Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sehnsucht


Ioana Bâldea Constantinescu

14.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A scris despre Bob Dylan. L-a descoperit, ca scriitor, pe Jonathan Safran Foer. A ratat Nobelul. Predă creative writing la Princeton. Păstrează cópii ale tuturor mail-urilor pe care le dă şi pe care le primeşte. S-a spus despre ea că ar fi putut fi o autoare genială. S-a spus că ar fi excentrică. Joyce Carol Oates însăşi a recunoscut că nu şi-a cultivat niciodată talentul în mod deosebit şi că rolul literaturii în viaţa ei a fost, întotdeauna, secundar familiei. La fel cum s-a autodefinit ca un om "secat de energie creatoare" şi nu numai, după moartea soţului ei, în 2008, când a declarat că nici scrisul, nici viitorul, în linii mari, nu mai prezintă vreun interes pentru ea. A scris peste patruzeci de cărţi.

Da, am căutat-o pe Google. Din nou. În timp ce îi citeam cronica de acum o săptămână la volumul lui Julian Barnes, Levels of Life. Mi-a plăcut începutul. O frază (a lui Barnes), "Cum transformi o catastrofă într-un act artistic?" şi o imagine, Pluta Meduzei, tabloul lui Géricault. Aproape inconştient, Oates m-a făcut să alerg rememorativ în prima carte a lui Barnes pe care a citit-o (Papagalul lui Flaubert) şi prima (mea) întâlnire cu tabloul - nu la Luvru, ci într-un album. De unde cred că am aflat şi grozăvia din spatele reprezentării romantice - naufragiul Meduzei din 1816 şi zilele de coşmar ale supravieţuitorilor, mulţi dintre care au sfârşit devorându-se între ei. Cum povesteşti aşa ceva? Cum redai oroarea, pulsaţia vitală care anulează umanitatea, nenorocirea care dă înapoi, cu mii şi mii de ani, istoria rasei?


Cumva, alăturarea celor două elemente, fraza lui Barnes şi Pluta Meduzei au, şi asupra mea, acelaşi efect. Mă duc în genunile unei imagistici personale. Ceea ce se întâmplă şi cu Oates, cea pe care viitorul nu o mai interesează, când scrie despre cum Barnes reia, în noua carte, tema din Sentimentul unui sfârşit, cum autorul îşi reexplorează, literar, drama personală: moartea soţiei lui la treizeci şi şapte de zile după un diagnostic sumbru.

Barnes vorbeşte despre o viaţă a inimii lui, care s-a sfârşit. Oates, o autoritate critică şi literară a momentului, nu cade în sentimentalism, dar nici nu arată cu degetul, nu etichetează, nu vorbeşte despre etape nedepăşite sau despre biografie ficţionalizată. Discursul ei e unul în care exegeza şi compasiunea coincid. Oates vorbeşte despre un autor remarcabil, pus faţă în faţă cu pierderile de netrecut al unei existenţe.

Se întâlnesc. Criticul şi autorul. Involuntar, poate, şi eu, cititoarea, mă duc pe urmele lor, devin martorul unei expuneri dureroase şi intime, iau parte la tăcere. Sunt acolo când Oates şi Barnes pactizează într-o idee fundamentală: arta nu compensează marile pierderi.

E un punct de vedere temerar. Este şi plin de generozitate. E un deget care atinge limita. Automutilant, flagelant, atinge limita.

Retorica durerii devine un spaţiu. Finit.

Tărâmul singurei certitudini care rămâne în urma unui dezastru: nu totul pe lume e traductibil. Câteodată, canibalizăm trecutul ca să putem supravieţui, în virtutea inerţiei. Ştergem etape ale devenirii noastre, mergem mai departe cu un suflet schilod. În termenii unei moralităţi social acceptate, asta fac oamenii puternici.

Mărturisesc că, la finalul cronicii, şi Oates, şi Barnes, pentru care literatura nu mai e un scop, ci un instrument prin care ţin aproape o mare iubire care s-a pierdut, mi s-au părut mult mai autentici în retorica durerii lor. Câteodată el, trecutul, Pluta Meduzei, e atât de fără noimă şi de grozav încât nu-ţi poţi dezlipi privirea de pe el. Nu treci mai departe. Şi poate că ei, cei care rămân cu ochii pierduţi în orbitele Gorgonei, ştiind că împietresc, nedorindu-şi pasul înainte, poate că ei sunt, cu adevărat, cei curajoşi. Poate că ei sunt, cu adevărat, cei puternici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer