Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Fata tăcută


Peter Høeg, traducere de Grete Tartler

19.06.2013
Editura Univers
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Peter Høeg
Fata tăcută
Editura Univers, 2012
Traducere din daneză de Grete Tartler

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
1

Copenhaga Dolce Vita se afla într-o clădire cu parter înalt, pe un loc care fusese cândva Kongens Nytorv[1].
 
Kasper nu se îndoise niciodată că tânjirea spirituală face bună casă cu mâncarea şi că, în principiu, existau două stiluri de a ajunge în paradis: prin înfometare sau prin înfulecare.
 
Marile tradiţii religioase perfecţionaseră ambele extreme. Părinţii deşertului şi maicile acelor vremuri străvechi arătau de parcă şi-ar fi purtat scheletul peste haine, taoiştii spuneau: Empty the mind and fill the belly[2], şi nu puţine stele ale budismului Dzogchen şi Mahamudra ajunseseră să semene până la confuzie cu membrii prezidiului Clubului Mâncăcioşilor. Buddha propusese o cale de mijloc între cele două extreme, pe care Kasper o căuta astă seară, ca şi în alte dăţi, aici la Bobech Leisemeer, unde mâncarea era ca un circ de altădată, spiritualizat, şocant, la graniţa dintre echilibristică şi iresponsabilitate.
 
Totuşi exista un punct între inimă şi plexul solar care nu voia deloc să se relaxeze; nici nu mai avea să ajungă la aşa ceva în această viaţă. Anume punctul ştiutor că un boem născut în asemenea mediu n-are ce căuta între aurării, alburi, damasc şi oameni cărora un venit anual de un milion li se pare leafă de mizerie.
 
Totuşi Kasper revenise aici mereu. Fiindcă mâncarea era grozavă, şi cine caută supremul nu trebuie să ignore nici o cale. Şi pentru că în maestrul bucătar se auzea pe el însuşi: băiatul de proletar ajuns clovn în pieţe, care avea să încerce tot restul vieţii să afle de ce-i hărăzise soarta halat alb şi pălărie de bucătar, ca răsfăţat al claselor superioare, care îl adorau ca pe un mare preot al altarului mâncării.
Kasper privi peste apă.
 

Se trezise cu două ore mai devreme, în jur era întuneric beznă.
Coborâse din pod, se strecurase până la rulotă, era goală. Vru să deschidă, simţi o sârmă la clanţă, aprinse un chibrit: pe sârma de oţel se afla o pecete de plumb cu inscripţia "Poliţia Copenhaga".
 
Rupse plumbul. În rulotă mai aprinse un chibrit. Goliseră tot. Ca la îmbălsămarea unui cadavru: pe afară arată bine, dar înăuntru nu mai e nimic. Vioara dispăruse, seiful plat fusese spart, hârtiile nu mai erau acolo. Klavierbüchlein nu se mai afla pe raft.
 
Dar hainele i le lăsaseră. Strânse costumul, nişte pantofi, un prosop şi cele de spălat. Rupse un colţ din coperta cartonată a cărţii compozitorului Carl Nielsen despre copilăria sa pe insula Fyn. Stinse chibritul, ieşi din rulotă, introduse bucăţica de carton la înălţimea genunchiului. Strânse laolaltă, cât putu mai bine, cele două bucăţi de plumb.
 
În clădirea băii făcu duş, se bărbieri mai întâi electric, apoi cu spumă. Chipul care îl privea din oglindă devenise demn de milă datorită vârstei - şi datorită celor cinci până la şapte mii de măşti vopsite de-a-lungul a treizeci de ani.
 
Odată, Stine, aflată în spatele lui, îi cuprinsese faţa cu mâinile. Privindu-l în oglindă.
- Ai ceva din Mântuitor, zise. Din Ţărănelul amanetat[3]... Şi din contele Danilo, din Văduva veselă.
 
Ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la Daffy, dar riscul era prea mare. Dacă poliţia îl aştepta, ar fi stat la poartă. Pătrunse în grajd.
 
Becul din tavan ardea, luă două mere din cutie şi se aşeză la uşa boxei lui Roselil. Iapa făcu un mic salt spre el, ca o fetişcană jucăuşă. Îi înconjură gâtul cu braţele. În paisprezece zile aveau s-o dea gata.
 
Undeva în afara cercului de lumină simţi o mişcare, nu era cal.
 
Trase dublul zăvor al boxei. Va trage în lături uşa, imitând huruitul unei Vespa Crapo, iar Roselil se va năpusti asupra nemernicilor ca un proiectil de şase sute de kile.
 
Daffy ieşi din beznă. Până atunci trebuie să fi aşteptat nemişcat.
 
Veni la boxă. Împinse la loc zăvorul. Aşeză pe bârna din faţa lui Kasper vioara, documentele, cutia-Klavierbüchlein.
- Aveam o haină largă, am urcat cu ele în maşină. Asta e tot ce am mai salvat.
 
Mâna administratorului alunecă de pe bară. Dispăru din raza vederii. Apăru din nou cu un măr.
- Condamnarea pe care-ai avut-o, întrebă Kasper, pentru ce fusese?
- Pentru trei milioane, la Nydahl. În vremea afacerilor.
 
Kasper încercase odată să-i dăruiască Stinei un inel de la Markus Nydahl, ea refuzase, era greu, dacă nu imposibil, s-o convingi să accepte un dar. Dar vizita în magazin fusese spectaculoasă. Era pe Ny Østergade. În faţă se aflau doi paznici. Vitrine de sticlă incasabilă conţineau bijuteriile şi ceasurile, care puteau fi oricând scufundate în podea, în cutii non-inflamabile, chiar şi numai la foşnetul unei pungi de bomboane.
- Şi meseria aia, de care a trebuit să te desparţi. Ce era?
- Am fost elevul lui Boras.
 
Boras fusese un Johann Sebastian Bach al hoţilor-gentlemeni. Avusese un elev, un apostol, moştenitor în iniţierea Dharma. Ceva se urni în memoria lui Kasper. Moştenitorul promitea să devină un demn urmaş. Dar apoi dispăruse.
 
Deschise cutia, vioara nu fusese lovită.
- De ce ai riscat asta?
 
Administratorul rămăsese în uşă. Cuprinse cu privirea tot grajdul.
- Vor fi duşi la păşune, zise. I-am cumpărat azi dimineaţă. La preţul pe care l-ar fi plătit măcelăriile şi şcolile de călărie, minus factura veterinarului. Înainte să moară Boras, am stat cu el de vorbă de câteva ori. Am simţit că îmi lăsa în seamă ceva testamentar. De exemplu, atunci a început răscumpărarea animalelor. Dar n-aveam decât o leafă de ucenic. Mi-a spus: "Daffy, intră în horă, viaţa nu-i oră de rugăciune".
- Frumos lucru, spuse Kasper, ai făcut faptă bună. Dar am rămas şi eu cu o temere din copilărie, nu primesc nimic cu plăcere, mereu mai urmează ceva. Ce anume, în cazul ăsta?
Vorbise unui gol - uşii deschise. Şi calului. Daffy se făcuse nevăzut.
 
 
Privi peste apă. Înaintea lui se întindea o suprafaţă netedă ca oglinda, de unde fuseseră pomii de la Kongens Nytorv, până la Banca Naţională.
 
Monumentul ecvestru fusese înlăturat. Pe trotuarul din faţa digului, o orchestră de cameră cânta bucăţele apetisante din Concertele Brandenburgice, auftact la reprezentaţiile copenhagheze de primăvară şi vară. Oamenii curgeau pe lângă muzicieni spre viaţa de noapte, de parcă ar fi avut o misiune sau un ţel clar în viaţă.
 
Închise ochii şi ascultă muzica. În spaţiul care îl înconjura. Sub suprafaţă era destulă teamă pentru a deschide o clinică de neurologie.
 
Deschise ochii, privind peste apă. Nu arăta a sfârşit de lume, a Pompei, Santorini, potop. Ar fi putut să fie un lac. O imensă pagubă acvatică.
 
Frica oraşului existase şi înainte de cutremur, o cunoştea din copilărie, de când avusese loc accidentul care-i făcuse auzul atât de sensibil. O ştia de la prăbuşirile mortale, sau cazurile grave din arenă, de la el însuşi. Nu era atât frica de catastrofe în sine, cât de ceea ce scoteau la iveală. Evenimentele tragice erau porţi spre recunoaşterea faptului că timpul nostru al tuturor nu e decât împrumut şi că nimic din ceea ce pare atât de important , viaţă, noroc, moarte, iubire, iluminare, nu stă în puterile noastre.
 
Deodată se înfurie pe Doamna Dumnezeu. Oamenii din jur ar fi putut să fie fericiţi. Şi el, la rândul lui, să fie. La Leisemeer s-ar fi putut simţi toţi ca nişte regi, fără reţinere. Sau mai bine zis ca nişte zei, fiindcă după ce ai băut, mâncat şi te-ai bucurat de un serviciu împărătesc, după ce dispăreau tacâmurile, slujitorii şi iluzia feudală, rămâneai sub cerul liber al iresponsabilei nopţi copenhagheze.
 
Dar în loc de toate astea existau catastrofe naturale. Copii abuzaţi. Răpiri. Singurătate. Despărţirea celor ce se iubesc.
 
Mânia îi spori. Problema cu mâniatul pe Dumnezeu e că nu există o instanţă mai sus, pentru făcut plângere.
 
Împinse scaunul într-o parte şi încercă să scape deopotrivă de local şi privelişte. Asta nu făcu decât să înrăutăţească lucrurile. Dincolo de tejgheaua metalică despărţind bucătăria de sala de mese îl zări pe Leisemeer.
 
Când părăsise Danemarca ultima oară, crezând că va fi pentru totdeauna, Kasper lăsase aici, în parte din neatenţie, un cont mare deschis. Fusese convins că lucrurile se şterseseră între timp, presupunând că Leisemeer nu mai avea de-aface între timp cu acest restaurant, că îşi continua cariera în cămaşă albă şi cravată, într-un fotoliu de director. Şi acum îl vedea aplecându-se asupra cuptorului-convectomat, puternic şi greoi ca un mulgător. Ca Eli Benneweis, care nici el nu învăţase vreodată să rămână în birou. Ci îşi găsea de lucru în continuare la grajduri.
 
Auzi un sunet de care îşi amintea, dar pe care nu putea să-l identifice. La celălalt capăt al localului şedeau o doamnă şi un domn; cu spatele, doamna; se concentră asupra ei. O aristocrată de pe Strandvej. Cel de Sus, soarta sau industria de cosmetice îi hărăziseră plete lungi, negre şi un costum simplu. Bărbatul din faţa ei era cu zece ani mai tânăr, avea un sunet nesigur, ca şi cum n-ar fi fost obişnuit să mănânce într-un loc unde ca să te saturi te costă cinci sute de coroane, şi mai mult.
 
Paşi purtând nouăzeci de kilograme se apropiară. Două pahare de şampanie fură aşezate în faţa lui Kasper, unul umplut, ascultă polifonia bulelor de aer, era marca Krug.
 
Se uită în sus, văzu chelia şi mustaţa răsucită à la Gurdieff[4], era Leisemeer.
- Am venit să-mi plătesc datoriile.
 
Şeful bucătar lăsă marea sticlă în formă de picătură să alunece în vasul cu gheaţă. Apoi se întoarse.
 
Kasper făcu o singură mişcare. Leisemeer dădu să plece, dar piciorul stâng îi fu oprit de stângul lui Kasper. Pentru a nu se prăbuşi, vru să-şi mişte dreptul, dar şi acela era prins într-o cange, era dreptul lui Kasper.
 
Ar fi fost o căzătură zdravănă, dar Kasper, alunecând de pe scaun, trase uriaşul spre el.
- Azi nu lucrezi. Ai zi liberă. Am întrebat special când am comandat masa.
 
Se cunoşteau de 25 de ani, întâlnindu-se mereu cu un respect reciproc, politeţe şi căldură. Acum însă, dintr-o dată, politeţea dispăruse. Aceasta e una din îndatoririle clovnului. Să elibereze şi părţile întunecate ale clipei de acum.
- Am vrut să fiu personal de faţă. Cu un satâr. Să văd dacă ai plătit tot.
- Nu mi-am spus numele.
 
Leisemeer se eliberă. Erau foarte aproape unul de altul.
- Poliţia, şopti Leisemeer. Te aşteaptă afară. Cum ieşi, te înşfacă. Vor să vadă cu cine te întâlneşti.
 
Kasper îşi aminti deodată că Gurdieff scrisese undeva că ar fi participat la cina pascală. Încarnat în Iuda.
- M-ai turnat, deci?
 
Pe obrajii bine raşi ai lui Leisemeer se încinseră două pete roşii. Ca nişte lămpi de avertizare. Îl apucă pe Kasper de rever, avea mâinile mari şi groase ca nişte pizza americane.
- Clienţii casei se uită la noi, spuse Kasper. Şi deloc nu le place ce văd.
 
Leisemeer îi dădu drumul.
- Ştiau deja. Unul e de la Ministerul de Justiţie. Eu nu aveam numărul tău. În locul meu ce ai fi făcut?
 
Kasper surâse liniştitor mesenilor apropiaţi. Care îşi reintrară în vodevil. Leisemeer dispăru. Kasper se uită prin geamuri. Prin uşa de stică şi garderobă. În mulţimea asta ar fi putut fi oriunde. Într-o maşină.
 
Ceva se petrecu dintr-o dată în restaurant, chiar şi cu straturile mai profunde, teama dispăru pentru o clipă. Se uită în sus. Era Stine.
 
Se afla la mijlocul sălii. Venind spre el. Mişcându-se nedibaci, ca întotdeauna între oameni, ca o fată la balul absolvenţilor.
 
Totuşi oaspeţii încetară o clipă să mai mănânce. Chiar şi cei ale căror mâini pluteau peste căruciorul cu deserturile lui Leisemeer. În spatele ei, doi piccoli aferaţi. Să-i ţină scaunul. Ar fi putut să jure că era urmată de conul de lumină al unui far. Până se lămuri că o lumina atenţia lui şi a celorlalţi.
 
Vru s-o îmbrăţişeze. Nu se alese nimic din asta. Ea îi aruncă o privire care ar fi oprit şi un elefant sălbatic în circ. Rămase cu braţele în aer. Ca o păsăre împuşcată. Ea era singura persoană faţă de care nu-şi putea regiza intrarea în scenă.
 
Se aşeză. Cu toată fiinţa în Mi Major. Aspectul mai înalt al lui Mi Major. În aura ei auzise mereu un verde strălucitor.
 
Îşi desfăcu marele ceas de scufundător de la mâna stângă şi îl puse pe masă.
- O jumătate de oră, rosti.
 
Era schimbată. N-ar fi putut să spună cum. Tot ce pregătise el se dusese de râpă. Timpul de când n-o văzuse dispăruse. Zece ani nu mai însemnau nimic. O viaţă întreagă n-ar mai fi însemnat nimic.
 
Kasper arătă din cap spre negre-auriile ape.
-Ce se petrece acolo? Cum eşti tu implicată?
 
La început nu i se păru că îi va răspunde.
- Când te plimbi desculţ pe ţărm, zise ea, ce se petrece înaintea piciorului pe care-l pui jos?
- N-am avut de ani de zile chef să mai merg pe ţărm.
 
Ochii ei se îngustară.
- Şi dacă ai fi avut?
 
El cugetă.
- Nisipul se usucă egal.
 
Ea clătină din cap aprobator.
- Apa e suptă. Pentru că o apăsare mărită provoacă porozitate în jurul spaţiului apăsării. I se spune teoria Vatanjan. Care afirmă că măririle de tensiune din scoarţa pământului provoacă schimbări în starea pânzelor freatice. Lucrăm la o rafinare a acestei teorii. Ne ocupăm cu cifre privind adâncimile apelor din fântâni. În toată Zeelanda. Pentru a presupune dacă vor mai fi cutremure. Şi pentru a înţelege de ce au fost primele.
 
Aproape că nu mai dădea atenţie cuvintelor ei. Numai culorii. În timp ce explica, alunecase în tonalitatea subdominantei, La Major, partea ei mentală răsuna acum astfel, culoarea devenise albăstrie.
- S-a terminat, spuse Kasper. Scrie în ziare. Că au fost goluri în calcar, care s-au prăbuşit. Se crede că n-ar mai fi altele.
- Nu, zise ea. Sigur nu mai sunt alte goluri.
 
Sunetul ei se schimbase. Foarte scurt, într-un sfert de secundă. Dar o pătrime de clipă prea lungă. Modulase în fa minor. Tonalitatea sinucigaşilor.
- Ce-i? întrebă el. Ceva nu-i în regulă.
 
Ea privi în jur. Ca şi cum ar fi căutat creditori. Dar era imposibil. Dusese mereu o viaţă foarte modestă.
- Şi ce se scrie despre cutremur? întrebă ea.
- Că e nesigur. De a fi fost un cutremur. Sau pur şi simplu s-a prăbuşit încrengătura de goluri. Spun că în Danemarca ar fi fost mereu cutremure. Ceva în legătură cu tensiunile din epoca glaciară. Doar că nu interesaseră publicul.
- De unde vin informaţiile astea?
- De la voi.
 
Sonoritatea ei se schimbă iar.
- Ceea ce vezi este o aşa-numită catastrofă civilă. Asta înseamnă că fiecare ştire e cenzurată de biroul special al poliţiei regatului.
 
Li se aduse ceva, nişte antreuri, ea le dădu la o parte.
- Pune mâinile pe masă.
 
El le puse.
- Intensitatea unui cutremur se măsoară pe scala Richter. Cele de gradul unu până la trei nu sunt percepute. Doar seismograful marchează. Şi doar un seismolog priceput descifrează despre ce e vorba. La gradul patru sunt vibraţii sensibile. Dar în oraş le-ai putea confunda cu zguduirile trecerii unor camioane.
 
Puse, cu mâinile, suprafaţa mesei în vibrare. Vibraţiile se înteţiră.
- La gradul cinci pe scara Richter apar fisuri în ziduri. La gradul şase lucrurile devin grave. Totul începe ca o explozie. Într-un punct. Într-un epicentru. Din acest punct se răspândeşte un sistem dezordonat de valuri secundare. Ele provoacă pagubele.
 
Masa se izbi de corpul său.
- De la gradul şapte pe scala Richter în sus domneşte haosul. Totul se prăbuşeşte, din clădiri rămân numai resturi. Vuietul e ca un tunet. Dar nu poţi să-ţi dai seama de unde vine.
 
Masa se îndoi sub mâinile sale. Un pahar de şampanie se răsturnă şi se sparse. Ea se lăsă spre spătar.
- Am fost la simulările Sankt Andreas, de acum câţiva ani. La Universitatea California din Los Angeles. Am injectat abur sub presiune în marginile faliilor. Un eşec. Am lucrat la Antonada. La douăzeci de kilometri de San Francisco. A avut loc un cutremur. Până adineaori viaţă, cotidian, copii. În clipa următoare, moarte şi pustiire. Incendii printre instalaţiile sfărâmate de gaze. A fost un cutremur scurt. Dar gradul şapte pe scala Richter.
 
N-o mai văzuse niciodată aşa, nici când îl părăsise. Sonoritatea devenise mai densă.
- Epicentrul unui cutremur e stabilit prin măsurătoare trigonometrică. Centrul de cercetări geologice al Danemarcei şi Groenlandei e legat de sistemul de alarmă seismografic european. Pe ecrane cifrele europene apar imediat, indiferent că valul de presiune loveşte Zürich sau Göteborg. Dar în acest caz n-a apărut nimic. Centrul are o staţie de măsurători la Vestvolden. Cu seismografe REFTEK. Echipament complet. Un radar care ar înregistra şi mişcarea unui paianjen de pe podul Knippel. Dar n-au înregistrat nimic.
 
Kasper o înţelegea ce spune. Şi totuşi nu înţelegea.
- Un kilometru pătrat de suprafaţă terestră şi fundul mării scufundate, zise ea. Mişcări ale mai multor milioane de tone de pietre, calcar, nisip. Şi singurul rezultat a fost o tremurătură în pânza freatică.
- Dar năvălirea apei? Apa a năpădit totul.
- A fost un val de presiune, care a ajuns până la Helsingør, nu mai departe. Dar nu mişcare a terenului. Nu urme de deplasări masive.
-Goluri?
- Nu existau goluri.
 
Acum era din nou fa minor. Precum cvartetul în fa minor de Schubert. Întâi Mi Major în puritatea sa cerească. Şi apoi dintr-o dată fa minor. La vremea aceea o parte din Schubert ştiuse deja că va muri.
- Centrul de Cercetări Geologice şi Centrul Danez de Cercetări Spaţiale au explodat dinamită, o mie cinci sute de kilograme. Vara trecută. Cu două luni înainte de primul cutremur. Pentru a carta straturile mai profunde aflate sub Copenhaga. Detonarea s-a petrecut în mai multe locuri pe Öresund. Mişcările valului de presiune au fost prinse cu geofoane. Ţi le mai aminteşti?
 
Kasper încuviinţă. Calibrase patru sute de geofone pentru ei, după auz, microfoane extrem de sensibile care trebuiau scufundate în pământ. Se bucură că ea nu se dezicea măcar de această minusculă bucăţică a trecutului lor comun.
- Acelaşi procedeu ca la notarea anomaliei Silkeborg, 2004. Valurile sonore au răspândire de viteză diferită în diversele straturi sedimentare.
- Şi ce-i cu asta?
 
Ea nu răspunse. Îl privi, doar. Voia să-i transmită ceva. Ce el nu înţelese. Dar pentru o clipă îşi părăsi apărarea de paradă.
 
Despături chitanţa de poştă şi i-o arătă. Stine citi, încet. Descifră propriul ei nume. În scrierea unui copil. Dar o scriere foarte personală, clară.
- KlaraMaria, zise el. O şcolăriţă de nouă ani, a apărut acum un an să mă vadă, a fost răpită acum. Ne-am întâlnit foarte scurt. Ea mi-a dat biletul.
 
Obrajii Stinei arseseră. De munca în aer liber. De agitaţie. Dar acum culoarea îi pieri brusc. Voi să se ridice. Kasper îi apucă încheietura.
- E un copil, spuse el. Cu viaţa în primejdie. Ce anume a trimis-o la tine?
 
Ea vru să se desprindă, Kasper o apucă mai strâns.
 
Observă o mişcare la uşă, era unul dintre cei doi călugări, împreună cu un civil. Femeia cu plete negre şi bărbatul din faţa ei se ridicară. Un timing[5] care dovedea că sunt poliţişti.
 
Nu mai era cale de ieşire. Poimâine, Paştele. Se gândi la Mântuitor. Nici lui nu-i fusese uşor vineri seara. Dar nu renunţase.
 
Ridică vocea.
- Am suferit, zise. Am suferit cumplit în toţi anii aceştia.
 
Stine apucă sticla din vasul cu gheaţă ca pe măciuca jongleurului. Niciodată nu suportase felul în care îi apuca el încheietura, semn de presiune fizică. Kasper îi dădu drumul.
- M-am schimbat, spuse. Sunt alt om. Ca nou născut. Cuprins de căinţă.
 
Ea o porni spre ieşire. Funcţionarii se îndreptară spre el. N-avea nici o şansă să treacă.
- Nu pot să plătesc, strigă Kasper. Sunt la pământ.
 
Spaţiul avea o acustică fină. Puţin prea uscată, dar tavanul era striat, asta sprijinea răspândirea sunetului la frecvenţe înalte, ecoul trebuie să întâlnească piedici, tavanele netede sunt un coşmar. La mesele învecinate oamenii încetaseră să mănânce. Doi chelneri se puseseră în mişcare.
 
Ea se mişca înainte şi înapoi, ca un tigru de menajerie în cuşcă.
 
Kasper ridică paharul de şampanie spart. Se transformase într-o lamă de ras cu coadă de cristal.
- Nu mai vreau să trăiesc fără tine, spuse. Mă sinucid.
 
În restaurant erau cam o sută de oameni. Preluau o parte din sunet. Totuşi atrăsese atenţia majorităţii. Trei chelneri plus Leisemeer aproape ajunseseră la masa lui. Funcţionarii se opriseră-n loc.
- Atunci fă-o, şopti ea. Fă-o odată, fir-ar să fie.
 
Şampania din paharul ei eliberă un norişor de băşicuţe înţepătoare. Nu înţelegea de ce. Krug era făcută, mai mult de cincizeci la sută, din vin vechi. Nu avea neliniştea şampaniilor moderne. Paharul dansă. Farfurioarele începură să se ridice în aer, conţinutul lor se desprinse levitând: melci în sos de pătrunjel pe mici medalioane dintr-o legumă presată, păreau să fie cepşoară de primăvară, bucăţi de homar danez în şuncă Serrano.
 
Atunci veni zguduirea.
 
Porţelanul şi paharele fură măturate de pe masă. Oamenii strigau. Una din marile ferestre ale faţadei se desprinse, spărgându-se şi prăbuşindu-se pe podea într-o cascadă de sticlă pulverizată.
 
Kasper fu azvârlit peste masă. Toţi cei care se ridicaseră, din restaurant, erau acum la pământ. În afară de Stine.
- E un semn, strigă el. Că destinele noastre sunt pentru totdeauna unite. Cutremurul a fost din totdeauna înţeles ca un semn.
 
Ea stătea, fără nicio greutate, dreaptă. Dacă ar fi încercat şi Kasper să facă la fel, ar fi fost pe jos. Totul i se învârtea înaintea ochilor.
- Asta e karma, spuse. În altă viaţă am fost pereche, îndrăgostiţi.
 
Fu apucat pe la spate. De către Leisemeer şi chelnerii grabnic sosiţi. Poliţiştii erau încă în patru labe. Calea spre ieşire, liberă.
- Vreau la bucătărie, răcni, o să spăl vasele! Până achit tot!
 
Leisemeer îi puse haina pe umeri.
- Pentru aşa ceva avem maşini.
 
Kasper fu dus spre ieşire. Văzu în fugă, la garderobă, haina căptuşită cu puf a Stinei. Chelnerii făceau cerc în jurul lui. Buzele lui Leisemeer i se apropiară de ureche.
- O jumătate de minut, şuieră el, o jumătate de minut pot să le barez drumul. Şi dus să fii.
 
Kasper fu împins pe lângă jacheta Stinei. Femeia cu părul negru şi bărbatul se luptau să ajungă la el, peste scaune răsturnate şi oaspeţi în panică. Băgă mâinile în buzunarele Stinei, fără a privi haina. Încă zece secunde. Şi va fi pregătit.
- Sunteţi martorii mei, strigă. La marea spovedanie. Femeia asta, căreia i-am distrus viaţa. Am obligat-o să vină la întâlnire. Nu ştia ce am de gând.
 
Leisemeer îi trânti mâna peste gură. Mirosea a usturoi şi salvie.
- Tocană te fac, şopti bucătarul şef.
 
Uşa fu deschisă. Călcâiele lui Kasper pierdură legătura cu pământul.
 
Îşi puseseră toată forţa în împingere. Cineva neobişnuit cu căderile şi-ar fi rupt oasele. Într-o rotire elegantă, Kasper ateriză pe trotuar. Oamenii făcură loc îprejuru-i.
 
Trei grupuri de câte doi se îndreptau către el. Fără să lase distanţă între ele.
 
Kasper îşi smulse haina şi cămaşa. Mulţimea dădu înapoi, funcţionarii în civil fură îngrămădiţi în mulţime. Cu braţele desfăcute şi torsul gol începu să se mişte lateral pe lângă ferestrele restaurantului. Dinăuntru se holbau la el o sută de chipuri.
- Ispăşire! strigă. Două sute de tururi în jurul restaurantului! Mi se cuvine o dublă pneumonie!
 
Se afla în faţa orchestrei. Un poliţist în uniformă se îndreptă spre el, nehotărât. Kasper scoase un pumn de bancnote din buzunar, le aruncă în sus, în faţa muzicienilor, erau bancnote de o mie de coroane, fluturară spre pământ ca nişte porumbei de culoarea mahonului. La vederea banilor, poliţistul rămase pe loc.
 
Lângă trotuarul dinspre Hovedvagtsgade opri un taxi. Uşa restaurantului se deschise. Stine ieşi, urcă în maşină. Kasper ajunse acolo după ce portiera fusese trântită. Direcţia nu era bună, era către poliţişti. Dar nu se putu stăpâni.
 
Bătu cu pumnii în portieră. Fereastra alunecă-n jos.
- Ne căsătorim, strigă. Îţi cer mâna! Felul meu de a vedea lucrurile s-a schimbat. Acum îmi doresc o familie. Tânjesc după ea. Din adâncul inimii!
 
Lovitura îl nimeri sub unul din pomeţi. Fu surprins, căci n-o văzuse ridicând mâna. Bine cel puţin că lăsase sticla de şampanie.
- Trezeşte-te odată, zise ea.
 
El îi ţinu înaintea ochilor chitanţa de poştă.
- Ce era în scrisoarea asta? strigă.
 
Taxiul întoarse de la bordură, acceleră, dispăru.
 
Kasper se ridică. Oamenii din jur erau încă năuciţi. De zguduitura cutremurului. De evenimente. Se îndreptă spre orchestră.
 
La marginea trotuarului se afla o femeie. Împinsă în faţă de către mulţime. Ţinea o bicicletă. Era funcţionara Asta Borello.
 
Se holba la torsul său gol. Ca la o arătare.
 
Faptul că o întâlnea era o sincronizare măreaţă. Cum se întâmplă doar cui a făcut un pas de uriaş spre necunoscut în propriul proces de individuaţie, cum zice G.C.Jung.
 
Îi ascultă sonoritatea. Poate voia să întâlnească o prietenă. Ca să meargă la teatru. Purta fustă, colanţi şi lungi cizme de piele, cu tocuri înalte. Totuşi luase bicicleta. În fond n-avea rost să arunci banii pe fereastră şi să spargi puşculiţa pentru că e Vinerea Mare.
- Asta, strigă, ce se petrece aici, o execuţie?
 
Vru să se îndepărteze de el, nu izbuti.
 
Kasper se îndreptă spre orchestră. Se înclină. Ridică bancnotele. Le împărţi. Tot rămânea una brună pentru fiecare muzician.
- La fapte bune, zise el, important e să nu supradozezi.
 
În clipa aceea, năuceala colectivă se rispi. Mulţimea se repezi spre el.
 
Dacă ar fi fost o alergare în lumina unei piste artificiale de 1.500 m., l-ar fi ajuns. Dar era un sprint printr-un sumbru labirint.
 
Se năpusti prin prima uşă deschisă, doi bucătari descărcau una din furgonetele funerare ale lui Leisemeer, o scară exterioară ducea două etaje mai sus, pe acoperişul unei joase căsuţe dosnice, apoi urmau opt sute de metri cursă cu obstacole, gardurile de scânduri şi pubelele care despărţeau curţile din spatele blocurilor dintre Ny Østergade şi Ny Adelgade. Traversă Ny Østergade şi Ny Adelgade şi se opri din goană abia la începutul pieţelor largi, unde ar fi bătut la ochi să vezi pe cineva alergând.
 
2.
 
La prima vedere oraşul părea acelaşi din totdeauna, minus cele două care de transmisie TV, parcate în faţa hotelurilor. Dar peisajul sonor se schimbase. La început crezu că din cauza barajului. Mergând spre restaurant văzuse că tot centrul vechi fusese închis pentru circulaţie în perimetrul vechilor ziduri, aveau acces doar taxiurile şi autobuzele, poate din teama de noi cutremure.
 
Totdeauna îi plăcuseră puţinele oraşe fără trafic, în primul rând Veneţia. Puteau fi ascultate, vocile şi paşii oamenilor răzbeau prin spaţiul cetăţii. La fel şi acum. Traversă Gråbrødretorv, cinci sute de porumbei se ridicară în zbor, punând întreaga piaţă în vibrare. La fel şi piaţa Primăriei, nici o maşină parcată, niciodată nu văzuse cartierul Vesterbro atât de liniştit şi sărbătoresc.
 
Apoi simţi cum se strânge liniştea, sunetele se îndesiră, auzi o temă de flaut, Actus tragicus, singura missă funebră a lui Bach, poate era închipuire, poate Bach captase ceva din culisele sonore care însoţesc toate apocalipsele. Şi n-avusese pe atunci decât douăzeci şi doi de ani.
 
Circulaţia de pe Vesterbrogade se năpusti asupră-i, înconjurându-l. Coti pe o străduţă laterală care ducea spre vechile terenuri de tir, trebuia să găsească un loc de odihnă, distanţele medii sunt cele mai rele, după patru sute de metri rezervele anaerobe de sprint se epuizează şi încă mai e mult, inima lucrează prea repede pentru ca rugăciunea s-o poată urma.
 
O femeie intră într-o casă a scărilor, Kasper reuşi să pătrundă acolo şi el, înainte ca uşa să se închidă automat.
 
Rămase locului până ce paşii ai ajunseră la un apartament şi se auzi închiderea yalei. Urcă, nu exista lift, cinci etaje, se aşeză pe ultima treaptă, înainte de pod. Aprinse lumina şi despături foaia A4 pe care o pescuise din buzunarul Stinei.
 
Era un fax purtând o ilizibilă semnătură gotică, în antet cu Berlin şi Europäisches Mediterranes Seismographisches Zentrum[6], ar fi vrut să ştie mai multă germană decât acel strict necesar descifrării textelor din cantatele lui Bach, care nici ele nu-i erau prea clare. Dar adresa se putea desluşi, erau numele Stinei şi al unor localităţi, două la număr. Una era Hotel Scandinavia, cu un număr de cameră. Cealaltă era Pylon 5, Portul Copenhaga.
 
Împături iar hârtia şi o puse la loc. Ascultă locuinţele de dedesubt. Sonoritatea vieţilor de familie.
 
Făcuse o ultimă încercare să-şi construiască un cămin adevărat. Cam la jumătatea drumului, o lună şi jumătate înainte ca Stine să dispară. Era o seară de iarnă. Ea gătea. El asculta. Parcă ar fi fost pauzele din Adagio în si minor de Mozart. Paşnic, meditativ. Cu totul mulţumitor.
- Mi s-a transmis o profundă revelaţie, zise el. Acum o clipă. Exprimată sonor. De la nivele lăuntrice. Am avut viziunea că ai putea să renunţi la slujbă.
 
Ea se opri.
- Nu e vorba de o situaţie obişnuită, continuă Kasper. Nu-i încercarea unui om oarecare de a lua în stăpânire o femeie. E vorba de realitatea că toţi oamenii mari, Grock, Beethoven, Schubert, au avut nevoie de femei care să-şi desfăşoare din plin talentul de a îngriji. Şi Bach. Două femei. Şi Isus: Fecioara Maria şi Maria Magdalena. Când un bărbat are o misiune artistică şi spirituală, simte nevoia unei consacrări feminine totale.
 
Miza era uriaşă. Dar pentru marile câştiguri trebuie să rişti.
 
Stine îl cercetă pătrunzător.
- Chiar crezi asta, zise ea. Nouăzeci la sută din tine crede asta.
 
Puse jos cuţitul. Stinse cuptorul.
- Mi s-a transmis şi mie o revelaţie, zise ea. Anume că în seara asta o să mănânci un rahat.
 
Se ridică. Îi apucă încheietura mâinii. Sunetul şi privirea ei se schimbară. Îi dădu drumul. Stine se întoarse cu spatele şi plecă.
 
Ştiuse, oarecum, că acesta va fi începutul sfârşitului.
 
Pulsul îi reveni treptat la normal. Auzea voci în curtea din spatele casei, nişte copii.
 
Nu există sunet mai complex, mai insondabil şi mai individualizat ca glasul omenesc. În mod normal coardele vocale sunt relaxate, în sfera registrului plin. Dar dacă sporeşte tăria, se tensionează în lung şi creşte activitatea interenus, sărind în alt registru, aşa cum se întâmplă, de pildă, în cazul iodlerelor tiroleze, sau la tarabă, cu vânzătorii de banane, aşa pătrunde glasul clovnilor până la rândurile de sus, aşa chiuie copiii. Aşa râsese şi KlaraMaria.
 
Fusese ultimul lui spectacol, în ziua următoare urma să plece înapoi în Spania, pentru a împlini prima parte a înţelegerii sale cu Doamna Albastră. Către sfârşitul recitalului îi auzise râsul, liber, dezinvolt, perlat, cu asprimea răguşită specifică trecerii în alt registru.
 
La garderobă îşi spălase masca, n-avea timp să se şi schimbe, când se terminase numărul pornise pe marginea arenei în halat de baie, spectatorii ieşeau, rămăsese doar ea, singură. I se aşezase alături.
- Când te văd jucând, zise KlaraMaria, mă înveselesc.
 
Îşi dorea s-o audă vorbind mai departe. Cum se explică dulceaţa din minunea unei voci, poate era de comparat cu puritatea de clopoţel a unei mari soprane de coloratură, ar fi ascultat-o ore întregi, o viaţă întregă, doar timbrul vocii.
 
Fata privi arena părăsită.
- De ce ai început să faci muzică?
 
El îşi ascultă copilăria, auzi Corul pelerinilor din Tannhäuser.
- Eram la Teatrul Regal, aveam şase ani, uneori teatrul are nevoie de copii de artişti, primisem un rol de acrobat-copil, repetiţiile erau după amiaza şi nu voiam acasă, o lămurisem pe mama să mai stăm, voiam să aud o operă. Interpretau una care numeşte Tannhäuser. Eroul e un pui de lele, totuşi o să te duc şi pe tine odată acolo. Eram un mic grup de copii, de la circ şi de la balet, ne căţărasem pe barele de metal ale turnurilor culiselor, până la marginea proscenei. De acolo vedeam dirijorul corului. Le făcu semn să iasă. Erau o sută. O sută de cântăreţi! Corul pelerinilor. Sunetul se amplifica. Parcă ar fi crescut din pământ. Şi când apăruseră toţi, a urmat un crescendo. Lovitură din plin. Era să cad pe scenă. Eram fericit. Cu totul fericit. Nu doar din pricina corului, ci şi a publicului. Puteam să aud cum li se ridică oamenilor părul în cap. În acea clipă am simţit, lăuntric, hotărârea. Nu doar hotărârea: certitudinea. Că voi stârni şi eu acest fenomen. O sonoritate atât de uriaşă. Atâtea lacrimi. Înţelegi?


[1] Piaţă din centrul Copenhagăi.
[2] În engleză în original: "Goleşte-ţi mintea şi umple burta".
[3] Den pansatte bondedreng , "Ţărănelul amanetat", comedie în trei acte de Ludvig Holberg (1684-1754).
[4] Gurdieff, 1877-1949, învăţător spiritual creştin (de origine armeană) care chema la "trezia" conştiinţei, după principiul că omul şi-ar petrece viaţa într-un fel de somn care nu îi îngăduie să realizeze tot ce ar fi în stare.
[5] În engleză în original: potrivire de timp.
[6] În germană în original, Centrul Seismografic European Mediteranean.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer