Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Formula fericirii


Manu Anghelescu

13.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Redemption song

Mi se mai întâmplă să mă trezesc cu Drop the hate şi cu Redemption song în cap. Atunci mă invadează simultan două sentimente destul de diferite: trăirea reconcilierii şi spiritul activist. Şi pe bune că nu ştiu să le fac faţă în acelaşi interval temporal. Simt doar foarte puternic că ambele reacţii sunt cât se poate de adevărate şi că nu le pot fenta în nici într-un fel. Încă nu pot trăi altfel decât cum îmi dictează acel de profundis care se cere exprimat cu orice preţ. Atunci ştiu că sunt nevoită să-mi dau frâu liber sinelui, pentru a se exprima liber. Ceva de genul: "Won't you help to sing this songs of freedom". Pentru că până la urmă a te respecta pe tine ca individ, în esenţa ta, înseamnă a fi în concordanţă cu ceea ce simţi, gândeşti, crezi. Această respectare a ceea ce eşti, în esenţa ta de individ cu drepturi de a fiinţa pe plan al conştiinţei colective, este vitală. Doar că şi respectul ăsta de sine, dacă nu e pus în legătură cu ceilalţi, e degeaba. Citeam de curând despre această formulă chimică a fericirii, care nu e legată nici de ecstasy, nici de alte droguri care îţi inundă capul cu serotonină, deşi, într-adevăr, reacţionăm de cele mai multe ghidaţi de impulsuri generate de un întreg cocktail de substanţe secretate de creier. Dar se pare că una dintre cele mai plăcute stări de pe planeta asta, care duc la această stare de mulţumire generală, este ideea de a împărţi cu ceilalţi. Ca să nu mai zic de acele momente magnetice, de comuniune spirituală cu anumiţi indivizi, care par de multe ori să explice sensul omului pe pământ. Acea trăire colosală de comunicare transcedentală cu celălalt, deasupra de timp, spaţiu, dogme. Toţi am avut asta la un moment dat. Şi ce fain e!

Puţin despre sclavia mentală
Atâta timp cât îţi poţi lua inima în dinţi şi să-i spui pe şleau omului ce crezi cu adevărat, înseamnă că eşti încă viu. Şi răsplata e pe măsură. Pentru că nu există sentiment mai aproape de plutire decât acea trăire supremă de reconciliere cu tine, cu adevărul, cu tot arsenalul de substanţe care îţi urlă în cap că faci exact ceea ce trebuia să faci. Că eşti exact acolo unde trebuie să fii, fix în pielea acelei fiinţe care eşti. Hic et nunc. Şi da, merită să faci pasul ăsta. Numai atunci pipa păcii va avea acel gust fantastic de comuniune absolută cu tine, cu mediul, cu sacrul. Şi cred că aici se pot întâlni cele două trăiri, activismul cu toleranţa, în acest spaţiu al înţelepciunii dictate de acea formulă a fericirii, care spune că suntem una şi aceeaşi undă. Ca să-l citez din nou pe Marley, emancipate yourselves from mental slavery, none but ourselves can free our minds.

Marley vs Kant
Un fel de a-l parafraza pe Kant, care zice că imaturitatea este incapacitatea omului de a-şi folosi inteligenţa fără instrucţiuni din exterior. Şi culmea, că toţi ştim asta. Cine vrea să fie sclavul sistemului? Nimeni. Dar toţi ţinem de el ca de cel mai de preţ lucru de pe lumea asta. Fără sistem am fi zero. Dar poate că numai atunci ar începe adevărata evoluţie a omului superior. Sper să ajung să o văd şi pe asta. Până atunci însă, e util şi să drop the hate. Spor!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer