Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Suferim de sindromul hemoragiei legislative


Mihaela Miroiu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

30.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

2006 (foto: arhiva personală)

"Suferim de sindromul hemoragiei legislative"
Mihaela Miroiu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Spuneaţi că trăim "o nouă şi mizeră criză a valorilor", într-un "ciclu de dominare a jegului moral". La ce anume vă referiţi? Puteţi detalia elementele referenţiale ale acestui diagnostic?
El mi se pare cu atît mai apăsător, cu cît vă consideraţi o fire optimistă. Pe ce bazează, prin urmare, diagnosticul şi care ar fi (prin prisma unui optimism structural) jumătatea plină a paharului?
Cum credeţi că va arăta spaţiul nostru socio-cultural, atunci cînd "criza valorilor" va fi depăşită? Care va fi motorul transformării? Ce linie va urma aceasta?
Şi, la finalul acestui dialog pentru care vă mulţumesc: de ce societatea românească va fi aşa cum credeţi că va fi?
 
Mihaela Miroiu: Cei care au, de regulă, în job description promovarea şi încurajarea valorilor (morale, profesionale, estetice, politice etc.) într-o societate sînt profesorii, cu precădere cei din mediul universitar, jurnaliştii, intelectualii publici, politicienii. În familie acest rol îl joacă părinţii, rudele influente şi prietenii apropiaţi. Pentru familii nu poţi face politici publice prin care să opreşti un părinte să fie un model de nesimţire, mitocănie şi trivialitate. Poţi doar să îl opreşti să îşi bată copiii, părinţii, soţia sau soţul. În genere pentru valori nu poţi crea "ucazuri". Poate de aceea suferim de sindromul hemoragiei legislative. Cum nu avem aşezate şi rutinate în fundaţia casei noastre sociale comune principiile şi valorile care ne-ar situa demn între societăţile respectabile, încercăm să le suplinim cu legi peste legi şi cu un joc mediatic de-a hoţii şi vardiştii.
Mă voi referi la două dintre valorile şi normele fundaţionale ale democraţiilor liberale.
Umanitatea fiecărei persoane este sfîntă şi se manifestă prin liber arbitru. Fiecare om în capacitate de discernămînt ştie cel mai bine care îi sînt interesele şi nevoile. Orice om este un scop în sine şi nu poate să fie înrobit, manipulat, folosit de alt om împotriva voinţei sale şi nici nu trebuie să se lase înrobit şi manipulat.
Această normă este călcată sistematic în picioare de către politicieni prin promisiuni mincinoase, mită electorală, şantaj cu ajutoarele sociale. De către jurnalişti este călcată în picioare atunci cînd devin slugi ale patronilor de presă, falsifică informaţii, manipulează adesea odios, încălcînd dreptul la informare corectă. De profesori este încălcată atunci cînd interesul pentru educarea elevilor şi studenţilor se opreşte la porţile trufiei autosuficiente, autointeresului şi ignoranţei în aşezarea contemporană a domeniului lor, condamnînd absolvenţii să fie necompetitivi pe piaţa muncii. Mai mult, este călcată în picioare atunci cînd profesorii îşi construiesc cariera pe furt intelectual şi nu au autoritatea morală să ceară respectarea onestităţii intelectuale. În privinţa intelectualilor publici, ei încalcă acest principiu uneori prin elitism: nu-mi pasă de "vulg", acesta nu este egalul meu uman. În acest sens, intelectualii publici români au cu precădere un rol cultural-politic, dar mai rar unul civilizator. Unii dintre ei ajung să presteze servicii de simbriaşi părtinitori în slujba cui le dă avantaje mai mari, cu alte cuvinte îşi prostituează cunoaşterea şi menirea, contribuind la învăluirea minţilor celor care îi urmăresc în aburii manipulării "luminate".
Toţi sîntem egali în faţa normelor legale şi morale.
Acest principiu fundaţional al statului de drept a fost şi este în mare suferinţă, chiar dacă un prim-ministru, infractor cu morgă universitară, şi un ex-cioban parlamentar "infractor de omenie" (l-am citat pe D. Borţun care folosea ironic această expresie la adresa jurnaliştilor şi analiştilor supăraţi la culme că generosul Gigi şi portofelul lui le vor lipsi pe durata închisorii) au fost condamnaţi cu executare. Chiar exemplele anterioare sînt o ilustrare concludentă a gîlcevii noastre cu statul de drept: cum să tratezi ca pe nişte borfaşi de rînd aşa oameni inteligenţi sau darnici, chiar dacă au furat şi ei, "ca tot omu\'", de acolo de unde au putut? De ce să punem în aceeaşi oală pe marii capturatori ai resurselor publice cu un nenorocit de medic care ia o mulţămită? Nici nu putem să o facem, fiindcă primii fură masiv şi legal, în bună cooperare cu guvernanţii, iar medicul primeşte "foloase necuvenite".
Constituţia joacă în orice stat modern rolul unei "Sfinte Scripturi" secularizate. Dar de ce să nu o ignorăm dacă interesele partidului o cer? Sîntem în Uniunea Europeană, adică în cea mai bună poziţie istorică în care am fost vreodată. Dar cine sînt Parlamentul European şi Comisia Europeană să ne dea nouă ordine? UE să ne dea bani şi să ne lase să-i cheltuim în deplină "suveranitate naţională", potrivit "specificului local".
Avem o Lege a educaţiei. Nu ne convine, mai ales că ne obligă la transparenţă, meritocraţie şi competitivitate internaţională. Cum să alocăm noi finanţe mai puţine universităţilor fidele doar fiindcă ele au programe slab cotate după nişte criterii care, iarăşi, nu respectă specificul local, respectiv producţia de cunoaştere pentru Balta Brăilei? Cum să selectăm managerii naţionali ai învăţămîntului superior după performanţe "aiuristice", antiromâneşti, cum ar fi validarea în competiţia naţională sau internaţională? Ce ne trebuie nouă comisii cu străini ca să analizeze aplicaţiile pentru granturi? Atunci noi cînd mai ajungem la vreunul?
Scrie la Constituţie şi la lege că femeile trebuie să aibă şanse egale cu bărbaţii la reprezentare politică? Şi ce dacă, odată ce cei 90 % bărbaţi în Parlament şi 94 % bărbaţi primari şi consilieri locali pot să le reprezinte foarte bine? În definitiv, chiar şi Academia Română ne spune textual, în Dicţionarul de sinonime pe care îl girează, că femeie publică înseamnă, citez: cocotă, curvă, femeie de stradă, prostituată, tîrfă[i]. Cum să nu le aperi pe femei să devină publice şi să se ocupe de interesul public?
Scrie la Constituţie şi Lege că statul trebuie să asigure acces egal la educaţie? Da. Şi ce dacă? În universităţile noastre doar 2-3% sînt studenţi proveniţi din mediul rural, mai rău decît în interbelic.
Desigur că exemplele pot continua la nesfîrşit. Cei care vor să trăiască după regulile statului de drept nu au făcut încă masa critică pentru schimbare în nici unul dintre mediile menite să promoveze normele şi valorile democraţiilor consolidate. Cultura noastră politică nu are notă de trecere. Avem 4,3 din 10 puncte în Democracy Index[ii] la acest indicator. Cultura politică, pînă la urmă, reflectă care este apetitul nostru intelectual şi moral pentru un trai decent şi demn între semeni, în respect pentru valorile şi normele fundaţionale ale lumii civilizate.
Aici mă opresc din aparentul defetism, ies din logica mioritică şi trec la următoarele tale întrebări: Care este jumătatea plină a paharului? Cum credeţi că va arăta spaţiul nostru socio-cultural, atunci cînd "criza valorilor" va fi depăşită? Care va fi motorul transformării? Ce linie va urma aceasta? De ce societatea românească va fi aşa cum credeţi că va fi?
Întrebările tale au fost consecinţa finalui rundei anterioare. Reiau şi încerc să rămîn consecventă:
Acum sînt mai optimistă decît oricînd, deşi trăim o nouă şi mizeră criză a valorilor. Ştiu că răul este limitat şi că sfîrşitul acestui ciclu de dominare a jegului moral se apropie. Cei ce pot şi vor să construiască vor răsări din nou vizibil deasupra de bube, mucigaiuri şi noroi..., născînd, cu zisa lui Arghezi, frumuseţi şi preţuri noi.
De ce sînt mai optimistă?
Am să-ţi răspund la început cu un paragraf pe care l-am postat recent pe Facebook:
"În cei 1200 km. parcurşi în aceste zile (Argeş, Vâlcea, Sibiu, Alba, Hunedoara) am văzut ceea ce media româneşti nu spun şi nu arată de parcă nu ar exista (greu să se mişte dincolo de Piaţa Universităţii, Piaţa Romană şi Piaţa Presei): Pămîntul este cultivat pe suprafeţe foarte mari şi culturile arată foarte viguroase. Nu mai e pîrloagă. Dealurile sînt acum păşuni pline de oi sau vite sau de pomi fructiferi şi vie. Este foarte curat în oraşe, orăşele, sate. Asfalt mai peste tot. Oamenii îşi fac sau renovează case pretutindeni. Pe Valea Frumoasei (Sebeş-Oaşa) poţi să te simţi ca în satele austriece. Morala este că, daca vrem să ne deconectăm de la sursa defetismului, trebuie să închidem televizoarele şi să vedem lumea reală. Desigur că sînt şi oameni răi şi lucruri prost făcute. Dar nu sînt deloc numai ei şi ele. Oamenii mai şi înfloresc şi ştiu să facă lumea mai frumoasă şi mai roditoare".
Contrazice acest paragraf ceea ce am scris anterior? De bună seamă că nu. Atîta doar că, în timp, raportul între cetăţeni şi politicieni s-a schimbat dramatic. Cetăţenii sînt sursa principală a iniţiativei, a competiţiei oneste şi a progresului. Spre deosebire de mulţi politicieni, de regulă foarte ocupaţi cu redistribuirea puterii şi a resurselor publice, cetăţenii au umblat şi au învăţat regulile lumii civilizate şi încearcă să şi-o aducă acasă. Spre deosebire de mulţi pseudo-jurnalişti şi la fel de pseudo-analişti, oamenii, în anonimatul lor, nu îşi permit să fie pseudo-cîştigători ai pîinii şi refuză să "parcheze" victimist la marginea şanţului şi să cîrcotească de acolo. Spre deosebire de mulţi universitari şi intelectuali publici, oamenii "de rînd" au învăţat regulile competiţiei şi ştiu că nu vor supravieţui cu o gîndire neaoşă, lipsită de termen de comparaţie. Agricultura este cel mai spectaculos-vizibil domeniu, după comerţ. Oraşele ceva mai mari au zone industriale noi în care se dezvoltă întreprinderi private mici şi medii. Mulţi primari încep să ştie că sînt manageri angajaţi de cetăţeni ca să presteze servicii legate de bunurile comune locale şi nu mai ţin cont de partid cînd este vorba de sprijin sau măcar de lipsă de piedici pentru iniţiative private. Reţelele de socializare care sînt personalizate şi democratizate înlocuiesc tot mai mult influenţa unor "guru" de doi bani care induc o gîndire apocaliptic-isterică şi bădărănie agresivă. Oamenii nu fug din spaţiul public convenţional, ci îl reconstruiesc pe măsura şi la standardele evoluţiei lor.
Chiar şi Bucureştiul, locul invaziei masive a politicienilor şi mediei, capătă tot mai multă autonomie funcţională. Nu mai consideră şeful televiziunii publice că emisiunile culturale sînt de interes public? Foarte rău. În schimb înfloresc expoziţii, tîrguri de carte, librării pline de farmec, locuri de happening artistic. Ministerul Culturii are o relaţie mai frigidă cu marile festivaluri bucureştene? Foarte rău, dar se organizează altele superbe în ţară, cu sprijin local: vezi minunatul festival Opera Nights din Castelul Huniazilor şi de la poalele Cetăţii Devei. Nu mai funcţionează ONG-urile de "interes public" conectate la surse guvernamentale? Tot nu erau chiar asociaţii de binecredincioşi într-o cauză. În locul lor înfloresc mişcări feministe şi ecologiste grass-roots, asociaţii locale cu scop caritabil, asociaţii săteşti, locative, agricole.
Optimismul meu, dragă Daniel, nu se bazează nici pe politica naţională, nici pe media româneşti, ci pe acei oameni harnici şi inteligenţi care ştiu să fie profesionişti şi cetăţeni, care nu au nevoie de Tătuca Guvern ca să se dezvolte (dar măcar să nu îi împiedice...), refuză ieşirile de cîine turbat ale presei şi, în anonimatul lor admirabil, ignoraţi de media româneşti, te umplu de speranţă că ne vom cuceri dreptul la respect în lumea avansată căreia acum îi aparţinem mai mult formal.
 
(Fine)
 
****
Voi începe prin abordarea schismei dintre om şi natură, precum şi a celei dintre uman şi divin în tradiţia iudeo-creştină. Plecînd de la ideea că natură sîntem şi noi, voi încerca să argumentez că incursiunea femeilor spre ceea ce ele au semnificat şi semnifică se intersectează şi cu ceea ce a semnificat şi semnifică natura. În raport cu această situaţie, ele pot tinde să fugă de ceea ce simbolizează spre zonele spiritualului sau, dimpotrivă, îşi pot asuma condiţia, resemnificînd sensurile culturale ale apropierii dintre femei şi natură. Rosemary R. Reuther socoteşte păcat originar "căderea în dominare", împreună cu tot arsenalul ideologic-filozofic şi religios care o însoţeşte. Această formă de dominare începe, cred, cu cea de dominare culturală, cu luarea în stăpînire prin numire. Atributul de a numi devine simbol al puterii, prim act de luare în posesie. Cel ce numeşte deopotrivă explică, dă legi. În Geneză, putinţa de a numi este iniţial atributul întregii umanităţi. După cădere, partea bărbătească a umanităţii reţine pentru sine acest prerogativ, primul său act fiind acela de a-şi numi perechea femeiască "Eva". Iar Eva intră în sistemul determinării duble divin-bărbăteşti. Nereciprocitatea în numire creează prima asimetrie între cei doi protagonişti ai umanităţii, iniţial diferiţi doar ca atribute sexuale necesare reproducerii; nereciprocitatea în numire transformă relaţia de companie în cea de dominare. Căderea înseamnă separarea de sacru, între uman şi divin nemaifiind posibilă decît alianţa în baza Legii. Această Lege se cere îndeplinită, este exterioară voinţei umane.
Transcendenţa este separată de imanenţă, divinul de uman. Trupul este privit ca sursă a ispitei şi păcatului; de aceea, îndepărtarea de trup, natură, cît şi de femeie, devin condiţii ale purificării într-o religie patriarhală. Abolirea acestei schisme, restituirea reciprocă a divinului şi umanului o reprezintă Iisus Hristos. Hristos este principiul ambelor lumi, om îndumnezeit şi Dumnezeu înomenit. Prin el dispare relaţia în baza Legii în favoarea uniunii: căci astfel Legea se împlineşte, nu doar se îndeplineşte. Este, cred, prima formă de convenio-venire împreună, co-trăire. Fiinţa, Umanitatea şi Legea sînt una - căci ontologia, antropologia şi morala sînt una. În creştinismul răsăritean, somatofobia nu-şi mai găseşte locul, căci acest creştinism are un sens cosmic (prin Hristos, sacrul pătrunde în existenţa întruchipată în persoană ca spirit, suflet şi trup, deci şi în întreaga natură, persoana dînd seamă de ambele lumi). Nimic nu mai este păcătos, cu excepţia răului faptei şi sufletului; răul nu mai are legătură cu fiziologia, materia însăşi fiind transfigurată prin har. În acest creştinism, obiectivitatea şi neutralitatea trec drept expresii ale indiferenţei şi nepăsării. Unificarea divin-uman a fost cu putinţă prin unirea celor două voinţe, cea divină şi cea umană (a Mariei): într-adevăr, mîntuirea este condiţionată şi de acceptul Mariei, de acel Fiat! femeiesc cu valoare soteriologică (a se vedea în acest sens interpretările Ancăi Manolache). Rămînînd însă structurată instituţional pe o formulă patriarhală cu moşteniri vechi-testamentare, semnificaţia Mariei ca mamă a întregii umanităţi creştine în sens ontologic nu pare să afecteze imaginea femeilor în biserica răsăriteană (deşi doctrinar aceasta este mult mai puţin somatofobă, mult mai conciliantă cu trupescul, mult mai "cosmică", deci mai departe de ispitele gnostice ale bisericii apusene).
Deşi dispare dispreţul faţă de trup, femeile continuă să fie "lovite de indemnitate", profane, fără acces la altar, considerate spurcate în perioada de lăuzie şi sîngerare. Pornind de aici, nu pot să nu mă gîndesc la faptul că nu este obligatorie o filozofie sau religie dualistă, dihotomică, pentru a sfîrşi cu legitimări sau justificări sexiste şi naturiste. Lipsa maniheismului în biserica de răsărit duce la practici la fel de inferiorizante, alteori chiar mai adînc umilitoare pentru femei. Slujba de căsătorie este ea însăşi un mesaj de supunere a femeii faţă de bărbat. "Taina căsătoriei", transferată la nivelul discursului, are un conţinut misogin explicit: femeia se supune bărbatului care astfel îi devine "cap". Şi în acest context femeile apar doar ca obiect al moralei, cu o condiţie paradoxală: ele sînt atît nelibere, cît şi direct responsabile. Ele au destin natural şi social, ele nu convin, ci, cel mult, lor li se cuvine; lor le sînt distribuite convenţional statute, fiindcă nici acum nu-şi pot fi cap. O stare de fapt patriarhală se transformă iarăşi în stare de drept, lăsînd intact establishment-ul bărbătesc al normatorilor. Femeilor nu li se permite să fie în întregime persoane: din Epistolele pauliene au fost selectate, în construcţia dogmatică şi instituţională a Bisericii, prin excelenţă mesajele conservatoare. Astfel se relegitimează ierarhia delegitimată dintre raţiune, suflet, trup, iar convenirea lasă iarăşi loc legii absolute: la rîndul lor, femeile sînt reataşate simbolului iniţial al Evei.
În perspectiva generală teoretică pe care o susţin, voi analiza întîia poruncă, ţinînd cont de interpretările şi reevaluările feministe ale celor trei forme de iubire: agape, filia şi eros. Mă voi opri predilect asupra conceptului de aproape înţeles ca nevoie vie, precum şi asupra reciprocităţii şi iubirii de sine - condiţii în dobîndirea stimei de sine şi deci a unei identităţi nefuncţionale a sinelui în comunitate, stima reciprocă nefiind cu putinţă în condiţii de inferioritate ontologică. Conceptul de aproape, luat ca referind nu la un om abstract, ci la o fiinţă concretă, cel de lîngă tine, a fost din nefericire neglijat în cadrul acelor morale pentru care conceptul central este cel de corectitudine, de justeţe morală; căci o astfel de morală ne cere mai degrabă să nu lezăm decît să ne pese. Or, empatia estompează din nevoia de a ne pune limitări reciproce şi în acelaşi timp nu ne solicită doar pentru suferinţele celorlalţi, ci pentru oricare din nevoile lor. De obicei, eticile vizează fie principii, fie consecinţe, dar mai puţin felul în care sînt resimţite acestea. Termenul mediu lipseşte, căci el vizează zona trăirii, a sentimentelor, o zonă prea "feminină" ca să fie demnă pentru o teorie a moralei. Dimpotrivă, accentul a căzut în sistemele morale pe concepte precum cele de obiectivitate, principialitate, neutralitate, universalitate.
Vocea elitei gînditoare (în cazul de faţă, bărbaţii) a devenit voce a autorităţii normative abstracte: un grup particular s-a transformat într-un "noi neîngrădit". Acel "noi" care se universalizează, care exprimă neutralitatea, care e măsură a obiectivităţii, se relevă ca reprezentînd în realitate doar o parte, un segment al umanităţii. Ceilalţi sînt devaluaţi, dispreţuiţi, socotiţi neraţionali şi tributari imanenţei. Patri-arche este o imagine confortabilă, adesea asociată cu monopolul bărbătesc pe reflectarea pămîntească a prerogativelor Tatălui Creator-Legiuitor. Acest monopol nu generează obligatoriu mai multă moralitate; în schimb, adesea generează frustraţie, resentiment, ipocrizie, fariseism moral. Dacă lumea se remodelează spre lărgirea sferei celor care sînt cuprinşi în acel "noi" universalizabil (se democratizează), atunci ea nu mai poate conserva nici în privinţa femeilor viciile derivate din fatalism. Masajul Evangheliilor poartă, cred, o încărcătură încă neexplorată îndeajuns în filozofia moralei. În esenţă, aici putem găsi temeiuri pentru o libertate omenească neschismatică, dezmărginită împreună cu ceilalţi, asumîndu-ne condiţia de semeni întru umanitate, dar şi întru natură.
 
(Fragment din Introducerea la cartea Convenio. Despre natură, femei şi morală, prima publicare, Alternative, Bucureşti, 1996, reeditată la Polirom în 2002; pp. 13-16)
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer