Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bienala de la Veneţia 2013 (1): cu graţie, arta ca subiectivare periferică a istoriei (România)


Bogdan Ghiu

09.06.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Niciodată mai mult ca anul acesta, Bienala de artă de la Veneţia nu mi-a lăsat mai puternic impresia de zoo, de parc tematic de distracţii, de luna park cultural, compus tot mai pe faţă din cabinete-cuşti de curiozităţi. Şi nu e nimic rău în asta, numai că e bine să nu te duci în vizită la bătrîna doamnă cu idei preconcepute şi cu aşteptări nepotrivite: fiecare participant naţional vrea să impresioneze, să ia ochii, să agaţe privirea, logica e una de hipermarket, de fapt una pur urbană, publicitar-vizuală: Bienala de la Veneţia organizează metropole temporare ale artei.

Cu atît mai mult însă, pînă la falsificare, în zilele de aşa-numit preview, cînd valurile de profesionişti şi de ziarişti, vernisajele-petreceri în trombă şi neîncetatele lanţuri de cunoştinţe, întreaga lume a artei de fapt, creînd cozi de zeci de metri de aşteptare (în 2011 la pavilionul Marii Britanii şi al Statelor Unite, acum la Coreea de Sud, Germania şi mai ales Franţa: pare o strategie curatorială de marketing aceasta, în special a marilor naţiuni, să creezi cozi, filtre, aşteptare, să se bulucească lumea la tine) te-ar putea face să crezi că publicul mondial se înghesuie la artă contemporană ca la solduri sau promoţii. Imediat ce trec zilele de preview însă, lucrurile intră în normal, spaţiile exterioare şi interioare ale Bienalei, de la Giardini şi Arsenale, redevin respirabile, spaţii muzeale normale, şi abia acum arta, surprizele şi curiozităţile pregătite de participanţi pot fi consumate, digerate în linişte, îşi pot desfăşura efectele. Mi-am jurat de mai multe ediţii că n-o să mai merg la Veneţia la deschidere, dar n-am rezistat nici de data aceasta tentaţiei. Noroc că am mai stat două zile în plus. Şi am văzut adevărata, normala faţă a amorului actual al artei.
 
Pe repede înainte, cum se şi vizitează de fapt Bienala, ediţia de anul acesta mi s-a părut mai puţin megalomaniacă, mai reţinută şi mai egal, mai omogen bună, substanţială. Peste toate, la o primă reamintire, mi-au plăcut pavilionul României (fără fals patriotism), un video excepţional al lui Hito Steyerl, desenele lui Ştefan Bertalan, sala de sculpturi a lui Paweł Althamer şi sala Cindy Sherman. Şi pavilionul Danemarcei. Şi (doar) titlul proiectului maghiar: "Fired but unexploded" (nu asta e arta?). Şi, extra, colateral, "Dispoziţia" (sau "Dispunerea") lui Ai Wei Wei de pe Giudeca.
 
România a dat, anul acesta, lovitura, şi ar fi meritat un premiu sau măcar o menţiune, care, după seria de participări tot mai substanţiale, probabil, aşa cum s-a întîmplat şi în cazul fimului românesc, va veni. Intitulat O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Venaţia, proiectul românesc (Alexandra Pirici, Manuel Pelmuş, Raluca Voinea, Corina Bucea) s-a bucurat de succes, făcînd lumea să revină şi să se bucure. E uşor, simplu de povestit, de redat: în pavilionul gol, cu pereţi albi şi pardosea gri, o mînă de performeri-dansatori "joacă" lucrări mai mult sau mai puţin celebre de artă plastică şi vizuală care au fost prezentate în cei peste o sută de ani ai Bienalei de la Veneţia. Reamintesc corporal-coregrafic arta, spre deliciul publicului, care revine pentru că fluxul de "re-actualizări", adică istoria, nu e niciodată la fel. Performanţele pendulează dintr-o parte în alta a spaţiului pavilionului, fiind anunţate oral, printr-o fişă tehnică, de către performerii înşişi. Atît. Efect sigur. Dovadă stau ecourile entuziaste din presă şi afuenţa continuă.
 
Dînd curs, parcă, unei vorbe a lui Dan Perjovschi care se va dovedi, probabil, istorică şi chiar profetică pentru situaţia, nu doar în artă, a Estului şi a zonelor periferice în genere, a situaţiilor de criză şi de precaritate, "corpul e ieftin şi radical", marginalii dematerializează produsele artei, muncesc, le dau corp, le întrupează. De fapt, mai mult decît "dematerializare" (sau "imaterializare"), e vorba, să ne înţelegem, de un fel de transsubstanţiere nemistică, pur materială, de corporalizare, deci de dez-obiectualizare şi de subiectivare: arta e preluată corporal, în acelaşi timp asumată şi apropriată, însuşită, jucată, accesibilizată fără a fi luată în posesie, în proprietate, căci actul performării istoriei artei ("Performing History" se numise proiectul românesc din 2011, "Performing Art History", adică performarea istoriei ca artă, s-ar putea intitula cel din 2013) e dublu: spulberare a obiectului apropriabil (fie şi doar ca imagine reproductibilă mecanic sau digital) şi subiectivare a gestului artistic (tranformat, tocmai, în gestualitate). Arta dispare ca marfă şi reînvie ca acţiune, ca joc colectiv. Arta nu mai poate fi "avută", nu mai poate fi decît "fiită", "actată". Dacă putem fi artă, de ce să avem artă, adică s-o transpunem din "muncă vie" în "muncă moartă", în marfă. Valoare de întrebuinţare prin subiectivare contra valoare de schimb prin reificare. Munca "fizică", în cazul acesta, nu mai produce produse alienabile, separabile, ci se produce şi se reproduce doar pe ea însăşi, însuşi accentul pe procesualitate transformînd munca în artă, transformarea muncii în artă putînd fi, la rîndul ei, o definiţie a acţiunii.
 
Pînă pe 24 noiembrie, cînd se va încheia Bienala de la Veneţia, în pavilionul României se va munci la rederularea istoriei, la ţinerea în act a istoriei prin artă: muncă în gol, adică în sine, în sfîrşit redată ei înseşi.
 
Sau, aşa cum scriam zilele trecute pe Facebook: la Veneţia, istoria (artei: istoria ca artă) continuă cu sau fără noi (se munceşte la asta, asta e munca), întotdeauna cu şi pentru cineva (nu întotdeauna unii şi aceiaşi: cu unii, pentru alţii). "Imaterial", dematerializat, adică dezobiectualizat-corporalizat-subiectivat.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer