă, alte femei trebuie să se uite după noi. Să îşi zică, oare de ce dracu' umblă tipu' ăsta cu ea. Să cumpărăm lucruri împreună. Să deţinem cât mai multe chestii amândoi. Uneori, pe mine să nu mă intereseze şi pe el da. Când se uită la mine, să-mi vadă ideile cum îmi umblă pe sub pielea de pe frunte, dar pe de altă parte habar să n-aibă unde mă duc şi de unde vin. Dacă aleg varianta greşită, să existe cel puţin un univers în care am făcut alegerea corectă şi în care suntem fericiţi. Să bată cuie, să cumpere becuri când se ard, să meargă pe stradă şi cu pantofii nelustruiţi. Să-şi spele singur hainele, mai ales. Omletă, îngheţată de casă, budincă plus cartofi prăjiţi. Şi supă. Să facă revoluţii, evident. Să nu adoarmă înaintea mea. El să vrea, eu să nu. Să-mi arunce ţigările, mizeriile de lângă pat, pungile goale, resturile de mâncare stricată din frigider, pâinea mucegăită, cărţile poştale, scrisorile, fotografiile, tot ce aminteşte de alţi bărbaţi. Să-mi umble prin sertare, să-mi spargă adresa de mail, să mă urmărească atunci când spun mă duc la lucru, să-mi caute în telefon, să-mi verifice hainele, rucsacul, portofelul, să se holbeze la mine când dorm. Eu să vorbesc despre mine, bla, bla, bla, şi să nu îmi spună că am mai povestit asta până acum de treizeci de ori. Să întrebe cine e ală, dar ălă, dar celălalt. Cine te-a sunat, de unde ai auzit de localul ăsta, de filmul ăsta, pentru cine te machiezi, ai folosit parfumul din Viena, de ce, de ce, de ce. Să se enerveze. Să dea cu ceva de pereţi. Nu te înţeleg absolut deloc!! Să vrea să înţeleagă! Să trântească uşa! Să stingă lumina! Cât o s-o mai ţii aşa?! Să ştie mai bine. Să aibă cel puţin jumătate din răspunsuri. Să spună că nu-l interesează, dar de fapt să îi pese. Normal! Să nu aibă chef de discuţii despre noi. Să-mi tot repete că nu vom rămâne împreună. Deşi vom rămâne. Să nu-mi spună că aş fi frumoasă sau deşteaptă, înaltă, cu nasul drept, ambiţioasă. Din contră să repete cel puţin de trei ori pe zi, cât poţi să fii de proastă, de urâtă şi de rea! Să mâncăm o pizza dacă se întâmplă ceva foarte trist. Sau dacă se întâmplă ceva foarte bun. Să uite de ziua mea, dar să-şi amintească felul în care îl priveam când ne-am văzut prima dată. Să avem un şifonier în care să ne punem lucrurile împreună. Şi eu să fiu nervoasă mereu că nu îmi găsesc blugii.
 
Să urlu că m-am săturat să ne ţinem lucrurile la comun. Că am nevoie de spaţiu, de ordine, de rafturi cât mai multe, de aer, de cutii goale, de scaune, de mese, de un cuier, că am nevoie de o cameră goală, de linişte, de somn, de o palmă zdravănă, de puţină ambiţie, de Cola, de maică-mea, de un câine, de un weekend la Braşov. Că tu nu pricepi, să zic, iar el ba da, ba da, ba da! Cărţile, hainele de pe primul raft, pijamele, prosoape, tricouri largi, tricouri strâmte, şosete scurte şi ciorapi, flanelele cu nasturi, blugii, helăncile din material sintetic, geacă, salopetă, pardesiu. Parfumurile, agendele, pastilele pentru dureri de burtă, trei ciocolate neîncepute, gelul de duş, fularele, viaţa. El să nu se apuce de fumat. Să nu schimbe nimic pentru mine. Totuşi să avem în continuare acel şifonier blestemat. Eu, ca de obicei, să schimb totul.
 
 
Cred că o să mor. Nu aşa, la un moment dat, ca ceilalţi oameni, ci un pic mai curând. Mi se pare că mi s-a terminat viaţa, parcă nu-i nimic foarte dureros în asta, pur şi simplu este un bun, o marfă care în cazul meu s-a epuizat. Nicio durere, nicio tristeţe. Pe cuvânt!
 
În weekend-uri, când se întâmplă, foarte rar, să nu am nimic de făcut, stau pe balcon şi urmăresc containerul din faţa blocului. Fumez, ascult muzică, eventual chiar vorbesc cu mine însămi. Femeia stă pe tavan. Când se plictiseşte, coboară şi se ciuceşte la picioarele mele, şade ca o mută sau, din contră, bolboroseşte enorm, diverse chestii pe care nu mă simt în stare să le urmăresc până la capăt. Oricum, nu aşteaptă un răspuns de la mine. Pot doar să dau din cap sau chiar să iau o atitudine nepăsătoare. "Îţi faci un plan? Îţi faci un plan de viaţă?", mă întreabă. "Pe bune, chiar faci asta? Ce porcărie! Orice planuri ţi-ai face tu, altcineva are altceva pus la cale. Te îndrăgosteşti de un bărbat? Vrei să fie al tău? Crezi că tocmai s-a întâmplat asta? Greşit. Orice bărbat e al oricărei alte femei decât al tău. Şi asta e valabil pentru orice altă femeie!". Nu pricep. Eu îl aud pe Tudor în cameră, plângându-se că îl doare capul, că nu mai poate suporta această stare, că şi-l va trosni de pereţi într-o zi, doar-doar se va simţi mai bine. Cum vine iarna, şi ploaia, şi moartea, aşa îmi vin şi mie gândurile rele. Am trecut de 30 de ani. Tudor nu m-ar fi putut iubi pentru atât de mult timp. Ceasul lui biologic mergea înapoi, pe când al meu mă strângea şi mă apăsa. Acel bărbat nu putea să îmi spună nimic care să mă scoată din stare, aşa cum eu nu îi pot spune acestei femei albe de lângă mine nimic.
 
Astăzi e o zi de duminică, simt o durere surdă de-a latul gâtului. Mă gândesc că aş putea avea o tumoare, sau oricum ceva care să îmi scurteze zilele, cunosc de la maică-mea toate bolile posibile, toate simptomele şi toate modalităţile de a o lua razna. Tudor zice, mai ştii, acum un milion de ani, am descoperit un parc ciudat şi ne-am aşezat pe o bancă, tu stăteai la mine în poală pentru că era frig şi nu voiai să te doară ovarele. Stăteam acolo şi ne sărutam, iar pe banca cealaltă era o mamă cu doi copii. Şi ei se holbau la noi. Nu îndrăzneau nici să plece, dar nici să rămână, iar noi ne sărutam ca niciodată. Zice Tudor, atunci ai umblat câteva zile cu pete roşii pe faţă de la barba mea, atunci m-ai strâns de mână tare, tare, cel mai tare, şi mi-ai spus că ar fi bine să mergem la tine acasă. Pe drum ne-a prins şi soarele, şi ploaia. Dar lui Tudor îi place să fie singur, nu-i plac prea mult amintirile şi nici părerile de bine sau de rău. El vrea lucruri concrete, să se uite la un meci, să joace un joc pe telefon, eventual să mănânce în tot acest timp, ba chiar să îl doară şi capul. Mă gândesc, dacă Tudor ar fi acum aici, lucrurile ar fi altfel. Eu m-aş schimba, aş începe să dorm noaptea mai mult, mi-aş reveni.
 
Într-o zi, într-o primă zi, când încă vorbeam în replici din filme, eu îi căram una dintre valize. Eram doi străini care aşteptau liftul. 9, 8, 7, 6, ne uitam la afişaj. Iar el şi-a trântit geanta jos şi a zis: "Trebuie să fac asta, înţelege, trebuie s-o fac, altfel voi regreta toată viaţa". Un timp, realitatea s-a lărgit în jurul nostru, pentru prima dată nu am mai simţit strânsoarea metalică. Pe cuvânt! Apoi, în timp, lucrurile s-au adunat la loc, de parcă cineva ar fi tras de un fir.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer