Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru TIFF 2013: Am scăpat şi de complexul provinciei, şi de trac... Mi-a rămas emoţia. Sunt liberă...


Andreea Dumitru, un interviu cu Eliza Noemi Judeu

28.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pregătindu-mă pentru acest interviu, am simţit nevoia să ascult de mai multe ori "Élisa" lui Serge Gainsbourg - când originalul din 1969, când versiunea orientalizată a lui Jane Birkin, fără să-mi dau seama care dintre ele i s-ar potrivi mai bine. De vină trebuie să fie ceea ce mi se pare că o defineşte ca actriţă: versatilitatea, uşurinţa ei de a fi în fel şi chip pe scenă, de la un personaj la altul, dar chiar şi în cuprinsul aceluiaşi rol. Când expansivă, risipitoare, când introvertită, "minimalistă"... Deşi născută la Cluj, Eliza Noemi Judeu este (de ani buni) actriţă a Teatrului Bacovia din Bacău, un talent flagrant, aş spune, şi cu toate astea nedrept de puţin cunoscută, încă nerecunoscută drept unul dintre vârfurile generaţiei sale, aşa cum mă gândesc că s-ar cuveni.


Andreea Dumitru: Ai fost selectată să participi la cea de-a doua ediţie a programului "10 pentru FILM" organizat de TIFF, prilej cu care, iată, te întorci la Cluj, oraşul tău natal. Cum priveşti acest joc al sorţii?
Eliza Noemi Judeu: Exact aşa cum l-ai definit... ca pe un joc al sorţii... Visele se împlinesc la un moment dat... am şi eu îngerii mei...

A.D.: Când şi cum ai ajuns tu, clujeancă fiind, actriţă la Bacău? Ce impulsuri, îndemnuri şi ocoluri te-au purtat într-acolo? A fost vorba de o alegere, de o întâmplare?
E.N.J.: Eu m-am născut ca să fac turism, aşa spunea o colegă de facultate... Rădăcinile îmi sunt la Cluj, apoi m-am extins ca o... iederă, cu flori, îmi place să cred. Tata şi-a urmat un vis... marina militară. Orădean fiind. A cunoscut-o pe mama - clujeancă - la Bucureşti (amândoi se şcoleau), s-au căsătorit la Cluj (pentru că acolo e Totul...), apoi tata a aşteptat-o pe mama cu flori şi bomboane în gară la Mangalia... i se împlinise visul.
E frumoasă marea, dar mama s-a retras un pic la Cluj ca să mă nască... şi să mă boteze în bisericuţa din cartierul Gheorgheni, cartierul tinereţii ei şi al copilăriei mele. Şi pentru că femeia trebuie să-şi urmeze bărbatul, am călătorit cu toţii în Constanţa... acolo s-a născut fratele meu, Alexandru.
Am încercat să mă întorc la Cluj, dând admitere la Teatru. N-am intrat. Am intrat, în schimb, la Hyperion, în Bucureşti, şi am "picat" la clasa domnului Ion Cojar, prima mea şansă în viaţa actoricească.
La Bucureşti, Constantin Dinischiotu (la acea vreme, director al Teatrului Bacovia) căuta o debutantă. La recomandarea doamnei Rodica Mandache (mă cunoştea din timpul facultăţii), am decis să plec la Bacău. Clujul nu ţinea concurs în acel an, 1999. Sau n-am ştiut eu... Probabil că trebuia să văd Moldova. Aşa că iată-mă, de 13 ani, actriţă a Teatrului Municipal Bacovia.

A.D.: Te-am văzut recent în Unchiul Vania de Cehov (regia Luminiţa Ţîcu): Sonia ta era cel mai împlinit personaj de pe scenă, învolt, greu de prins într-o frază. De aici întrebarea: e un astfel de talent uşor de "gestionat" pe scena unui teatru de provincie care, în ciuda strădaniilor, nu reuşeşte să răzbată prea des dincolo de cercul propriei sale comunităţi de spectatori? Găseşti în mijlocul trupei de la "Bacovia" hrana de care ai nevoie, propunerile care să te incite, mediul în care să te dezvolţi cu adevărat?
E.N.J.: Referitor la gestionarea calităţilor, dar şi a defectelor mele - aş adăuga eu -, ţin să precizez că am avut un ajutor important în regizorul teatrului, Dumitru Lazăr Fulga. Dânsul m-a "gestionat", oferindu-mi roluri pe care nu le-am visat niciodată (întotdeauna am crezut că sunt urâtă), dar pe care le visează orice actriţă: Blanche DuBois, Nora, Domnişoara Iulia... roluri care erau în mine şi pe care publicul le-a primit, sper, cu bucuria pe care am simţit-o eu realizându-le...
Am avut şi am în actriţa Firuţa Apetrei un partener extraordinar. Ea a fost Stella DuBois, Kristine Linde... conştiinţa lui Blanche, a Norei, şi a rămas conştiinţa mea şi în viaţa de toate zilele... uneori am impresia că-s Pinocchio... ea mă salvează mereu... şi în scenă, şi în viaţă. Teatrul ne-a făcut prietene.
Desigur, mă bucur de toţi colegii... în fond, ce avem de împărţit? Am supravieţuit armonios şi da, m-am dezvoltat cu adevărat. Nu trebuie să ţi se-ntâmple numaidecât lucruri extraordinare. Eu întotdeauna am găsit nuferi în lacuri cu noroi...
 
A.D.: Cum îţi explici faptul că atâţia actori foarte buni rămân în umbra teatrelor "de provincie"? Să fie şi vina lor, sau doar a unei mişcări teatrale care mai mult mimează mobilitatea?
E.N.J.: Nu-mi mai explic nimic de câţiva ani... Teatrul e în mine, nu în afara mea. Dacă am ceva de zis, zic oriunde m-aş afla. Cine are urechi de auzit, să audă, cine are ochi de văzut, să vadă.
A-ţi promova actorii sau teatrul nu e deloc simplu. Cere în primul rând interes. Dar în final, banul decide. Pentru a face un turneu îţi trebuie bani. Pentru a realiza un spectacol incitant îţi trebuie bani... dacă nu pentru producţie, atunci pentru regizorul dorit / invitat...
Nu, nu cred că e vorba de o mişcare teatrală mimată, ci e vorba de multele tare ale românului. Pentru că suntem un popor tarat, care nu trăieşte cu emoţii, ci cu trac... de unde şi provincialismul... Nu întâmplător, poate, în drum spre Bacău, atunci, în 1999, mi-a atras atenţia un eseu al domnului Solomon Marcus (băcăuan, de altfel), apărut în Secolul XX (numărul dedicat Bucureştiului) şi intitulat Centru şi periferie... în care, printre multe altele importante, spune: "Marginea, provincia îşi creează propriile ei centre, atenuându-se mereu contrastul centru-periferie..." sau "Marginea dispune de o deosebită potenţialitate de generare a unei gândiri novatoare, ca reacţie la un centru anchilozat..."
Aşa am scăpat eu de complexul provinciei sau de... trac. Într-un tren, citind... Mi-a rămas emoţia. Sunt liberă...

A.D.: În seara premierei cu Unchiul Vania, la Bacău, o pomeneai cu multă afecţiune pe una dintre profesoarele tale, actriţa constănţeană Diana Cheregi, de curând dispărută. De ce a fost importantă pentru tine, ce alţi profesori te-au pregătit pentru scenă şi viaţa teatrală?
E.N.J.: La doamna Diana Cheregi am ajuns în clasa a XII-a, dorind să mă pregătesc pentru admitere. M-a pregătit... pentru Viaţă. Pentru ambele Vieţi. Sau pentru toate Vieţile. Din profesoară, mi-a devenit prietenă, apoi a doua mamă. Când am simţit că respiră odată cu mine, am ştiut că mi-a devenit şi mamă... Dumnezeu s-o odihnească în pace!
Au urmat Ion Cojar (Doamne!), Nae Iliescu, Ştefan Radof. Apoi, Dumitru Lazăr Fulga şi toţi actorii pe care i-am cunoscut, şi toţi regizorii cu care am lucrat, şi toată lumea asta mare şi foarte frumoasă, uneori...
 
A.D.: Ai participat la stagii, ateliere, workshopuri? Ai nevoie de ele, le duci dorul, le resimţi lipsa?
E.N.J.: Am participat în 2004 la Atelierul de rostire a poeziei de la Ipoteşti, condus de domnul Ion Caramitru, poetul Ilie Constantin şi criticul literar Alex Ştefănescu. Doamne, ce bucurie! POEZIA. Poezia e starea mea de graţie... (n-o spun cu emfază, o spun cu bucurie...) Pentru că i-a plăcut mult de noi (cred că am fost prima generaţie a acestui proiect), domnul Ion Caramitru a decis să mai facă un spectacol, 13 cetăţeni de onoare ai poeziei româneşti, care a avut premiera la Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoşani pe 15 ianuarie 2005.
Am fost invitaţi la Chişinău. Acolo m-a impresionat faptul că unii dintre spectatori rosteau odată cu noi, cei de pe scenă, versurile poeţilor români Gellu Naum, Petre Stoica, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Angela Marinescu, Mihai Ursachi...
Apoi am plecat la Arad şi în Italia, la Santa Severina. Jumătate din spectacol l-am rostit în limba italiană.
Sigur că mi-ar plăcea să mai particip la astfel de ateliere. E o curăţare de balast, de rutină, te salvează de manierism.
 
A.D.: Ai putea evoca, pentru cei care te cunosc prea puţin, întâlnirea care te-a scos din rutina actorului angajat într-un teatru de stat? Mă gândesc că o astfel de întâlnire s-ar putea să fi fost Recviemul lui Hanoch Levin (2008), în care nu ai jucat, dar ai făcut asistenţă de regie pentru Alexander Hausvater. Dar poate că mă înşel, şi alte momente au cântărit mai greu pentru tine...
E.N.J.: Întâlnirea cu domnul Alexander Hausvater a fost... magică. El spunea tot ce gândeam ori simţeam eu. Văzând în CV-ul meu că am jucat Blanche DuBois, m-a întrebat următorul lucru: "Crezi că dacă Blanche ar fi făcut dragoste cu Stanley, l-ar fi schimbat?" Eu am răspuns categoric: "Da!" Atunci a hotărât să-i fiu asistentă. Pentru că dincolo de orice -ism teatral, de orice spectacol, premii, UNITER etc., dânsul îşi propune să schimbe mentalităţi. Mi-a spus: "Ai fost îngerul meu păzitor"... Desigur că fusese tocmai invers...
Rutina o poţi simţi şi la Londra, şi la Paris... Când simt totuşi că ar vrea să mă ajungă din urmă, ies din teatru ca să fac un alt teatru... Totul a cântărit greu! Pentru că eu am făcut totul!

A.D.: Se spune că eşti dificilă, veşnic nemulţumită, că ai mereu ceva de amendat în legătură cu mersul lucrurilor din teatru. E o stare care te mobilizează sau care îţi pune frână, de obicei? Cum o resimţi? Cum faci să nu se transforme în acreală, cârteală? Cum arată oazele tale cotidiene? Disciplina ta actoricească din ce se compune?
E.N.J.: Nu sunt dificilă, sunt complexă. Nu sunt nemulţumită, amendez ignoranţa. Nu, nu mă frânează, mă ajută să rămân ceea ce sunt - un om întreg.
Oazele mele cotidiene... lucrurile simple - să stau pe o terasă şi să mă uit la oameni, dar nu pentru că mi-s dragi, ci ca să mă pierd un pic...
Disciplina mea? Sinceritatea.
 
A.D.: Pentru că m-ai făcut să mă gândesc la Élisa lui Gainsbourg... şi pentru că mi-am amintit că ai inclus-o în Femei singure de Dario Fo & Franca Rame, one woman show care ţi-a adus Premiul "Ştefan Iordache" la Gala Star de la Bacău, în 2012... era acel spectacol un fel de autoportret?
E.N.J.: Femei singure l-am lucrat cu regizorul Gheorghe Balint. Uite, tata Geo, cum îi spun eu, este una dintre oazele mele... Mă lasă să ţip la el, are răbdare să exorcizez. Apoi ne apucăm de treabă... El a ales această melodie. Spune că sunt actriţa lui fetiş... La ultima repetiţie, mi-a zis: "Şi, pentru aplauze, punem piesa asta..." N-am vrut. Dar până la urmă, am zis: "De ce nu?" Doar eu am jucat, Eliza... Şi-aşa a rămas.
Nu, nu e un autoportret. Îmi place Dario Fo. Îmi plac ironia lui, autoironia lui, simţul ludic prin care exprimă adevărul... Îmi place Franca Rame pentru felul în care a dezvăluit lumii femeia... Îmi place cum l-am descoperit pe Dario Fo. În anul IV m-a chemat la U.N.A.T.C. un student la regie teatru, ca să fac parte din examenul lui de Commedia dellʼ Arte. Eram în prag de licenţă. Regizorul se numeşte Ilir Dragovoja. Este albanez. Am lucrat atât de frumos! El m-a făcut să-l iubesc pe Dario Fo. Pentru orice trebuia să fac în scenă, îmi făcea o demonstraţie à la Dario Fo. Era fascinant! A plecat, dar păstrăm legătura, pentru că... ne-am iubit, respectat, apreciat reciproc. Iar anul acesta (2013), când mesajul internaţional pentru Ziua Mondială a Teatrului a fost transmis de Dario Fo, explodau mailurile dintre noi, de fericire! "Ai văzut? Ai citit? Tu-ţi dai seama? Ăsta-i anul nostru!", a zis el, Ilir. Sigur, sperăm amândoi într-o întâlnire la scenă... Cine ştie? Eu zic că merităm... Om vedea...
 
A.D.: Femei singure n-a fost singurul recital pe care l-ai pregătit în afara teatrului tău (unde oricum nu s-ar putea spune că nu ai de lucru). Adaptezi pentru scenă (uneori, şi în regie proprie) proză, poezie, iar de ceva timp ai găsit o formulă de spectacol inedită, îmbinând muzica şi poezia în spaţii atipice pentru peisajul cultural băcăuan. Sunt aceste spectacole un risc asumat? Fie şi prin ieşirea din spaţiul securizat al teatrului?

E.N.J.: Independenţa mea a început prin 2004, când am întâlnit un tânăr extrem de talentat, Horia Suru. Era în clasa a XII-a. Profund, charismatic. Am rezonat cu el. Neştiind cum să-l aduc efectiv pe scândura scenei, am decis să construim noi o scândură... Aşa s-a născut spectacolul Citindu-l pe Cărtărescu, după volumul de poeme Dragostea. L-am jucat o dată... pe scena Şcolii Populare de Arte, care, la vremea aceea, era condusă de actorul Florin Zăncescu. El ne-a oferit tot sprijinul. A fost un succes pentru că era ceva nou. În iarnă, am decis să-l transform în film. Tot cu Horia. Am avut noroc... l-am realizat cu ajutorul unei televiziuni locale şi am obţinut un premiu de excelenţă la Festivalul televiziunilor locale SIMFEST de la Deva. Horia Suru e devenit actor, iar, mai nou, regizor. S-a întors în Bacău şi... m-a distribuit el, de data aceasta, în spectacolul independent / în parteneriat cu Teatrul Bacovia We ARe CAMeRA de Fritz Kater. A avut succes!

Tango s-a născut pentru că în Bacău se deschisese Salonul de Piane condus de domnişoara Mioara Iacob. Salonul era destinat vânzării de piane, dar, cu acordul ei, i-am mai dat un sens... teatral. Tango a fost un spectacol de poezie cu muzică live. Doi actori (eu şi Bogdan Buzdugan) şi două violoncele (Vanda Multhaler şi Arnold Crişan). Două cupluri certându-se, iubindu-se, despărţindu-se, regăsindu-se...

5 şi cu 1, Şase pentru un AMOR e un alt miracol! Tot poezia mi-a îndrumat paşii. Am fost invitată să susţin un recital de poezie eminesciană la Complexul Muzeal "Iulian Antonescu", cu ocazia Zilelor Culturii Române şi a sărbătoririi lui Eminescu, fireşte. Atunci i-am cunoscut pe Orpheus. Erau în program cu mine. Mi-au plăcut. Fireşte, doream o colaborare. Cum? De ce? Când? Am răspuns pe-ndelete într-o cafenea din Bacău, înconjurată de Orpheus...
Orpheus era un cvartet de coarde. La prima repetiţie, a (de)venit Cvintet - am adus şi un contrabas, ca să fie şi ceva mai grav... Bucuria mea nu cunoştea margini, pentru că Scrisorile portugheze, textul propus de mine spre realizare, sunt cinci la număr. Titlul spectacolului a venit de la sine... Cinci muzicieni (Ciprian Sicinschi, Dan Crivăţ, Adrian Gheorghe, Liviu Mera şi Ciprian Cărare), plus o actriţă, înseamnă şase pentru amorul Marianei Alcoforado... Premiera a avut loc la 13 aprilie 2013, la Complexul Muzeal "Iulian Antonescu", pentru că acolo ne-am cunoscut, acolo încolţise ideea colaborării.
 
A.D.: Dincolo de opţiunea ta pentru texte deloc facile, de unde vine nevoia de muzică în teatrul pe care îl faci?
E.N.J.: De unde nevoia de muzică? Tot din mine. Cred în artişti. Îi vreau pe toţi în scenă pentru o idee. Am reuşit să adun artişti în jurul Iubirii...
Cât despre Tăcerile lui Nichita Stănescu... ar trebui scrisă o carte. Mulţumesc doar Dianei Mihailopol (am fost colege, ea a semnat regia), pentru că Tăcerile au făcut ca distanţa Bucureşti-Bacău să nu mai existe pentru o perioadă... Premiera a avut loc pe scena Filarmonicii "Mihail Jora" din Bacău, la 31 martie 2004. Spectacolul s-a  mai jucat în Gala Star 2, la Salonul de Piane, la Moineşti...
Desigur că aceste spectacole sunt un risc asumat. E nevoie de impresar, de sponsori... Dar am învăţat să mă descurc şi singură. Sigur că uneori obosesc. Însă, vorba lui McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de cuci, "Eu măcar am încercat"!
 
A.D.: Actorii români, contemporani ori dispăruţi, cu care rezonezi, pe care îi admiri?
E.N.J.: Gina Patrichi, Mariana Mihuţ, Marcel Iureş, Meryl Streep, Abraham Murray, Woody Allen, Bette Davis, Greta Garbo, Anouk Aimée... ca să enumăr doar câţiva... îmi plac mai mulţi.
 
A.D.: Cum vezi generaţia ta în teatrul românesc? E o generaţie cu voce distinctă? E destrămată, greu de identificat?
E.N.J.: Generaţia mea supravieţuieşte... Dar cu pasiune! Nu e greu de identificat, e doar... târziu... uneori.
 
A.D.: Ce filme româneşti din ultimii ani ţi-au atras atenţia? Prin ce calităţi?
E.N.J.: Între mine şi filmul românesc nu mai este o mare dragoste. Nu-mi plac subiectele. Cred că nici regizorilor care le creează nu le plac în mod deosebit, deşi ei le propun... Parc-ar fi constrânşi...
Mi-a plăcut Concertul lui Radu Mihăileanu. Subiectul. Mi-a plăcut 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al Cristian Mungiu. Nu subiectul, ci felul în care a fost tradus cinematografic subiectul.
Dar mi-a plăcut Amour al lui Michael Haneke, Antichristul lui Lars von Trier.
Îmi plac filmele care fac radiografia fiinţei umane, nu a unei societăţi. Vreau Renaştere! Vreau Fiinţa Umană în centrul Universului... Al oricărui Univers!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


0 comentarii

Spacer Spacer