Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Implozii


Augustin Ioan

25.06.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La Pittsburgh a fost distrus stadionul oraşului, "vechi" de treizeci de ani. A fost un eveniment cu participare neaşteptat de numeroasă, ne spun ziarele. Şi pe bună dreptate: distrucţia fascinează, dez-facerea este spectaculară. Aţi văzut vreodată un incendiu? - mulţi zac înlemniţi de oroare, dar asta le place. La demolările bucureştene erau mulţi gură cască şi se mai şi aplauda când bila de fier perfora un zid sau o turlă de biserică. Cum se mai scanda în 1990 când minerii frenetici despicau monitoarele de computer şi urinau pe tratatele de arhitectură de la "Ion Mincu"! Ce fericiţi erau imeghebiştii - o şleahtă de puturoşi, atât în sens uvrier, cât şi olfactiv - că ne spărseseră vitrinele cu proiecte şi ferestrele de sticlă ale facultăţii!

Ca orice spectacol american care se respectă, implozia dirijată a clădirii nu s-a încheiat doar într-un nor de praf, ci şi într-un joc de artificii. Or, stadionul pe care l-am văzut pliindu-se la sol sub greutatea propriilor tribune retezate de la rădăcină, este doar unul dintr-un lanţ de clădiri care dispar din vreme în vreme peste ocean. Acolo, echipele de artificieri trăiesc nu din puşcarea cărbunelui, ci din sabotarea veselă a construcţiilor ridicol de noi. Din dez-construcţie, cum ar spune deconstructiviştii.

De ce îşi sabotează americanii propriile oraşe? Pur şi simplu pentru că au o cu totul altă atitudine cu privire la zidire. Conceptul de disposable architecture - casa de care te foloseşti şi de care, apoi, te dispensezi lejer - nu avea cum să fie european. A încercat Le Corbusier să vorbească despre maşina de locuit: probabil, când nu ai mai fi găsit piese de schimb pentru un asemenea mecanism, te-ai fi lepădat de el, aşa cum fac proprietarii de Trabanturi, Dacii 1100 şi alte asemenea arătări.

În SUA, o casă este de înţeles că îţi trebuie pentru o perioadă limitată de timp. Apoi, fie standardul de viaţă ţi-a crescut şi te muţi în alt cartier, fie pleci - de regulă în California. Dacă nimic din toate acestea se va fi întâmplat, este atât de grav, încât problema casei e ultima pe care o ai. Oricum, nu construieşte mai nimeni pentru urmaşii urmaşilor săi, în veacul vecilor, ca în Europa şi, mai nou, ca în cartierele noilor îmbogăţiţi băştinaşi. Copiii sigur vor dori un alt fel de casă sau o altă poziţie în oraş decât părinţii. Oricum, pe la 16-18 ani roiesc din casa genitorilor lor. Prin urmare, nu are rost să iroseşti, îngropând în beton şi piatră, resurse financiare (i.e. credite ipotecare pe care le ai de plătit din greu la bancă, uneori o viaţă întreagă) pentru a le transfera în chip ipotetic şi deloc plauzibil peste câteva zeci de ani către o generaţie următoare profund "nerecunoscătoare". Aceea, dacă îi trebuie casă, nu are decât să îşi facă.

Clădirile de birouri au acelaşi regim: ele sunt gândite să se amortizeze într-o perioadă rapidă de timp, după care pot fi demolate: oricum, costurile lor au fost reduse la maximum. Eficienţa muncii în construcţii în SUA se ridică la cote la care europenii abia tind, iar noi nu putem decât visa. Aceste clădiri sunt oricum astfel croite încât instalaţiile, tot ce e maşinărie în ele, să ţină exact cât este gândită durata de viaţă a casei înseşi. După aceea, a înlocui, a întreţine, a perpetua devine oneros. O ştim toţi cei care locuim la bloc şi avem de schimbat zilnic - noi sau vecinii de deasupra - conducte sparte. Asta se întâmplă pentru că ţevile de plastic sau chiar fontă au o durată de viaţă infinit mai scurtă decât betoanele care le ascund. Prin urmare, este mai rentabil să faci din nou, clădind ceva la modă, fără să ocupi definitiv terenul pe care stai.

Arhitectura vernaculară nu este gândită altfel. Folosirea la maximum a unor resurse minime avute la dispoziţie o călăuzeşte. Casa de chirpici şi casa de lemn rezistă atât timp cât le întreţii / locuieşti. După, se dizolvă în peisaj lăsând loc unei noi generaţii de case, de gusturi, de materiale. În schimb, de blocurile pe care le-am făcut după război nu ştie nimeni cum vom scăpa, problema este plimbată de la un guvern la altul. De staţiunile betonate de pe litoral nu se ocupă nimeni, dar facem altele, încă mai mândre, ca să uităm de ruinele care deja există.

Mie unuia îmi place de americani. Oraşul îşi ajustează din mers geometria variabilă. Faţadele sunt veşnic noi şi curate. Cărţile poştale se schimbă des, ca şi amintirile. Arhitecţii şi constructorii au de lucru, inventează tehnologii şi materiale noi, expresii mereu la zi. Au teren de experimentare: refac unde greşesc, multiplică unde au izbândit. Noul stadion din Pittsburgh va fi, s-a promis, mai arătos decât cel demolat. Nu am nici o îndoială că aşa va fi. În schimb mă îndoiesc că voi apuca să văd vreodată gata prea definitiv-monstruoasa Casă a Republicii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer