Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vise şi visuri


Ioana Bâldea Constantinescu

28.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"In his blue gardens men and girls came and went like moths among the whisperings and the champagne and the stars." (Francis Scott Fitzgerald, The Great Gatsby)

O singură frază. Lineară, fluidă, clară, care-şi poartă juxtapunerile elegant, aşa cum s-ar iţi o siluetă frumoasă dintr-o rochie tubulară. Parte dintr-un stil narativ distinct. Nu tu virgule, nu tu meandre sintactice, nu tu liman semantic scăldat în livresc.
 
Încă mai cred că, de fapt, sunetul, clinchetul cupelor de şampanie din spatele unei imagistici care, da, absolut!, se pretează adaptării cinematografice m-a zgândărit, m-a chemat, m-a făcut să mă uit printr-un microscop virtual la sufletul literar al unei epoci. Bref, anii '20, aşa cum se văd ei din şi prin Marele Gatsby al lui Fitzgerald, romanul care comprimă şi sublimează, totodată, mitul succesului, Visul American, făcut din glamour, maşini care aleargă pe şosea, cinematografe, reviste, zumzetul şi poezia urbană care articulează o Lume Nouă coerentă, viciată, consumeristă, în care achiever-ul e îmbătat de materia unor doruri neştiute, intime, care-l atrag în vâltoarea unui experiment continuu.
 
Am văzut filmul lui Coppola, din 1974, nu şi pe al lui Luhrmann. Încă. Îl intuiesc exploziv şi hiperbolizant, ceea ce mă face cu atât mai curioasă - cum e scena cămăşilor?, cum arată Myrtle Wilson?, cât din Daisy Fay şi răsfăţul ei pierdut într-o cadă cu şampanie trece din pagina lui Fitzgerald în jocul lui Carey Mulligan?, cum face ea trecerea la Daisy Buchanan?, cât de Gatsby e DiCaprio şi unde rămâne Redford? Dincolo de nuanţele unor întrebări la care îmi voi răspunde singură, în faţa ecranului, e o vrajă de roman pe care nu l-am înţeles la prima citire, care m-a cucerit la a doua şi continuă să-mi amplifice dependenţa de grădina lui Gatsby cu fiecare nouă trecere, imaginară, prin lumea lui de petreceri, contrabandă şi idilă adolescentină contorsionată în una din acele iubiri adânci şi neguroase în care se pierde fiinţa unui om. Lumea lui Gatsby e una în care bărbaţi şi femei tânjesc după recunoaştere socială, e lumea Jazz-ului, a Prohibiţiei, a paginii lucioase, a starului de cinema, a gangsterului, a aventurii romantice infestate de toate dejecţiile care diluează legătura dintre doi oameni - adulterul, căsătoria din interes, paietele care sclipesc pe rochia unei Juliete mercantile şi tribulaţiile unui Romeo făcut din conturi în bancă.
 
Marele Gatsby e romanul goanei nu după aur, cât după un eu artificial. E tragedia unui tânăr care-şi e propriul Pygmalion pe tărâmul tycoon-ului, al divei de ocazie, al hotelului de lux şi al decapotabilei.
 
E o lume iconică. Din ea derivă, decade mai târziu, drama latentă în sitcom-uri cu neveste disperate şi cadavre îngropate în grădinile familiştilor convinşi, zbuciumul tuturor celor tineri, neliniştiţi, corupţi, sfâşiaţi între îngeri şi demoni americani şi nu numai, exilaţi la periferia propriei identităţi, strălucitori (dar numai în public), neînfricaţi (dar numai pe ecrane).
 
Îmi place.
 
E o lume fantastică, profund conceptuală, făcută din decoruri şi efecte speciale. Fitzgerald, cel şcolit printre scenariştii Hollywood-ului, asta şi-a dorit să ne ofere. Glamour. Artificii. O iubire făcută cioburi. Cioburi care sclipesc.
 
Mă întorc la frază. În grădinile lui Gatsby, la amurg, totul e posibil. Sau aşa se vede de peste gardul vecinului, încă neinvitat la petrecere. Visul American, atotposibil, atârnă, el însuşi, de un tavan imaginar, înstelat, în continua mişcare. Atârnă de un nevăzut fir de aţă. Gata să explodeze. Să se facă ţăndări. Să lase uitarea să se aştearnă, fumegând, în urma lui.
 
Momentul acela, însă, de dinaintea întunericului, în care o lumină nenaturală eclipsează luna şi cheamă gâzele roi în jurul unui bec sub care se arată toate chipurile fardate ale dezumanizării e unul din cele mai mari momente literare scrise vreodată, după mintea mea. Eşti şi tu acolo. Tu, cititorul. Fără semn de carte şi fără să fie nevoie de niciun ecran, fără Coppola, fără Luhrmann, fără Redford şi fără Carey Mulligan. Numai tu. În grădinile albastre ale imaginaţiei tale.
 
Şi ăsta-i motivul pentru care ea, literatura, e un vis care n-o să se facă ţăndări niciodată.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer