Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru TIFF 2013: Mă antrenez să fiu vulnerabilă


Vava Ştefănescu, un interviu cu Irina Wintze

03.06.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Irina Wintze este acea fiinţă rară, pe care, dacă o întâlneşti o dată, îţi e dor de ea tot timpul. Vibraţia pe care o simţi în preajma ei, te fac să înţelegi că realitatea este şi aici şi dincolo exact în acelaşi timp.
Să stai de vorbă cu ea, în general, dar în special pe acest subiect
(10 pentru TIFF) este ca şi cum te-ai da pe montagnes-russe. Mai întâi, în sensul cel mai pozitiv, pentru că e o persoană anti-publicitate şi anti-vedetă. Nu pare să creadă în asta. Crede în ceea ce este în acel moment de "joc", în a fi pe scenă, în ceea ce acesta poate provoca, stârni şi lega.
Răspunsurile ei sunt acelea care nu se formulează numai prin cuvinte; ci prin modul în care priveşte, felul în care îşi freamătă mâinile, în care auzi "...nu-uu-uu crrreed că-i aşa...... simplu" - cu care, îţi spune mult mai mult decît înseamnă, te provoacă să mergi cu ea pe undele gândului şi ale vibraţiei şi eşti luat de emoţia dinlăuntrul lucrurilor şi întâmplărilor, fără să găseşti imediat articularea verbală potrivită ci, mai degrabă o imagine a unei călătorii prin universul subiectului respectiv de discuţie. De aceea cred că acest interviu este incomplet în oarecare măsură, căci lipseşte prezenţa ei. Nu mi-a venit la timp ideea sa o filmez (cu telefonul). În acelaşi timp, consider că e şi bine: un astfel de interviu, stârneşte curiozitatea de a o vedea acolo unde ne interesează cel mai mult: pe scenă, când joacă.
Disciplina artistică a Irinei e uluitoare. Viaţa ei se organizează în jurul, pentru viaţa artistică. Totul e condus inefabil şi cu rigoare către acolo.
Am văzut-o în acele momente secrete ale creaţiei unde umilitatea şi puterea / forţa se întâlnesc, unde eşti nimic şi totul în acelaşi timp. Vibraţia care se naşte din asta este momentul unic, irepetabil şi extraordinar...
Poate că, pe parcursul acestei discuţii-interviu, scrise şi transcrise, veţi putea întrezări un pic din Irina, un pic mai departe de cuvintele conţinute aici:



Vava Ştefănescu: Ce ai vrea să se ştie, să se afle despre tine, cu ocazia "10 pentru TIFF". Mă refer la regizorii de film cu care te vei întâlni, cei care nu te cunosc şi vor citi acest interviu...
Irina Wintze: Hm... (râde scurt) (...) Că sunt o fiinţă extraordinară, printre alte miliarde de fiinţe extraordinare! Că de-abia aştept să încerc şi să învăţ. Şi că am 50 de ani.

V.Ş.: Ai emoţii pentru perioada de TIFF? Ce aşteptări ai? Ce crezi că o să se întâmple? Te bucuri (sau nu) că ai fost selectată?
I.W.: Încă nu am emoţii; întâi, pentru că sunt deja o frunză care tremură uşor în vânt şi apoi, pentru că mă antrenez să fiu vulnerabilă - încerc întotdeauna să amân momentul de confruntare, realizare, emoţionare, etc. Nu-mi fac planuri înainte. Drumurile se pot desface oricând în alte cărări: ce sens are să decid, sau să mă pregătesc pentru o unică posibilitate?
Selecţia mă bucură mai curând pentru că mă pune alături de trei foşti studenţi; ce poate fi mai grozav decât să fii colega celor mai tineri!?!

V.Ş.: Cum ai lucrat cu regizorul Cristian Pascariu în scurtmetraje? Îţi place să faci film?
I.W.: Răspunsul sincer ar fi: habar n-am (cum am lucrat)! Nu cred să fi lucrat altfel decât lucrez de obicei (în teatru), dar e adevărat că experienţa mea în film e foarte suavă. Pascariu - ar trebui să-l cunoşti - pare cuminţenia în persoană: e un flăcăiandru (exact ăsta e cuvântul!) luminos şi sfios şi când îţi spune cu seriozitate: "Acum fă 40%..." , crezi că face o glumă... Dar poţi să refuzi un copil? Încerci să găseşti 40-ul ăla la sută... Nu ştiu, cred că e prea devreme pentru întrebarea asta...

V.Ş.: Chiar nu faci diferenţa între actoria de film şi cea de teatru?(?!?!?!?!)
I.W.: Credeam că nu. Mi-am adus însă aminte cum, într-o zi, eram la şcoală, în curte, Pascariu ne chemase pe Ionuţ Caras şi pe mine să repetăm scena din ultimul lui scurtmetraj După un an, scenă în care cei doi protagonişti se întâlnesc la mormântul soţului doamnei. Am repetat de câteva ori într-o cheie realistă, primind de fiecare dată indicaţii de la Cristi: "e prea mult acolo... încearcă mai tare dincolo... poate un 25%..." şi la un moment dat, ne-a spus să o facem ca în teatru. Cred că şi eu şi Ionuţ am înflorit pe dinăuntru; la sfârşit m-am aruncat la picioarele coşului de gunoi, plângând... Cred că faci apel la aceleaşi ustensile, dar sunt altfel drămuite energiile. Şi mai cred că e foarte greu să reuşeşti - la film, unde observatorul face parte din spaţiul tău intim - să păstrezi implicarea pe care o ai la repetiţii (la teatru) unde eşti doar tu şi celălalt.

V.Ş.: Ce experienţe ai în film? cu cine ai mai colaborat în zona filmului?
I.W.: Ei bine, dacă e vorba despre istorie...: am făcut o figuraţie princiară în Willhelm Cuceritorul - filmul lui Sergiu Nicolaescu. Asta înseamnă că jucam o prinţesă. Aveam, cred, 18 ani, nu-mi mai amintesc decât nişte răgazuri mult prea lungi în soare şi cât de impresionată eram de frumuseţea lui Eniko Szilagyi. Cam după vreo 900 de ani, în facultate, am lucrat la unul dintre băieţii de la regie: Saşa Dragin - acum lucrează în televiziune cred, împreună cu Bogdan Ghiţulescu, colegul meu de atunci. Era un scenariu după o povestire de O'Henry (poate) în care El îşi vinde ceasul de buzunar ca să-i cumpere Ei un pieptene minunat, iar Ea îşi vinde părul ca să-i cumpere Lui un lanţ pentru ceas. Cum să uiţi aşa o poveste!?
După încă vreo 20 de ani, m-am amuzat teribil cu nişte sinucideri în lanţ pentru Iubirea Fedrei - spectacol realizat de domnul Măniuţiu la teatrul din Arad, unde am avut surpriza, onoarea şi plăcerea de a fi invitată (să joc rolul titular). Singura nemulţumire a fost că Vava Ştefănescu - regizorul şi cameramanul filmuleţului care trebuia făcut pentru spectacol - nu a acceptat - după ce mi-am tăiat venele, mi-am injectat substanţe letale şi m-am spânzurat - să mă arunc şi de pe o clădire pe care o ochisem de ceva vreme.
Andreea Iacob mi-a oferit ocazia - într-un spectacol în care nu eram decât proiecţie - de a cocheta cu o fantazare destul de frecventă: aceea de a avea un iubit ilegal şi mult mai tânăr. A fost o experienţă de care, de data asta chiar îmi amintesc şi nu numai pentru că a fost în 2008 (ar trebui poate reverificată această informaţie, cumva, mi se pare că a fost mai demult). Păcat că eram prea tânără. Ultima întâlnire - la Ultimul mesaj al cosmonautului..., spectacol realizat de Radu Afrim, unde regizorul a optat pentru o transmisiune în direct a scenei. Era deci o realitate dublată: jucam şi teatru şi film în acelaşi timp. Şi cu asta probabil am răspuns la întrebarea: "Chiar nu faci diferenţa între actoria de teatru şi cea de film?!?!?" Totuşi, cred că cel mai bine a fost când Radu m-a pus pentru prima dată să joc scena respectivă. Dar prima dată, ne iese tuturor, nu-i aşa?

V.Ş.: Ce tip de teatru preferi?
I.W.: Tooot! M-aş înfrupta cu lăcomie din tot, deşi sunt şi lucruri pe care le pot face din ce în ce mai puţin şi altele pe care nu le înţeleg sau de care mi-e frică. Dar, Doamne, ce bucurie!

V.Ş.: Ce repere ai de când te-ai apucat de teatru?
I.W.: Ce de poveşti minunate şi fragile... Doamna Poldi Bălănuţă, când într-o seară, pe când juca Elisabeta, din întâmplare o femeie, a pocnit un reflector iar ea s-a întors furioasă spre el strigând: "Tu să taci!"; Eugenia Maci - după un spectacol cu Harap Alb la care publicul se distrase copios şi aplaudase euforic - plecând spre casă: o femeie obişnuită, într-un loden obişnuit, stând - ca şi mine, pe malul celălalt - să aştepte troleibuzul; Rodica Negrea la un spectacol cu Ivonna, principesa Burgundiei când la final, când e îmbiată cu tava cu caraşi m-a făcut să mă ridic în picioare cu intenţia de a o opri; un Zbor deasupra unui cuib de cuci când publicul nu a vrut să o aplaude pe Doamna Olga Delia Mateescu pentru că fusese perfectă în rolul sorei Ratched şi a fost nevoie de un declic până să facă distincţia dintre persoană şi personaj; doamna Olga Tudorache - într-un minut în care te face să înţelegi toată povestea unei vieţi, în Peşte cu mazăre, doamna Silvia Ghelan - pentru tot ceea ce este; domnul Iulian Vişa - primul regizor cu care am lucrat - de o calitate umană excepţională; Phedra şi Danaidele lui Purcărete şi mai apoi, Faust; Nora şi Hamlet datorate lui Ostermaier; Macbeth-ul lui Nekrošius; Woyzeck - făcut de domnul Măniuţiu la Teatrul Maghiar de Stat... Şi momente, la lucru, în care studenţii sunt extraordinari. Şi nici măcar nu îşi dau seama de asta!

V.Ş.: Ai mai vrea să faci spectacole de dans?
I.W.: O, Vava, nu mă întreba asta... Aş mai vrea, dar nu doar să fiu acolo, ci să FIU acolo!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer