Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Speram că va exista un viitor pentru voi şi că nu va semăna cu năclăiala lumii noastre


Mihaela Miroiu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

13.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


(foto: arhiva personală)

Speram că va exista un viitor pentru voi şi că nu va semăna cu năclăiala lumii noastre
Mihaela Miroiu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: Extraordinar răspunsul dvs. - şi aţi văzut ce bine a fost primit de cititori... Dar să răspund la întrebarea fostei mele profesoare: nu-mi articulez şi nu-mi modulez întrebările în funcţie de gen, ci după individualitatea interlocutorului.
Aceasta cred că este o problemă cu care vă confruntaţi şi dvs.: să împăcaţi, cumva, în analizele şi evaluările făcute ceea ce ţine de individual cu ceea ce ţine de firele prin care aparţinem comunităţii şi societăţii.
Cum v-aţi descoperit individualitatea, în socialismul real dinainte de 1990? Care a fost "declicul"? Şi ce a trebuit să faceţi, concret, pentru a v-o apăra?
 
Mihaela Miroiu: Eu prefer să folosesc termenul comunism ca să nu îl confundăm cu varianta democrată a socialismului. Socialismul şi social-democraţia sînt reformiste şi pluraliste[i]. Comunismul este revoluţionar şi monist. Are o singură reţetă de "mîntuire" pentru noi toţi. Nu acceptă nici o alternativă (liberală, social-democrată, feministă, ecologistă, conservatoare etc.). A nu accepta înseamnă, în cazul comunismului, că blochează accesul la informaţii despre alternative şi distruge in nuce atît orice altă orientare, cît şi pe purtătorii ei individuali sau colectivi. Desigur, tinerii cititori ar trebui să îşi imagineze o lume fără internet, cu o presă controlată la sînge, cu o singură televiziune, aproape exclusiv propagandistică, după 1980. Mai mult, să îşi închipuie biblioteci şi librării în care intrau doar cărţi permise de cenzură.
Mă întorc direct la întrebarea ta. Să ne imaginăm împreună în anii '70, la vîrsta la care o adolescentă sau un adolescent îşi descoperă şi dezvoltă individualitatea.
Încep cu ceva care poate părea şocant: am fost, în contextul pubertăţii şi adolescenţei, o generaţie norocoasă (desigur, în sistemul de referinţă dat). Vorbesc aici despre anii '68-'74. Ocupaţia sovietică directă dispăruse. După 1964 România a luat-o pe un drum ceva mai independent faţă de restul lagărului comunist. Dictatura proletariatului s-a încheiat şi, odată cu aceasta, au început să reapară profesioniştii. Noi am beneficiat de profesori foarte buni şi bine pregătiţi. O mare parte din literatura română interzisă în vîltoarea reformei învăţămîntului din 1948 ne-a fost redată. Limba rusă nu era obligatorie. Am studiat limbă şi cultură franceză şi engleză. Arta şi cultura se scuturau de proletcultism. Aveam acces la publicaţii de stînga, mai ales franceze. Dar, mai presus de toate, am prins din plin spiritul generaţiei occidentale contestatare şi a mişcării hippie.
Voi cunoaşteţi această generaţie în literatură sub numele de "optzecistă." Ea este generaţia mea. Cu reprezentanţii ei mă simt şi acum afină. Scriitorii şi poeţii ei sînt cei care acum fac parte din canon şi, prin aceasta, devin enervanţi pentru cei noi care îşi caută identitatea, firesc, prin contestare, eventual prin paricide şi matricide culturale, aşa cum am făcut şi noi la vremea noastră. Pentru noi însă paricidul şi matricidul cultural vizau generaţia proletcultistă. De ei ne distanţam ironic, aşa cum ne distanţam de generaţia părinţilor, prinşi în vîrtejul ritualurilor specifice vremii: întreceri socialiste, baluri sindicale, coc de bucle, macrameuri, bibelouri, petreceri cîmpeneşti organizate de întreprindere, cu voie de la secretarii de partid. Ne depărtam de conformismul lor temător şi cuminţel.
La vremea respectivă era creştere economică, iar oamenii credeau în posibilitatea unui comunism suportabil. Închisorile politice dispăruseră. Din micul robinet cu libertate picura cîte ceva, inclusiv spiritul contestatar şi mişcarea hippie. Probabil că este greu de imaginat, dar noi ne-am format individualitatea concomitent cu această fabuloasă identitate colectivă generaţională. Ce aveam în comun? Lecturile din Herbert Marcuse şi Erich Fromm, spiritul Woodstock, filmele americane, topurile muzicale de la Europa Liberă, îmbrăcămintea: jeanşi, adidaşi şi cămeşoaie, plete lungi, seri de blues şi rock, retrageri în codru cu Beatles, Jimmy Hendrix şi Janis Joplin, reviste literare în care ne vărsam oful (sistematic cenzurate, de altfel), sfidarea societăţii de consum (curat mimetism, că la noi nu exista una ca asta), egalitarismul de gen, etnie, rasă (clasele le rezolvaseră comuniştii). Ceea ce pare şi mai paradoxal este că multe dintre aceste reuniuni aveau loc sub acoperirea organizaţiei UTC (Uniunea Tineretului Comunist). Desigur, toleranţa autorităţilor era redusă. Sistematic ne mai eliminau de la şcoală, ne scădeau nota la purtare, ne tăiau jeanşii, ne lungeau minijupele, băieţilor le scurtau pletele. Dar riscurile nu însemnau nimic faţă de farmecul identităţii de generaţie şi sentimentului cosmopolit că sîntem copiii vremii noastre, nu ai comunismului: Imagine... a world with no countries. Cred că am rîvnit şi rîvnim la o astfel de lume, asemeni lui John Lennon, mulţi cogeneraţionali. La aceasta se adaugă un fapt rar şi minunat: acum, în anii de graţie în care ne aflăm, atunci cînd ne întîlnim în acelaşi grup hunedorean ne simţim şi ne purtăm la fel, ascultăm aceeaşi muzică şi păstrăm ceva din insurgenţa de puşti rebeli. Odihnească-se în amintire adolescenţa noastră!
După 1971 (anul de debut al dictaturii lui Ceauşescu şi al mini-revoluţiei culturale), robinetul cu libertate a început să se strîngă treptat ajungînd să sece complet pînă în 1977, iar micile noastre disidenţe petrecute în public s-au mutat în apartamente de bloc, în dosul uşii.
Pînă acum am făcut o incursiune în identitatea colectivă şi mai puţin în căutarea propriei individualităţi. Este explicabil. Sînt şi fiica generaţiei mele. În perioada pubertăţii cred că cea mai puternică influenţă a avut-o în viaţa mea Şcoala de arte plastice pe care am făcut-o în paralel cu gimnaziul. Acolo am învăţat să discern valoarea artistică, am învăţat să fiu creativă şi imaginativă. O parte din mine mai păstrează şi astăzi ceva din simţul artistic şi din farmecul mirosului uleiului de in între alţi opt copii aflaţi în căutarea vocaţiei. Adolescenţa mi-am petrecut-o într-un liceu teoretic foarte bun. A trebuit să părăsesc pensulele şi pînzele, să mut pe raftul doi tratatele şi albumele de artă şi să încerc să aflu cine mai sînt şi ce pot. Cochetarea cu matematica nu a ţinut mai mult de un an. Charisma uluitoare a profesoarei mele de română, studentă a lui G. Călinescu, a contracarat orice ispită pozitivistă. Am ajuns să conduc cenaclul literar şi revista liceului. Poezia mi-a mers prost. Nu mă pot exterioriza lirico-poetic. În schimb proza scurtă şi critica literară mi-au fost mai aproape. În plus a continuat o direcţie de viaţă care începuse în gimnaziu: recunoaşterea ca lider de grup. Mereu a trebuit să conduc ceva şi să răspund de alţii. Am plecat din funcţii de conducere în general prin demisii. O parte din identitatea mea este cea de lider, dar de preferat unul informal. Ţin minte că în tinereţe trebuia să îmi iau mereu certificate medicale ca să nu preiau funcţii politice (inclusiv la Comitetul Central al UTC) sub pretext de boli cardiace (cinstit, făceam aritmii şi palpitaţii cînd încercau să mă coopteze în asemenea trebi, dincolo de şcoala mea). În aceste împrejurări, le-am spus prietenilor mei că o să mă retrag la mănăstire ca să scap de toate aceste presiuni. Ei mi-au replicat ironic: "Du-te la mănăstire. În doi ani or să te aleagă stareţă!"
Aderenţa mea la literatură a fost foarte mare, dar nu şi a literaturii la mine. Am descoperit în timp util că nu am nici stofă de prozatoare de substanţă, iar critica literară nu mă mai tenta. Din clasa a opta am început să citesc filozofie. La sfîrşitul clasei a zecea ştiam că filozofia este un drum pe care îl simt mai al meu decît literatura şi că o să mă rup schizoid, pe de-o parte între sufletul meu, îndrăgostit de literatură (mai că nu puteam să dorm fără un volum din simboliştii francezi sub pernă), şi mintea mea, doritoare de filozofie, pe de altă parte. Din clasa a XI-a m-am lăsat în voia filozofiei şi doar a filozofiei, ca pasiune intelectuală, cale de şase ani.
Era bună vieţuirea în lumea ideilor, departe de lumea reală. Mă formam, în linie dreaptă, ca evazionistă. Îmi cream exilul interior fără să ştiu că asta o să mă aştepte. La începutul tinereţii eram o fată prietenoasă şi boemă care visa încă la o lume meritocratică, de profesionişti. O lume în care mi-aş fi putut permite luxul să fac filozofie, să creez filozofie. În Facultatea de filozofie a Universităţii Bucureşti am avut trei ani noroc (1974-1977). Norocul să trăiesc printre semeni şi să am profesori cu care am făcut filozofie dezbărată de orice dogme. Mulţi dintre ei studiaseră în Germania, Franţa, SUA, Marea Britanie în perioada de deschidere a "lagărului" autohton. Am avut doar un profesor dogmatic şi unul penibil (membru de vază al Academiei Române în zilele noastre), în rest le port recunoştinţă unora dintre ei ca unor magiştri veritabili: Florica Neagoie (excelentă specialistă în filozofia modernă), Mircea Flonta (filozof analitic), Cătălin Zamfir (sociolog de formaţie americană), Radu Florian (structuralist de formaţie franceză), Ilie Pîrvu (filozof al ştiinţei).
Cine eram în acea lume? O tînără care se adapta la viaţa de Bucureşti, bătea drumurile bibliotecilor, dar şi ale spectacolelor, îşi căuta şi îşi făcea prieteni buni, pendula între epistemologie şi sociologie aplicată şi se mărita cu colegul ei de bancă, Adrian. Alegerea lui Adrian a însemnat o renunţare la cîtimea de boemă, dar şi o mutare mai tranşantă în bibliotecă. Cu alte cuvinte, m-am mai adunat de pe drumurile ispitelor mele muzical-artistice şi montaniarde în favoarea cărţilor. Mă simţeam ca peştele în apă. În facultate am făcut o pasiune pe viaţă din Kant, una contextuală pentru existenţialismul francez şi una mai îndelungată şi mereu reluată pentru sociologii americani care cercetau stilurile participative de conducere. Aşa s-a făcut că am înţeles (teoretic) democraţia nu doar ca mecanism electoral, ci şi în profunzime. Am priceput ce înseamnă cetăţenia activă înainte să ajung să fiu cetăţeană într-un regim democrat. Această construcţie identitară avea să fie însă grav avariată începînd cu iunie 1977. Ceauşescu a desfiinţat facultăţile de filozofie din ţară, a interzis sociologia şi psihologia ca specializări şi a aruncat secţiile de filozofie în facultăţile de istorie, acestea din urmă fiind deja bine înhămate la varianta naţionalistă a comunismului. Cu alte cuvinte, aproape ne-a distrus fiindcă eram mai greu controlabili şi nu tocmai conformişti. Protestele noastre deschise şi periculoase împotriva acestei samavolnicii s-au dovedit zadarnice.
În 1978 am terminat facultatea şi am fost repartizată la Liceul Filaturii Române de Bumbac să predau tot ce se putea pe lumea aceea, dar nici măcar o oră de filozofie. Ei bine, aceasta a fost experienţa declicului despre care mă întrebai. Ce o să se mai aleagă din mine, din cea care m-am construit cultural ca filozoafă pasionată şi de literatură şi artă, trăind într-o lume cu care mă simţeam complet afină, în situaţia în care eu urma să predau istorie, cunoştinţe social-politice, cunoştinţe economice, organizarea întreprinderii şi legislaţie economică şi să activez în Biroul Organizaţiei de Bază a PCR[ii] din liceu? Au fost şapte ani chinuitori, intelectual vorbind, dar răsplătiţi de experienţa profesoratului făcut la nivelul aproape zero al culturii generale a elevilor.
M-am trezit că acei elevi vin din familii cu educaţie precară, nu aveau cărţi acasă, nu aveau de unde şi cum să înţeleagă nici lumea, nici cultura, nici măcar economia. Nu ne aveau decît pe noi, profesorii. Şi am încercat să fiu pentru ei ceea ce nu aveau. Am predat în paralel şi la un liceu de construcţii la seral. Elevii mei de atunci m-au ajutat să îmi construiesc identitatea profesorală şi optimismul pedagogic. Le sînt enorm recunoscătoare pentru ignoranţa lor însetată de cunoaştere şi înţelegere. În acei şapte ani mi-am format identitatea maternă împreună cu cea profesorală. Am trăit momente de graţie uluitor-pygmalionică. Am învăţat prietenia solidară într-o lume ostilă. Şi am citit, Doamne, cît am mai citit! Am ales să fiu o profesoară necunoscută, să nu ies la rampă fiindcă în domeniul meu şi în preferinţele mele pentru filozofia socială nu puteam să nu fac compromisuri care m-ar fi scîrbit de mine pentru restul vieţii, la fel cum m-a scîrbit ideea să devin activistă de partid. Îţi amintesc: nu aveam de unde să ştim că şi comunismul poate avea un deadline. Pentru noi părea o fatalitate veşnică. Jocul de-a nufărul în rahat era şi foarte greu, şi foarte riscant.
Anii '80 (în 1985) au însemnat două lucruri bune: mutarea la Liceul de matematică-fizică nr. 3 (MF3-ul nostru, dragă Daniel) şi formarea grupului Cîr-Mîr.
Primul eveniment salutar a însemnat pentru mine întîlnirea cu elevi care îmi erau adesea parteneri intelectuali, mai ales în orele şi cercul de filozofie. Cred că fără voi făceam o depresie ireversibilă şi netratabilă, Daniel. Erau anii cei mai urîţi ai comunismului în varianta totalitar-naţionalistă. Spre deosebire de anii '70 cînd sufereau mai ales cei care trăiau din libertatea de exprimare şi mişcare (atît cît era), în anii '80 suferea toată lumea. Trăiam în ignoranţă culturală faţă de alte lumi, în întuneric, frig, frică, silă, malnutriţie şi umilire dezgustătoare. Mergeam cu voi la rampa de cartofi în fiecare toamnă, la sortat şi cărat. Mergeam cu voi pe trasee să îngheţăm pe post de aplaudaci ai lui Ceauşescu, aflat în vizite de lucru. Ne perindam în spaţii înţesate cu mutra împilatorului şi biblioteci ticsite de operele cretinului de talie universală. Dar cînd închideam uşa clasei aveam şansa să redevenim oameni şi să evadăm din hidoşenia lumii noastre. Mergeam la teatre, la concerte. Citeam, citeam, Doamne, cît mai citeam printre mizeriile planului de sticle, borcane şi maculatură, citeam ca să rămînem oameni, să nu devenim cifre, capete "de locuitor" şi nimic mai mult. Lupta partidului comunist pentru anihilarea individualităţii în favoarea omogenizării generale în pasta comună, "poporul unic muncitor", era continuă şi extrem de inovativă. Pînă la urmă, am fost nişte încăpăţînaţi lipsiţi de raţionalitate: nu aveam destulă minte să dăm prioritate instinctului de conservare şi, de ce nu, de parvenire în sistemul de referinţă dat, care părea aşezat pentru eternitate.
Cînd mă întrebau uneori oamenii de ce nu stau eu în banca mea să aleg o strategie de viaţă cuminţică, blîndă şi comodă în profesoratul meu, le răspundeam cu o expresie care părea cel puţin naivă: "Pregătesc viitorul."
Care viitor? Nu ştiam, nu bănuiam, uneori nici nu mai speram că va exista un alt viitor, pentru mine, dar speram că va exista unul pentru ei, pentru voi şi că nu va semăna cu năclăiala lumii noastre în care cred că s-au simţit bine doar cei leneşi, mediocri şi incompetenţi fiindcă erau trataţi la fel, iar la nivel macro-social ne mai şi conduceau.
Cum se face că nu ne-am masificat cu toţii? Cum se face că ne-am şi mi-am păstrat individualitatea, unicitatea, în vremuri atît de ostile ingredientului esenţial al individualităţii, libertatea?
Dacă nu am fost suficient de clară în acest răspuns lung, o să reformulez mai sintetic cauzele care mi-au împiedicat evoluţia spre aplatizare şi aneantizarea personalităţii proprii. Am fost şi sînt o "căuzaşă". Nu am putut şi nu pot trăi fără crezuri şi valori. Am încredere în oameni. Ştiu să distilez o variantă optimistă pentru cei mai tineri, indiferent cît de precară este oferta socială. Am o oarecare intuiţie a comorii din fiecare persoană în care merită să investesc (în ciuda falimentelor episodice). Nu îmi este frică de oameni şi de regimuri politice. Nu caut popularitatea. Mă abţin să mă pronunţ pe subiecte pe care nu le-am studiat. Îmi cenzurez spontaneitatea ca să greşesc cît mai puţin. Am prietenii pe viaţă şi prietenii de cauze. Am lîngă mine, de aproape 40 de ani, un om de mare calitate intelectuală şi umană. Am exerciţiul maternităţii cu toate învăţăturile sale. Nu separ între viaţă şi cultură, căci ele îmi sînt una.
În 1989 nu credeam că pot rîvni la altceva decît la ceea ce făceam: profesorat şi literatură de sertar. Da, am scris un roman şi mai multe nuvele pentru urechile şi ochii prietenilor mei din grupul Cîr-Mîr. Ne întîlneam de două ori pe lună ca să ne simţim creativi, importanţi, verticali şi cu sens în discuţii filozofice şi încercări literare şi artistice. Din acest grup s-a născut în anii '90 Societatea AnA, primul ONG de studii şi activism feminist. Cîr-Mîr era un embrion de societate civilă, bine păstrat în marsupiul prieteniei noastre, departe de ochii vigilenţi ai "binevoitorilor" acelor vremuri (acum ar fi ochii deşănţaţi şi demolatori ai acestor vremuri). În acel grup fiecare era el însuşi sau ea însăşi, aşa cum eram şi eu. Luxul individuaţiei mi-l mai permiteam cu elevii mei şi cu două personaje minunate din MF3: Alexandru Buturugă şi Monica Calotă, cei care am făcut tot posibilul să creăm o fortăreaţă: Sectorul de Partid şi Securitatea se opresc la poarta Liceului. Dincoace de ea începe Şcoala.
M-am lungit neîngăduit de mult în răspunsul meu, Daniel. Varianta încă şi mai lungă a acestei istorii poate să fie citită în cartea autobiografică scrisă împreună cu Mircea Miclea: R'Estul şi Vestul (Polirom, Iaşi, 2005).
Cert este că pariul real cu răspunsul la întrebarea cine sînt şi ce sînt în stare să fac atunci cînd nu mai trebuie să ne mai exilăm în marsupiile noastre a început cu adevărat abia în seara zilei de 22 decembrie 1989. De atunci încolo am simţit că nu mai am nici o oprelişte şi nici o scuză reală să nu devin contemporană cu lumea democraţiilor liberale şi să încerc să îi fac loc, la fel ca mulţi alţi căuzaşi, după putinţele mele, în amărîta noastră de lume tîrîtă în afara istoriei oamenilor liberi, autentici, competitivi şi creativi.
 
(va urma)
 

[i] Pentru detalii vezi volumul editat de mine: Ideologii politice actuale. Semnificaţii, evoluţii şi impact, Polirom, Iaşi, 2012.
[ii] Pentru cei mai tineri: în acei ani intrai în partid în facultate, în ordinea mediilor, fără să faci cerere. Ştiinţele sociale (filozofia acolo era situată) nu puteau să fie profesate decît de către membri de partid.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer