Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru TIFF 2013: A trebuit să iau o decizie şi am ales cu inima


Mirela Sandu, un interviu cu Balázs Bodolai

01.06.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Balázs Bodolai a terminat facultatea la Tîrgu Mureş şi a fost deja nominalizat la două Premii Uniter: în anul 2006, pentru Debut (rolul Kolea din spectacolul A patra soră de Janusy Glowacki, regia: Alexandru Colpacci, Teatrul Naţional Tîrgu Mureş) şi în anul 2012, pentru Cel mai bun actor în rol secundar (rolul Helmuth von Sachs din spectacolul Aniversarea de Thomas Vinterberg, Mogens Rukov şi Bo Hr. Hansen, regia: Robert Woodruff). Cum Balázs are un program foarte încărcat, am stat de vorbă la o cafea, între două repetiţii.
 
 
 
Mirela Sandu: Ai terminat facultatea la Tîrgu Mureş, în anul 2004. Cum a fost acea perioadă?
Balázs Bodolai: Când am dat admiterea la Facultatea de Teatru din Tîrgu Mureş, fusesem deja admis la o Facultate de Drept din Budapesta. A trebuit să iau o decizie şi am ales cu inima. Am avut o studenţie tipică, cu formele obişnuite de revoltă. Alături de colegii mei, criticam şcoala, sistemul, profesorii şi pe toată lumea. Dar de plecat nu am plecat, am terminat tot acolo. Pentru mine, era straniu faptul că nu am schimbat locul, eram tot acasă, în oraşul natal.
 
M.S.: Erai pasionat şi de drept? Cum de aveai şi această variantă?
B.B.: Nu eram pasionat de drept, iar admiterea nu a fost foarte grea. Era o variantă de siguranţă, dorită de părinţi. Până la urmă, mi-am permis luxul de a alege cu inima. Ceea ce, în acel moment, îmi era mai aproape. Practic, atunci am pornit pe un drum, pe care, din fericire, mă aflu încă. A durat destul de mult până am înţeles, cu adevărat, ce înseamnă munca în teatru. Să apreciez faptul că am şansa de a fi pe scenă şi să îmi fac meseria cu pasiune. La asta am ajuns mult mai târziu, după ce am terminat facultatea de teatru.
 
M.S.: Imediat după terminarea facultăţii, te-ai angajat la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, Secţia Maghiară. Care a fost traseul până la Teatrul Maghiar de Stat Cluj?
B.B.: Acolo am avut nişte experienţe destul de bune. Am lucrat cu Alexandru Colpacci la spectacolul A patra soră de Janusz Glowacki, unde am făcut rolul Kolea, pentru care am fost nominalizat la Premiul UNITER pentru Debut. M-am bucurat pentru nominalizare, dar foarte frumoase au fost perioada repetiţiilor şi lucrul la rol. Au mai fost şi alte spectacole interesante la care mi-a plăcut să particip, cu regizorii Zsolt Harsányi, Olga Barabás, Andreea Vulpe şi alţii. Dar problema mea cea mai mare era că mă aflam în acelaşi orăşel mic, în care m-am născut. De acasă până la şcoala generală mergeam şase minute, de acasă până la liceu făceam douăsprezece minute, de acasă până la facultate mergeam zece minute, iar până la teatru nouă minute. Fiecare staţie din viaţa mea era la mai puţin de cincisprezece minute de casă. Mi-am zis că nu mi-e bine aşa şi că trebuie să fac o schimbare. Sunt departe de a mă cunoaşte sau de a afla lucruri despre mine, lucruri care ies la iveală doar în momentul în care treci dincolo de pragul casei tale şi te confrunţi cu un mediu necunoscut.
 
M.S.: Crezi că atunci când te rupi de mediul tău sau de lucrurile care îţi sunt comode, ai posibilitatea de a te cunoaşte mai bine?
B.B.: Da, cu siguranţă. Cred că e la fel pentru toată lumea. Într-un mediu nou nu se ştie nimic despre tine. Eşti ca o filă albă şi eşti nevoit să te afirmi. În acelaşi timp, aşa ai ocazia să realizezi care sunt atuurile tale şi unde trebuie să mai lucrezi. Am mai fost plecat de acasă. Am făcut un an de liceu în America. A fost o experienţă, în acelaşi timp, foarte bună şi foarte proastă. Bună pentru că am locuit la o familie unde m-am simţit foarte bine şi am avut norocul de a face teatru într-un loc cu o rezonanţă prielnică. Era un teatru profesionist pentru tineret care funcţiona foarte bine. Am stat cu ei un an de zile, am făcut spectacole, am luat ore de actorie. În rest, pe plan social nu a funcţionat totul atât de bine.
 
M.S.: Cât timp ţi-a luat să te adaptezi la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj?
B.B.: Destul de mult. Mai mulţi ani. A trebuit să trec prin tot procesul acesta: despărţirea emoţională de tot ceea ce însemna casă şi adaptarea într-un nou mediu. Când am venit, eram foarte plin de mine. Mă simţeam ca un balon roz. A trebuit să înţeleg că nu este chiar aşa; că sunt multe lucruri şi multe capitole la care mai trebuie să lucrez. Probabil că era acea aroganţă a unora dintre tinerii care termină şcoala şi au senzaţia că ştiu deja totul. Este important să ne dăm seama că nu este aşa. Dacă nu faci asta, rişti să te pierzi.
 
M.S.: La Cluj ai lucrat cu regizori importanţi şi foarte diferiţi, de la Gábor Tompa la Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Matthias Langhoff. Ce este important pentru tine în relaţia cu fiecare regizor?
B.B.: Lucrul la fiecare spectacol este foarte diferit, de la atmosfera care se creează în timpul repetiţiilor până la spectacolul în sine. Tompa, Măniuţiu sau Purcărete - fiecare dintre ei are un fel foarte specific de a aborda teatrul şi actul artistic. Dar contează foarte mult şi cât de implicat eşti tu. Ăsta a fost unul dintre lucrurile pe care a trebuit să le învăţ aici. Cred că eram mult prea detaşat. Mă simţeam ca o rotiţă de pe un raft, care, atunci când este nevoie, este pusă în maşinărie şi apoi reaşezată în acelaşi loc. Asta nu este adevărat, pentru că, chiar dacă eşti o rotiţă, de fapt, eşti implicat tot timpul. La fel şi la repetiţii. Pe lângă asta, importantă este şi relaţia cu ceilalţi. În momentul în care eşti implicat într-un proces de creaţie, faci parte dintr-un grup şi ai o responsabilitate faţă de ei.
 
M.S.: Ai un rol care ţi-a fost mai aproape sau care a însemnat pentru tine ceva special?
B.B.: Rolurile îşi au viaţa proprie. Iar relaţia cu fiecare este asemeni celei pe care o ai cu persoanele. Sunt momente în care le simţi foarte aproape, altele în care te distanţezi sau le redescoperi. Te incită faptul că poţi să îl faci, apoi ţi se poate întâmpla să îl pierzi, ca în final să îl regăseşti. Asta a fost o lecţie foarte importantă, că trebuie să ascult mult mai mult şi să încerc să nu ştiu de dinainte lucrurile, ci să întreb. Întotdeauna! Atunci când mă pregătesc pentru spectacolul pe care îl voi avea seara şi ştiu că voi juca un anumit rol, nu îmi propun să fiu ca data trecută. Lucrul acesta este imposibil. Ştiu că trebuie să pornesc prin a-mi pune întrebarea "ce înseamnă acest rol pentru mine acum, astăzi, în seara asta?" Bineînţeles, ţinând cont de relaţiile din cadrul spectacolului, deja construite.
 
M.S.: Ai făcut film?
B.B.: Am jucat doar în scurtmetraje, care, din punctul de vedere al efortului depus faţă de un lungmetraj, sunt foarte diferite. Au fost, în special, filme studenţeşti care reprezentau o experienţă nouă şi pentru cei care le realizau. Învăţau şi ei în acelaşi timp.
 
M.S.: Ce înseamnă pentru tine această nominalizare la 10 pentru FILM - la TIFF?
B.B.: Înseamnă o oportunitate foarte bună pentru a afla unde sunt eu faţă de acest capitol major care este filmul, pe care l-am explorat foarte puţin până în acest moment. Un capitol care sper că se va scrie curând. Este deocamdată în stadiul de schiţă.
 
M.S.: Ai un regizor preferat de film?
B.B.: Încerc să mă uit la cât mai multe filme, din toate perioadele. Dar dacă aş începe să spun nume ar fi tot cele pe care le citim în ziare sau le vedem peste tot. Nu am o preferinţă excentrică sau underground, eventual un regizor de care nu a auzit nimeni.
 
M.S.: Mergi foarte mult la workshopuri. Ai fost la Andrei Şerban, la David Esrig şi la alţii. Cât de important crezi că este capitolul acesta pentru un actor?
B.B.: Am fost la destul de multe workshopuri, la câteva chiar foarte bune. Ceea ce contează enorm este şi atmosfera creată pe întreaga durată a atelierului. Sunt zile, întotdeauna speciale, pe parcursul cărora contează nu numai partea activă, adică lucrul la un text, ci şi momentele când eşti singur şi te pregăteşti de culcare sau când ai o pauză de cincisprezece minute şi trebuie să te hotărăşti ce faci. Contează ce fel de relaţii construieşti cu ceilalţi participanţi. Toată atmosfera te duce într-o zonă care te ajută să te cureţi de tot ceea ce înseamnă cotidian. Este ceva extraordinar de bun pentru orice actor. Aceste ateliere mă ajută să îmi reamintesc de ce fac meseria pe care o fac şi unde aş vrea să ajung. Nu cred că poţi să faci nici măcar un pas în faţă până când nu înţelegi că fiecare repetiţie este la fel de importantă ca un spectacol. Prezenţa ta, energia ta, trebuie să fie la fel de puternice de fiecare dată.
 
M.S.: Când nu eşti la teatru, ce îţi place să faci?
B.B.: Îmi place foarte mult să citesc. Încerc să citesc cât mai mult, din diverse domenii. De ceva timp încerc să fiu mai activ, să alerg, să înot. Îmi place foarte mult să înot. Mă bucur că obişnuinţa asta a intrat în viaţa mea. Trebuie să lucrezi foarte mult ca să se vadă o diferenţă foarte mică pe scenă. O nuanţă poate să însemne săptămâni întregi de lucru. Dar asta nu mă deranjează, pentru că ştiu că e bine. Îmi dau seama că merită, că energia şi timpul investit dau rezultate.
 
M.S.: Ce repeţi acum?
B.B.: Acum repetăm spectacolul Dantelă, o adaptare după un scurt roman scris de o scriitoare de aici, din Transilvania, care se numeşte Angi Máté. Este povestea unei fetiţe orfane, care stă cu bunica ei până ce aceasta moare şi ea rămâne singură. Spectacolul este pus în scenă de o regizoare din Serbia, Kinga Mezei. Va ieşi un spectacol special, foarte diferit de tot ceea ce am lucrat până acum.
 
M.S.: Ce îţi doreşti pentru viitor?
B.B.: Mi-ar plăcea să mai fac o şcoală, să mai învăţ.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


0 comentarii

Spacer Spacer