Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În plus


Augustin Ioan

04.06.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tema excesului e un pharmakon (Aristotel), un indecidabil (Derrida). Nu putem decide dacă este medicament sau otravă, bun sau rău, decât în contextul utilizării acestui concept. Cu alte cuvinte, ce înseamnă excesul, sau când e multul prea mult? Abia apoi ne putem întreba despre locul acestui concept în arhitectură.

Excesul - adică surplus, preaplin - are efecte dintre cele mai diverse, de la saturaţie la extaz şi de la intoxicaţie la plenitudine. Despre locurile (in)toxic(at)e am scris mai demult în revista Bauwelt (2006), propunând această sintagmă-joc de cuvinte (toxic / intoxicat) ca fiind un mod de a defini locurile care, în loc de genii (spirite bune), au djinni (spirite malefice, în cultura islamică). Doream să continuu, astfel, teoria acelui genius loci, a lui Christian Norberg Schulz, care a făcut carieră necritică şi în România de după 1989 (până la publicarea unui volum cu acelaşi titlu...). Nu reiau textul aici, amintesc doar concluzia, care, în germană, a devenit titlu, anume că această teorie funcţionează doar până la Carpaţi. Dincoace oraşele au identităţi multiple, uneori aflate în conflict, de nu cumva chiar spirite rele. Or, teoria merge în Europa occidentală şi centrală medievală (deci şi la Sighişoara), dar nu şi la Bucureşti sau Slobozia. Adeseori, un loc intoxicat este un loc mut; uneori, un loc toxic otrăveşte în timp întregul context -fizic sau cultural.

Dar, decurgând din raportul de superioritate dintre lumea ideilor şi amprentele lor materiale, reiese cumva şi concluzia platonică potrivit căreia realitate are doar lumea ideilor, o ipoteză împărtăşită, de altfel, şi de gândirea religioasă. Cu alte cuvinte, Ierusalimul ceresc este mai real decât întruchipările sale de jos, chiar dacă primul e doar stră-văzut de prooroci, în vreme ce al doilea este, din vreme în vreme, chiar demolat. Prin urmare, nu e de mirare că sacrul este văzut de teologi contemporani, precum J.L. Marillon, drept tărâm al fenomenelor saturate. În exces, în nemăsurare, în copleşitor (pe care le împarte cu sublimul din estetică) stau concrescute şi celelalte atribute ale sacrului. Motorul în doi timpi, al experierii sacrului, despre care ne-a vorbit Rudolf Otto, presupune însă nu doar copleşire - deşirarea primului contact, aneantizant - ci şi recompunerea de după a sinelui, dorinţa de a afla ce a fost cu această experienţă liminală. La început, da, precum Regele David, ne temem, căci cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde şi o să stea Domnul în lucru făcut de mâna omului? Dar - acţiune şi reacţiune - ceea ce este de necuprins stârneşte dorinţa de a fi cunoscut şi pe acest miracol (de nu-l veţi fi crezând a fi iluzie) este construită, pretutindeni, arhitectura religioasă.

Altfel, pentru o minte modernă era, este încă, greu de înţeles cum de puteau cei vechi să picteze - şi încă viv! - frumoasa marmură de Pentelic sau de Carrara. Horror vacui spunem când privim sculptura vermină de pe templele indiene. Ca să ajungă pastelate acum, tot vii - violente pentru sensibilitatea obosită de mai ieri - au fost şi picturile bisericilor în frescă. Excesiv a fost barocul, iar rococo-ul - deşucheat. Postmodernismul a dat drept de cetate excesului pop-art şi, de atunci, excesul înseamnă, de la o zi la alta, lucruri din ce în ce mai bizare.

În fine, nu mai suntem doar excedaţi, ci şi complet răpiţi (cei mai tineri) dinaintea aparentei incomprehensibilităţi autosimilare, a-scalare, a arhitecturii parametrice. Referinţa la lume, când vine vorba despre camuflaj, nu mai priveşte lumea noastră, ci lumea scărilor cuantice, sau infra-biologice sau a corpurilor cosmice, devreme ce, acum, se poate vorbi, poate prea lejer, despre cosmologie cuantică, cum o face Lee Smolin.

Să recunoaştem, deci: suntem excedaţi. Suntem în ek-stasis, adică scoşi din ţâţâni, intoxicaţi. Nu mai recunoaştem cauzele care produc efectele care ne afectează. Prea multă informaţie, dar cu prea puţină ierarhie care să o structureze. Prea multe moduri de a privi lumea: direct, dar şi telescopat şi microscopat deopotrivă.

Vorba unui student care, la finele unui curs în care le expuneam panorama unei astfel de lumi:
- Şi noi cum trebuie să proiectăm, domnule profesor?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer