Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Salata


Ilinca Anamaria Prisăcariu

13.06.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru Cezara M.

Într-un orăşel de munte se găsea un neguţător de vise. Era... un mare visător. Nimeni nu-i cunoştea vârsta, aşa că s-a ajuns la concluzia că era dintotdeauna. Locuia într-o căbănuţă de lemn, la poalele munţilor de Asumare (undeva, prin nord...).

Acest neguţător avea hambare întregi pline cu realitate, de mai multe feluri, pe care o vindea la kilogram sau la bucată. Cea mai căutată era realitatea de horoscop, care era vândută şi foarte ieftin, aşa, ca mentosanele. Cui nu-i plac mentosanele? Sau ca guma de mestecat. Cu toţii credeau că guma de mestecat îi spală pe dinţi, aşa cum credeau şi că horoscopul le va schimba viaţa. Din acest motiv, realitatea de horoscop era cea mai la îndemână, majoritatea visând la suflete-pereche cu ascendent în Făt-Frumos.

Într-o bună zi a venit la negustor o fetiţă cu o dorinţă neobişnuită: aceea de a descoperi... Negustorul îşi găsise treabă în jurul hambarului cu realitate din curtea sa, cosind iarba. Cu părul despletit, lăsat pe spate, îmbrăcată într-o rochiţă albă şi purtând pe umăru-i drept, dezgolit, o traistă colorată, puştoaica zburda prin curte, cu o direcţie clară. Cu gropiţe în obraji şi privind cu ochi-i mari, fetiţa, ajunsă în spatele acestuia, i-a zis negustorului:
- Eu cred că lumea e a mea! Dar am luat-o fără să vreau... Am visat că e a mea şi într-o fracţiune de secundă chiar a devenit. Cred că am săvârşit o... infracţiune de secundă! Dar fără să-mi dau seama.

Luat prin surprindere, negustorul sprijini coasa de hambar şi se întoarse uşor către fetiţă. Ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu manşeta cămăşii lălâi pe care o purta, o privi şi îi spuse:
- Şi eu cu ce te pot ajuta?
- Ajutaţi-mă spunându-minu-i adevărat.

Negustorul ezită, privi în gol, înapoi spre ea, apoi îi spuse:
- Nu-i adevărat, şi dădu să se întoarcă la treaba sa, dar fu prins de mâneca lălâie şi tras înapoi.
- Nu vă cred, spuse ea.

Îl fixează cu privirea. Neguţătorul îngheaţă.
- Sunt o infractoare. Pot fi extrem de periculoasă!
- Oh, şi ce ai putea să-mi faci tu, micuţo? Să-mi furi timpul?
- O fac deja... Sunt periculoasă, credeţi-mă! Vreau să-mi daţi ceva, un gram de realitate care să mă trezească din visul acesta şi să pot returna lumea!
- Zău că nu te înţeleg, micuţo...
- Of! Cine m-ar putea înţelege mai bine, atunci, dacă nu un neguţător de vise? M-am ciupit, m-am muşcat, nu s-a întâmplat nimic. Lumea tot la mine e. Ce să fac? Să mă duc la poliţie?
- La poliţie?, spuse, pufnind. Nu, ce să-ţi facă poliţia? Să te ducă la nebuni?
- Şi dacă am înnebunit? Dacă am înnebunit într-adevăr şi nu-mi pot da seama de asta?
- Ce e acela?, întrebă neguţătorul, punctând bolta cerească.
- E cerul.
- Şi cum e cerul?
- Albastru, minunat şi plin de viaţă!
- Bine, dar de unde ştii tu toate astea?
- De văzut, îl văd că e albastru, ştiu sigur că e minunat şi văd cum zboară zilnic păsările deasupra capetelor noastre, văd soarele, norii cum se mişcă, noaptea văd luna, stelele, celelalte planete... E plin cerul de viaţă!
- Eşti în regulă!
- De unde poţi şti? Nu crede nimeni asemenea gogomănii!
- Tu le crezi?
- Da.
- Cât de tare?
- Până la lacrimi!
- Atunci eşti sănătoasă tun. Nebun e numai cel ce crede pe dos.
- Adică... cum pe dos? Îşi poartă hainele întoarse?

Negustorul reveni la cosit, continuând explicaţiile, asemenea unui intelectual arogant, dar îmbrăcat în haine de câmp:
- Sunt unii care îşi poartă hainele pe dos, crezând că le aduce noroc. Au venit la mine, da! Şi îşi mai poartă şi credinţa pe dos. Sunt întorşi cu totul. Nebuni sunt aceia de cred în alţii, numai în ei nu. Asta este, e dezavantajul lor, nu şi al meu... Viaţa toată e o afacere, înţelegi ce spun?
- Bine. Şi eu, cu lumea... ce fac? O păstrez?
- Păi, tu decizi? E bună de ceva?
- De unde să ştiu eu? Abia am furat-o, nici n-am apucat s-o deschid.
- Atunci, ce fel de pradă e asta? N-ai avut timp?
- Cred că mi-a lipsit curajul. Am simţit remuşcări.

Negustorul se opri brusc din cosit şi se întoarse către fată.
- Aşa, deci...
- Uitaţi, o ţin aici! E încă sigilată.

Fetiţa scociorî în traista colorată şi scoase de acolo o cutie albastră, prinsă cu funde verzi, împletite şi strânse bine.
- Asta e lumea ta? întrebă, distrat, neguţătorul.
- E lumea toată. Acum e a mea, da...

Bărbatul privi cutia buimac. Fata, văzându-l atât de pierdut, îndesă cutia înapoi în trăistuţă:
- Nu mă credeţi.
- Doar nu sunt nebun.

Fetiţa îi zâmbi.
- Tu crezi în ea?, întrebă neguţătorul. Crezi că îţi aparţine?
- Nu mă deranjează prezenţa ei. Mi-e doar frică de faptul că nu ştiu ce să fac cu ea. De asta am venit la dumneavoastră. Am nevoie de un gram de realitate, să mă dumiresc şi eu ce-i de făcut. Plus că dumneavoastră sunteţi dintotdeauna, aşa-i şi lumea... Sigur veţi şti ce-i de făcut.
- Nu cred că ai apucat să-mi vezi grădina... Te invit!

Neguţătorul îi arătă fetiţei o potecă ce ducea în spatele hambarului. Fata ezită, strângând în pumnul drept trăistuţa.
- Ei, hai, spuse neguţătorul, doar nu te mănânc. Eşti periculoasă, ai uitat? Şi, pe lângă asta, tu eşti cea care are lumea în mâini. Eu sunt cel căruia ar trebui să-i fie frică.

Fata aprobă dând din cap şi îl urmă apoi pe bătrân spre grădină. Drumul nu fu lung, dar destul încât să îi dezvăluie fetei câteva lucruri despre neguţător. Era foarte înalt. Deşi deţinea o cantitate foarte mare de realitate în curte, destul de multă încât să-şi asigure un trai decent, neguţătorul nu se folosea de asta. Îşi purta hainele destul de neglijent: cămaşa albă-pământie, de la lucru - lălâie, o pereche de pantaloni negri, ţinuţi de o curea roasă, o pereche de bocanci negri, prăfuiţi, cu care călca strâmb prin iarba proaspăt cosită. Părul îi încărunţise, dar nu de mult timp, şi îl purta în toate părţile. Singurul lucru care îl făcea să pară antic era murdăria, dând impresia că e asemenea unei stane de piatră: mare şi prăfuit.

Negoţul cu vise era numai un pretext pentru a vinde legume, dar fetiţa nu ştia acest lucru. Ce-i drept, erau cele mai bune legume din zonă. Şi era singurul loc în care găseai gulii... Legumele lui erau singurele considerate "reale", adică fără nici un soi de adaos ori de tratamente. "Visezi, moşule!", aşa îi spuneau cei ce negociau cu el. "Foarte bine!", spunea acesta. De atunci, i-a rămas eticheta de neguţător de vise. Nu i-a plăcut niciodată să stea în piaţă, considera că era o pierdere de timp printre oameni posaci şi simandicoşi. Aşa că a rămas la el acasă şi şi-a construit propria lui grădină şi un hambar, în care adăpostea visele de vremea neprietenoasă.

Ajunsă în grădină, fata înmărmuri. Aşa cum, în reclame, femeile au camere speciale pentru haine şi pantofi, luminate, parcă, de o rază divină, aşa avea negustorul straturi-straturi cu bunătăţi, sărutate de soare şi desfătate de lumina lui. Era cea mai frumoasă grădină de legume din lume, cu un miros îmbietor ce purta pe oricine pe cele mai înalte culmi ale visărilor şi ale Asumărilor.
- Vezi, tu... Orice ai face, totul în viaţa asta... e ca o salată. Mai ales maturitatea, care e o salată al naibii de bună. Dar, ca să fie excelentă, ai nevoie de un element cheie, care e destul de greu de găsit. El apare, la unii mai devreme, la alţii mai târziu. Depinde de mediu, la fel ca legumele. Iar acest element marchează un prag. Elementul cheie pentru salata ta este chiar acolo, în cutia aia. Iar salata, dacă nu e consumată cât e proaspătă, se oxidează. De aceea, acum e cel mai bun moment pentru a deschide cutia.
- Nu ştiu la ce să mă aştept... Dacă e ceva rău acolo? Am auzit că lumea e rea...
- E o salată. Ce poate să fie rău?

Fetiţa scoase cutia din trăistuţă, o puse pe pământ şi încercă să o deschidă. Trase de un capăt al fundei, apoi de celălalt, dar nu se întâmplă nimic.
- Ca să se întâmple ceva, trebuie să tragi de ambele funde în acelaşi timp, spuse negustorul.

Fetiţa făcu întocmai şi reuşi să o deschidă. În cutie, găsi o alta, de culoare roşie, cu fundă albă. O deschise şi pe aceasta, iar înăuntru găsi o altă cutie, roşie. În ea, o alta, de culoare oranj, apoi o alta, galbenă; în ea, alta, verde, apoi una albastră, apoi una indigo. În ultima cutie, cea violet, se găsea...
- O furculiţă?
- Ai avut dreptate! Lumea chiar e a ta!
- Nu înţeleg. Lumea e rotundă...
- Nebun e cel ce îi crede pe alţii, numai pe el nu. Lumea e aşa cum ţi-o doreşti tu. Gândeşte-te la paste... Le poţi rula pe furculiţă şi gata... Ai o lume rotundă. Tot ce trebuie să faci este să crezi, îi spuse, prinzând-o de năsucul rotund. Până şi pe vârful nasului ai o mică lume.
- Ce fel de negustor eşti tu?
- Eu nu fac altceva decât să vând legume...
- Dar eşti negustor de vise.
- Da, aşa îmi place mie să cred. Locuiesc la poalele Asumării. Da, unii mă cred nebun. Asta este, e în dezavantajul lor, nu al meu.
- Da, viaţa toată e o afacere...
- Da...
- Şi ce să fac eu cu o furculiţă?
- E cheia ta, ai trecut într-o altă etapă.

Negustorul se aplecă şi culese o roşie, pe care i-o întinse fetei.
- Uite, să o pui în salată.
- E un boţ cu vise!
- Aşa este!

Fata înfipse furculiţa în roşie şi o deschise. Găsi înăuntru un morcov.
- Deschide-l.

În morcov, o salată, în salată - o vânătă, în vânătă - o gulie, iar în gulie - o sfeclă. Negustorul îi aduse din spatele hambarului un bol de sticlă, rotund, unde puse toate legumele.
- E o reţetă specifică Asumării şi e meniul tău de...
- Trecere a pragului. Am înţeles.
- Tu ai elementul cheie. E o salată excelentă!, spuse bătrânul, zâmbind.
- Aş vrea s-o împart cu toată lumea, dar dacă nu mă vor crede pe cuvânt că e excelentă...
- Se tot spune că e o lume nebună... Dar tu crezi asta?
- Nu.
- Atunci nu e. Totuşi, de unde aveai cutia?
- Mă jucam pe aici şi am găsit-o pe jos. Bătea soarele pe ea foarte frumos, aşa că am luat-o. Apoi am avut un sentiment foarte ciudat şi... natural, uşor. Parcă era un vis. Şi m-am gândit: "Dacă toată lumea s-ar concentra în cutia asta?". Şi s-a întâmplat. Pur şi simplu.

Fetiţa zâmbi şi privi spre cer. Luna îşi făcuse apariţia de după hambar.
- E plin cerul de viaţă... Ar trebui să plec. Mama mă aşteaptă să îmi fac bagajul.
- Pleci undeva?
- Da, la Bucureşti.
- Hm... E departe.
- Da, dar e frumos. Mă duc cu furculiţa mea!
- Îţi voi trimite legume!
- Nu mă va crede nimeni că-s reale. Legume-curcubeu, auzi..., spuse hlizindu-se.
- Poate că le lipseşte curajul. Să ai grijă de tine, micuţo!

Bătrânul se îndreptă, agale, spre hambar.
- Negustorule, nu vrei nimic în schimb?

Neguţătorului îi răsări un zâmbet în colţul buzelor.
- Un vis frumos să ai în seara asta şi voi fi mulţumit, dar să mi-l povesteşti neapărat!
- Şi dacă îl voi inventa?
- Nu-i nimic... Voi face pe nebunul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer