Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Îngăduinţa nordului


Philip Hensher, traducere de Iulia Arsintescu

26.06.2013
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Philip Hensher
Îngăduinţa nordului
Editura Leda, Grupul Editorial Corint, 2011

Traducere din limba engleză şi note de Iulia Arsintescu



*****
Intro

Philip Hensher s-a născut în 1965 la Londra. Şi-a făcut studiile la Oxford şi apoi la Cambridge, unde şi-a susţinut doctoratul pe tema picturii şi satirei engleze din secolul al XVIII-lea. A publicat mai multe romane - Other Lulus (1994), Kitchen Venom (1996), distins cu Somerset Maugham Award, Pleasured (1998), The Mulberry Empire (2002), The Fit (2004) -, o culegere de proze scurte - The Bedroom of the Mister's Wife (1999) -, un volum de eseuri şi libretul operei Powder Her Face, de Thomas Adés, bazat pe viaţa Ducesei de Argyll. Deţine o rubrică permanentă la radio şi publică frecvent articole şi recenzii la diferite periodice, cum ar fi The Spectator, The Mail on Sunday şi The Independent.

Îngăduinţa nordului (Northern Clemency
, 2008) este cel mai recent roman al său şi a fost finalist în cursa pentru prestigiosul Man Booker Prize în 2008, ca şi pentru Commonwealth Writers Prize (Eurasia Region, categoria Best Book) în 2009. În 2003, Philip Hensher a fost inclus de revista Granta în topul celor mai buni 20 de tineri romancieri britanici; este, de asemenea, membru al Consiliului Societăţii Regale de Literatură din Marea Britanie

"Îngăduinţa nordului este un roman uriaş, candidat perfect la nominalizarea ca roman al anului, care se întinde peste o epocă întreagă, acoperind douăzeci de ani şi demonstrând că o ţară se poate mişca în ritm alert către viitor, în timp ce unii oameni rămân afectaţi de evenimentele trecutului. Philip Hensher urmăreşte în detaliu evoluţia unui grup de vecini de-a lungul unei generaţii, compunând o mare dramă din şuvoiul inepuizabil de mici surprize ale vieţii de zi cu zi." (The Spectator)

"Îngăduinţa nordului e o carte memorabilă... Philip Hensher a compus un roman nu atât despre condiţia Angliei, cât despre condiţia umanităţii - captivant, surprinzător şi şocant în toate modurile imprevizibile posibile. Ce scriitor formidabil!" (Philip Pullman)

"Ceea ce realizează Hensher în Îngăduinţa nordului este o încercare îndrăzneaţă, impresionantă, de a marca faza de tranziţie către modernitatea engleză, privind-o aproape în exclusivitate din sfera vieţii domestice." (The Times Literary Supplement)

"Hensher are un ochi de chirurg în privinţa tensiunilor familiale şi o mână la fel de sigură când îşi manevrează distribuţia impresionantă de personaje. Este un maestru al nuanţelor în zugrăvirea caracterelor şi a decorului." (The Times)

"Îngăduinţa nordului este un roman formidabil - o realizare cu totul remarcabilă. O poveste scrisă în minunatul stil clasic, despre două familii, începând din 1974 şi întinzându-se pe două decenii... Hensher este sclipitor în prezentarea detaliilor." (New Statesman)

Fragment

- Aşadar, grădina de la numărul 84 e doar un fel de loc de joacă pentru toţi copiii din cartier?
- N-aş spune că pentru toţi, zise doamna Arbuthnot. Aş spune mai degrabă numai pentru copiii Glover.
- Toţi copiii Glover? întrebă doamna Warner - Karen, de-acum. Fata mi se pare atât de liniştită... Băiatul mai mare parcă e...
- Am văzut-o şi pe fată ducându-se acolo, zise doamna Arbuthnot. Ea, în general ziua. Şi de una singură. Dar băiatul cel mare se duce după ce se întunecă, şi-anume însoţit. De fete, câte una, pe rând. Băieţii ăştia vor aduce necazuri - amândoi.
- Dar, doamnă..., zise domnul Warner, care cu greu reţinea numele oamenilor.
- Spune-mi Anthea, zise doamna Arbuthnot. Acum, că în sfârşit ne-am cunoscut.
- Ce vreau să zic, Anthea, continuă domnul Warner. De ce nu le spune cineva părinţilor? Cu siguranţă că ei nu ştiu.
- Asta nu înţeleg nici eu, zise doamna Arbuthnot, o femeie impozantă, divorţată, de patruzeci şi şase de ani, care locuia la numărul 93, aproape faţă în faţă cu casa nelocuită. Dar acum, îndrăznesc să afirm, nu e cea mai bună ocazie.

Se aflau acasă la familia Glover, la o petrecere; fuseseră invitaţi toţi vecinii. Unii dintre ei rămăseseră nedumeriţi de invitaţie, doar îi cunoşteau pe soţii Glover şi pe copiii lor numai din vedere. Doamna Arbuthnot şi doamna Warner îşi mai petrecuseră ziua împreună din când în când. Se mutaseră acolo mai mult sau mai puţin în acelaşi timp; amândouă aveau obiceiul ca la petreceri să se retragă repede lângă peretele din spate şi să urmărească sosirea oaspeţilor. Se împrieteniseră, după care doamna Warner îi făcuse cunoştinţă noii prietene şi cu soţul ei, care lucra pentru Consiliul Local, într-o poziţie de autoritate oarecare.

Era într-o vineri seara, în luna august. Încăperea se umplea de lume într-un fel destul de buimac; vecinii, puţin agitaţi şi cam fanfaroni, îşi complimentau reciproc grădinile; conversaţiile despre automobile îşi urmau cursul obişnuit.
- Ce lucru frumos din partea ei, zise doamna Warner, care se mândrea întotdeauna cu faptul că gândea numai lucruri bune despre ceilalţi.

Pe fiul ei de nouăsprezece ani - o pacoste - îl lăsase acasă; necunoscându-i pe soţii Glover, se gândise că petrecerea avea să fie mai simandicoasă decât era. Copiii altora veniseră.
- Mi se pare o femeie de treabă, zise doamna Arbuthnot, care avea propriile ei porecle pentru aproape toată lumea din încăpere, inclusiv pentru soţii Warner şi soţii Glover. Păcat doar că n-a mai putut aştepta o săptămână sau două.
- Da? întrebă domnul Warner, care trăia cu convingerea că, dacă un lucru poate fi făcut astăzi, n-ar trebui amânat pentru mâine.
- Săptămâna viitoare se mută o altă familie la numărul 84, zise doamna Arbuthnot. Poate c-ar fi fost drăguţ să-i cunoască toată lumea.
- Se mută chiar vizavi de Anthea, îi explică doamna Warner soţului ei.
- Poate că n-a fost chiar momentul ideal pentru această petrecere, zise domnul Warner. Din punctul de vedere al datei, vreau să spun.
- Lumea e cam prinsă în august, zise doamna Arbuthnot. Pleacă în vacanţe, nu?
- Noi ne gândeam să mergem în Algarve, zise doamna Warner.
- Ei, da, în Algarve, zise doamna Arbuthnot, încântată şi atotştiutoare ca o revistă.

Era o petrecere foarte reuşită, la fel ca alte petreceri. Doamna Glover purta o rochie lungă, de culoare albastru-deschis, înaltă pe gât şi mulată pe corp; materialul avea imprimate pe el denumiri de capitale. Doamna Warner o cercetă degeaba cu privirile, regiunea Algarve nu figura.
- Nu ciuguliţi nimic? întrebă doamna Glover, apucând între degete un cartof învelit în folie, în care era înfiptă o ţepuşă cu un ornament miniatural de brânzeturi, bucăţele de ananas şi feliuţe sleite de cârnat.

Îşi pieptănase părul în sus şi-şi înconjurase buclele cu o şuviţă groasă, ca o coadă. Se aranjaseră cu toţii pentru petrecere, dar ea se străduise cel mai tare - doar era petrecerea ei.
- Îmi place atât de mult vitrina ta, zise doamna Arbuthnot.
- Ne săturaserăm de vechiul bufet, zise doamna Glover. A fost al mamei lui Malcolm, care s-a simţit dator să-l păstreze, atunci când ea s-a mutat la cămin. Nu şi-a putut lua toate lucrurile, evident, aşa că l-am ţinut noi şi, într-o zi, m-am uitat şi mi s-a părut atât de urât, ca bufet, încât a trebuit să mă descotorosesc de el imediat. Aşa am ajuns să cumpăr vitrina, de la Cole's.
- Aţi cumpărat-o de la Sheffield? se miră doamna Arbuthnot.
- Ştiu, zise doamna Glover, dar am văzut-o şi m-am îndrăgostit de ea.
- Este foarte frumoasă, zise doamna Warner. Şi mie îmi plac obiectele vechi.
- Vă înţeleg perfect, zise Katherine Glover. Eu le ador. Pur şi simplu, mi se pare că au mult mai multă personalitate decât mobila nouă. Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă veche.

Urmă o pauză.
- Este o piesă originală, nu-i aşa?, zise domnul Warner, sărindu-i în ajutor; păreau să se fi blocat cu toţii în vitrina albă cu geamuri fumurii.
- Da, zise Katherine Glover şi arătă cu mâna toată încăperea. Cred că ne-am aranjat destul de bine. Până la urmă!

Râseră cu toţii.
- Locuim aici de zece ani, zise ea cu veselie, ca şi cum ar fi sperat să obţină un nou val de râs. Dar...

Doamna Warner remarcă tare cât de ciudat era faptul că în zilele noastre ajungeai atât de greu să-ţi cunoşti bine vecinii.
- A fost o idee foarte bună, zise domnul Warner. Să organizaţi o asemenea petrecere - dar în acelaşi timp se întreba de ce anume, într-o noapte caldă de august, petrecerea rămânea în casă şi nu se muta în curtea interioară.

În cameră se aflau toţi cei cinci membri ai familiei Glover. Malcolm purta un costum de un albastru intens, aproape electric, strâns pe talie şi larg pe şoldurile lui slăbănoage, dar ceva mai puţin larg la glezne; cravata avea un nod cât o pernă. Trecea de la un grup la altul cu o sticlă în mână, zâmbind spre fiecare.
- A fost ideea soţiei mele, spunea el despre petrecere unei perechi nou-venite. Eu lucrez la Huddersfield şi Harrogate.
- Lucraţi la Harrogate? repetă bărbatul. Aveţi ceva de mers în fiecare zi.
- Nu, zise Malcolm după o lungă pauză. La Huddersfield şi Harrogate.
- La societatea financiară? zise femeia, care era asistentă la maternitate şi ea însăşi gravidă.
- Da, zise Malcolm, cu vocea plină de nedumerire. Da, la Huddersfield şi Harrogate. Birourile noastre sunt chiar după Fargate, vizavi de catedrala catolică. Femeilor le plac mai mult petrecerile. A fost ideea soţiei mele.
- Bună idee, zise soţul. Sunt o mulţime de oameni pe strada noastră, pe care nu-i cunoaştem.
- V-am admirat grădina din faţă, zise soţia, apoi strănută.
- Ideea era, zise Malcolm, că până acum ar fi trebuit să avem alţi vecini la numărul 84. Chiar vizavi. Ar fi fost şi ei mai mult decât bineveniţi.
- Ce gând frumos, zise femeia, strănutând din nou.
- Dar cred c-au fost răpiţi, glumi Malcolm. În tot cazul, casa e şi-acum goală.

Şi în alte părţi din încăpere, oamenii vorbeau despre casa cea goală şi despre viitorii ei locatari.
- Anthea Arbuthnot îi cunoaşte, zise un bărbat.
- Sigur, Anthea, răspunse o femeie, râzând. Dacă există ceva ce ea nu ştie, atunci sigur nu merită ştiut.
- Noi o numim "Trâmbiţa de pe Şoseaua Rayfield", zise, roşind, fiica adolescentă a cuiva.
- Cum vă spuneam, Anthea Arbuthnot s-a întâlnit cu ei, insistă bărbatul, în timp ce doamna Arbuthnot se apropia, ţinând în mână, cu multă pricepere, un pateu plin cu sos de ciuperci.
- Cu cine m-am întâlnit? întrebă doamna Arbuthnot.
- Cu tipii cei noi, răspunse el. De peste drum.
- N-aţi pierdut mare lucru, zise ea, dar nu pe un ton chiar neprietenos. Da, m-am întâlnit cu ei, din întâmplare. Casa a fost scoasă la vânzare de Eadon Lockwood şi Riddle, care mi-au vândut şi mie, acum cinci ani, locuinţa în care stau. S-a ocupat exact aceeaşi doamnă, ceea ce chiar că este o coincidenţă. O cheamă Mary şi în timpul liber creşte labradori cafenii, aşa că s-a creat un fel de legătură între noi două, e o doamnă drăguţă. Am văzut-o într-o zi ieşind din casă împreună cu o pereche; eu mergeam pe drum cu Paddy, câinele meu, ştiţi, şi m-am oprit s-o salut. M-a prezentat celor doi, evident, şi cred că deja cumpăraseră locuinţa, acum trecuseră doar să mai arunce o privire. Să ia măsuri pentru perdele şi covoare, îndrăznesc să presupun.

Jane, fiica familiei Glover, închidea cercul adulţilor, ascultând şi ea. Era îmbrăcată într-o rochie înflorată, cu părul lins, şi ţinea într-o mână platoul pe care-l plimbase printre musafiri, acum gol. Cei mari îi făcuseră loc politicoşi, zâmbind. Avea în jur de paisprezece ani; exact vârsta la care devenea suficient de mare ca să participe la aşa ceva.
- Sunt drăguţi? întrebă ea.

Doamna Arbuthnot râse, pe un ton deloc binevoitor. Jane Glover continuă să se uite la ea, aşteptând un răspuns.
- Dacă sunt drăguţi? zise doamna Arbuthnot. Nu ştiu ce să zic. Sunt din Londra. El este foarte londonez. Ea n-a vorbit mare lucru. Au doi copii, un băiat de nouă ani şi o fată de paisprezece - parcă aşa mi-a spus.
- Copiii erau drăguţi? întrebă Jane şi de astă-dată se comporta deliberat copilăreşte.
- Nu erau de faţă, zise doamna Arbuthnot. Se numesc - staţi aşa - îl am pe limbă - se numesc... domnul şi doamna Sellers, exact!
- Copii de la Londra, zise un bărbat, clătinând din cap.
- Sper că sunt drăguţi, zise Jane, apoi se îndepărtă, pur şi simplu.

O cunoştea prea bine pe doamna Arbuthnot. Nu le-ar fi destăinuit sub nici un motiv acestor oameni că ea, Jane, scria un roman. Deja o detesta pe fata de vizavi, cea de paisprezece ani.
- Băiatul ăsta o să frângă nişte inimi, spunea cineva într-o altă parte a încăperii.

Era vorba despre Daniel Glover, care avea şaisprezece ani şi stătea călare pe un braţ al canapelei, cu picioarele lungi crăcănate. Ţinea gura întredeschisă şi, din când în când, îşi aranja cu mâna părul negru, lung şi moale. Asistenta de maternitate gravidă strănuta de-acum la fiecare douăzeci de secunde - şi strănuta din cauza lui Daniel. Mirosul abundent de mosc din jurul lui umpluse camera şi făcuse aerul înţepător; îşi luase o sticlă de eau-de-toilette marţi de la Cole's, şi parcă făcuse baie cu ea.

Daniel observa petrecerea. Se gândea la sex şi număra femeile. Mai întâi le dădu la o parte pe cele urâte, pe cele peste treizeci şi cinci de ani şi pe maică-sa şi soră-sa - ba nu, pe soră-sa nu, ea putea să rămână, aşa, de-al dracului. Ca să păstreze un echilibru, elimină şi câţiva dintre bărbaţi. Pe urmă - citise el că se practică aşa ceva -, în mintea lui, bărbaţii aruncau cheile într-un vas, femeile luau câte o cheie la întâmplare şi...

Se pierdu în speculaţii desfrânate. Sau - o luă de la capăt - orgia putea să aibă loc şi aici. O orgie cu sex destrăbălat pe covor. Se întâmplă tot timpul, aşa citise el. Numai că nu aici se întâmpla, nu în această casă. Dar putea băga mâna în foc că prin jur se întâmpla tot timpul. Probabil chiar pe strada lor.

Doamna Arbuthnot observă cu oarecare interes că cel mai mare dintre băieţii Glover avea erecţie. Îi plăcu să remarce; divorţase cu şase ani în urmă, iar vechea ei dorinţă de a participa la o partidă de pocher pe dezbrăcate nu se îndeplinise niciodată; de fapt, nici măcar nu fusese vreodată mărturisită cuiva, cu atât mai puţin fostului soţ. Ca şi Daniel, îşi imagina scene de satisfacţie sexuală; în cazul ei, scenele aveau legătură cu ceea ce le făcuse Daniel - mai bine zis, cu ceea ce pesemne că le făcea - fetelor pe care le ducea în grădina din spatele casei de la numărul 84, nesupravegheat decât de cele patru ferestre întunecate ale casei pustii.
- Febra fânului, zise asistenta de maternitate, politicoasă, dar strănutând în continuare, alarmată că simţea câţiva stropi umezi în chiloţi.
- Domnul şi doamna Sellers se numesc, zise cineva. Au dat pe casă şaptesprezece mii de lire. Mi-a spus Anthea Arbuthnot.

Katherine Glover se relaxase, petrecerea se dovedea un succes. Mâncarea se mânca; făcuse pateuri cu umplutură de ciuperci, făcuse creveţi, făcuse trei feluri diferite de quiche, pregătise reţeta de pui de la încoronarea reginei (o provocare pentru mâncatul în picioare), făcuse aranjamente cu brânză şi ananas şi cârnaţi reci, făcuse nişte sendvişuri mici pătrate în stil danez, o idee dintr-o revistă - şi toate se mâncau. Fuseseră şi farfurii cu diferite lucruri de ronţăit, desigur, şi gustări, dar acelea nu se puteau considera o strădanie. Şi vinul se bea, fusese alegerea lui Malcolm - băuse şi ea trei pahare -, iar în fundal se auzea exact muzica potrivită, Mozart, Elvira Madigan. Totul se dovedea un mare succes.

Lumea se împărţise acum pe sexe; bărbaţii discutau despre serviciu, despre maşini, chiar şi despre alegeri; femeile vorbeau despre şcolile copiilor, despre costul vieţii şi unele despre altele.

***

- Nu m-am aşteptat să fiu invitată, îi spunea asistenta de maternitate unei persoane pe care n-o cunoştea. Dar mă bucur c-am venit.

Se întâmplase cu zece zile în urmă; ea se odihnea după-masa, cu picioarele ridicate pe un taburet - şi groaznic de umflate din cauza vremii, chiar dacă nu era decât în luna a şasea. Văzuse pe fereastră cum se apropia pe alee, călcând strâmb, o femeie îmbrăcată în rochie de vară fără mâneci; i se păruse o figură cunoscută, probabil o vecină, cu aerul că avea de gând să i se plângă de starea drumului. Ce s-o mai fi întâmplat iarăşi, se gândise ea îngrijorată. Dar femeia aceea nu sunase la uşă; se auzise doar zgomotul unui plic vârât pe fanta pentru corespondenţă, care se dovedise a fi o invitaţie, când soţul ei se întorsese acasă şi-l ridicase din dreptul uşii. "Dar cine sunt?" întrebase el. "Cred c-am face bine să mergem", zisese ea, fără să-i răspundă la întrebare.

Familia Glover avea în mod sigur trei copii, cel mai mic un băiat, nu-i aşa? Să fi fost deja în pat?

Cel mai mic, Timothy, era în spatele canapelei; se strecurase acolo încă dinainte să înceapă petrecerea şi stătuse după canapea cea mai mare parte a serii. Avea cu el cartea pe care o iubea cel mai mult pe lume. Citise liniştit toată seara, lăsându-şi ochii să parcurgă pasajele de-acum familiare. O împrumutase de la biblioteca publică în urmă cu unsprezece luni; o reînnoise o dată, apoi nu-şi mai bătuse capul. Acum acumulase o întârziere de zece luni, iar faptul îl umplea de groază ori de câte ori îşi amintea de el. În momentele fericite, se gândea c-ar fi putut ascunde cartea undeva unde nimeni să n-o găsească şi că părinţii lui n-ar fi descoperit niciodată amenda gigantică adunată între timp. Frica de pedeapsă îl copleşea.

Dar frica nu se răsfrângea şi asupra cărţii. Era şi acum la fel de bună ca de fiecare dată. Plăcerea pe care o simţea parcurgând-o, lăsându-şi privirea să străbată paragraf după paragraf, se dovedea mai puternică decât oricare alt sentiment. Ori de câte ori avea ocazia, se întorcea la instrucţiunile cărţii. Chiar şi când simţea că nu era tocmai în regulă ce făcea, găsea o metodă de a rămâne singur cu ea, ca şi acum, înghesuit după canapea, în timpul petrecerii organizate de părinţii săi. La fel de important i se părea şi faptul că, în ultimele luni, găsise deseori ocazia să le destăinuiască altora - lui Ian şi Simon, prietenii lui cei mai buni, surorii sale Jane, mamei, dar, din anumite motive, nu şi fratelui său Daniel - unele lucruri în legătură cu cartea. Chiar mai ciudat, se trezise punându-le întrebări legate de subiect, ca şi cum ei l-ar fi putut învăţa ceva pe el, se prefăcuse a nu şti, dornic să verifice dacă ei aflaseră ceea ce el ştia deja.

Era o carte despre şerpi. Timothy se uita îndelung la fotografii, ca la un album de familie, repetând numele deja cunoscute, ca să şi le împrospăteze în memorie.

Stătuse acolo mai bine de trei ore, înghesuit între canapea şi peretele-fereastră. Dacă petrecerea s-ar fi mutat în curte, invitaţii l-ar fi zărit şi probabil c-ar fi râs. Din când în când, spătarul canapelei şi pătratele de stofă de pe cadrele de lemn se umflau când cineva se aşeza; se umflau ameninţător către el, ca o masă amorfă care l-ar fi căutat. Domnea un vag miros de praf acolo jos, şi mirosul nesuferit de băutură vărsată pe covor. Dar era locul lui preferat, atunci când venea cineva în casă.
- Nu ştiu unde s-a ascuns, îi spuse Katherine Glover unei musafire care pleca; era prea cald să fi venit cineva cu vreo haină, dar ea se dovedea gazdă bună şi conducea lumea. E puţin cam timid.

Musafira zâmbi; soţul ei pufni pe nas, înţelegând că femeia vorbea despre fiul ei, dar neştiind că mai exista încă unul, pe lângă neruşinatul cel mare, care se proţăpise pe braţul canapelei, de unde se holba la doamne.

Pe covoraşul de la intrare se afla un plic; cu siguranţă nu fusese acolo mai devreme; îi era adresat lui Katherine. Îl ridică de jos. În faţa ei, cei încă rămaşi la petrecere: sărmana gravidă, obosită şi stânjenită, aşteptând ca soţul ei să se hotărască odată să plece. Dar bărbatul se îmbătase, avea părul în dezordine şi încerca să facă un grup de soţi să râdă la o glumă deocheată. Unde era Malcolm? Se aşezase, cu sticla în mână - datoria lui de gazdă -, golită. Mozart ajunsese şi el la sfârşit, lăsând ca liniştea persistentă să invite lumea la plecare.
- Arăţi foarte bine, îi spuse Jane mamei sale, venind lângă ea în hol. În rochia asta elegantă şi cu părul aranjat aşa.

Katherine se simţea teribil de obosită:
- Nu ştiu de ce mi-am bătut capul, zise ea iritată. Nimeni n-a apreciat nimic.

Jane se uită foarte mirată la mama ei:
- A fost o petrecere minunată, zise ea. Ar trebuie să te piepteni mereu aşa.
- Unde, la serviciu? zise Katherine. Nu vorbi prostii.
- Mulţumim foarte mult, spunea soţul beat, pentru petrecerea minunată, draga mea. Ne-am simţit foarte, foarte bine.

Se înclină spre ea, ca şi cum ar fi vrut s-o sărute, dar nu reuşi; Katherine îl apucase de umeri, gest în aparenţă afectuos, ţinându-l la o distanţă de un braţ de ea.
- Ne-am simţit foarte bine, zise femeia gravidă, cu toate că nu părea să creadă ce spunea.
- Când trebuie să naşti? întrebă Jane brusc.
- În noiembrie, răspunse femeia, fără să zâmbească.

Apoi îşi luă soţul de braţ şi plecară.
- Unde-i taică-tu? zise Katherine, dar pe urmă Daniel apăru şi el în hol - pentru prima dată se ridicase de pe canapea în toată acea seară.
- Ies un minut, bombăni el.
- Un minut, zise Katherine, dar el se făcuse deja nevăzut. Sigur că da.

În felul acesta, Daniel, care de la început până la sfârşit răspunsese tuturor întrebărilor puse din politeţe cu câte un bombănit scurt sau cu un ridicat din umeri, care nu se clintise de pe postamentul oferit de braţul canapelei, aidoma unui ornament uriaş hidos, dovedi că el fusese în permanenţă adevăratul maestru de ceremonii al serii. Plecarea lui dădu semnalul că petrecerea se terminase definitiv, iar cei câţiva musafiri rămaşi se îndreptară către uşa de la intrare, unde doamna Glover se postase alături de fiica ei. Se înclinară binevoitori, îi spuseră o vorbă şi lui Malcolm, el răspunse ceva, după care, într-un cor de mulţumiri şi de recunoştinţă călduroasă, îndelung exersată, plecară.
- Chiar că-mi place vitrina voastră, zise doamna Warner peste umăr, ca un gând simpatic de final, topit în noaptea grea de august. Aşa cum am spus, chiar îmi place vitrina...

La revedere, la revedere.... Şi Katherine deschise plicul pe care-l ţinea în mână. Scrisul îi era necunoscut, elegant şi înclinat, cu cerneală, iar tonul de scuză îi deveni limpede cu mult înainte să descifreze semnătura. Citi biletul din nou şi zâmbi, primul ei zâmbet sincer din seara aceea.
- Au plecat cu toţii? îl auzi întrebând pe Timothy, în timp ce se ridica de după canapea, cu cartea în mână.
- Aşa cred, îi răspunse, pe un ton plin de regrete, vocea înăbuşită a tatălui său, din camera cealaltă. Unde-i frate-tu?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer