28.06.2013
Pe Cristian şi Alexandra Brutaru i-am cunoscut în penultima deplasare pe care am avut-o la Bucureşti, cu ocazia festivalurilor de teatru Jos Pălăria 2013 şi Florian Pittiş 2013. Înainte de a ne porni spre Bucureşti, Atelierul de teatru a primit din partea lor propunerea de a inaugura Casa de cultură din Titu, un orăşel la vreo 50 de km de Bucureşti, cu spectacolul Deşteptarea primăverii, după Frank Wedekind. Ca surpriză, la pachet a venit şi ampiticipecreier.com, ultimul spectacol original al Atelierului.

Sunt soţ şi soţie. Au făcut, pe 13 mai 2013 (ca prin minune, ziua în care am jucat spectacolele la Titu), 13 ani de căsnicie. Emană constant fericire şi tinereţe. Au o firmă de consultanţă financiară şi IT, pe numele ei, Dar Business Development şi iubesc, pur şi simplu arta. Pe lângă acest fapt, mai fac un lucru extraordinar: o susţin, oferind aripi unor tineri curioşi, cu aceleaşi pasiuni ca ale lor. Au pus bazele unei trupe de teatru în Titu, iar cu o parte din membri chiar am avut ocazia de a ne întâlni şi a schimba câteva impresii. Investesc cât pot în artă şi în tineri. Spiritul pe care l-am găsit în aceşti oameni mi-a bucurat sufletul.

Înainte de a pleca spre Gara de Nord i-am prins pentru câteva clipe, în faţa sălii Toma Caragiu a teatrului Bulandra, după festivitatea de premiere din cadrul Festivalului Florian Pittiş, 2013, pentru a purta un dialog prietenesc despre teatru şi despre dragostea pentru artă. Fetiţa lor, Alexia, este cea care i-a determinat să îşi dorească şi să facă mai mult. Astfel, şi-au format o asociaţie care poartă numele Dar Development Association, care "s-a născut în 26 aprilie 2013", aşa cum am aflat, cu un strop de umor caracteristic, din partea acestor oameni minunaţi.
 
Ilinca Anamaria Prisăcariu: Aş vrea să vă întreb, la început, cu ce vă ocupaţi, concret?
Alexandra Brutaru: Avem o firmă de IT şi consultanţă financiară, în măsura în care eu am lucrat în bancă 17 ani, sunt un... "analist de credite", dacă îl putem numi aşa.
 
I. A. P.: De unde vine dragostea aceasta pentru teatru?
Cristian Brutaru: Nu este numai pentru teatru. Este pentru artă, pentru tineri...
 
I. A. P.: Sunt destul de puţini oameni care investesc în artă...
A. B.: Au fost câteva evenimente care ne-au determinat să facem organizaţia noastră pentru tineret, pentru că nu am găsit înţelegerea adulţilor.
C. B.: Şi pe lângă asta, noi suntem destul de în vârstă, iar în tinereţea noastră am avut legătură cu arta mai mult decât se poate spune, cenacluri şi aşa mai departe, timp de vreo 30-35 de ani...
 
Primul lucru pe care l-am remarcat şi m-a bucurat a fost felul în care se completează în idei, pentru că îşi doresc să exprime aceleaşi lucruri, în acelaşi timp, cu un zâmbet şi o energie debordantă.
 
A. B.: Iar ceea ce încercăm să facem noi cu tinerii nu se rezumă numai la teatru sau la trupa pe care am încercat să o facem în Titu, ci se continuă cu educaţie non-formală, antreprenoriat, multe activităţi care să îi ajute să se descurce mai departe.
C. B.: Cu alte cuvinte, ceea ce nu face şcoala...
A. B.: Numele asociaţiei noastre este Dar Development Association şi s-a născut pe 26 aprilie 2013, dar am început să lucrăm din toamna lui 2012.
C. B.: Dat fiind faptul că noi nu cerem bani de la nimeni, cel puţin deocamdată, şi facem totul pe propriile forţe, nu am avut nevoie neapărat de o certificare juridică şi din această cauză am început activităţile cu mult înainte. Ca orice firmă, ca orice lucru aflat la început, am făcut o testare de piaţă, am vrut să verificăm dacă avem tineri care să vină alături de noi şi aşa mai departe...
 
I. A. P.: Cum a început activitatea cu trupa din Titu?
A. B.: Pentru trupa din Titu am avut nişte cunoştinţe, printre care şi clasa de pedagogie teatrală de la U.N.A.T.C., cu care am intrat în contact, iar din luna februarie 2013 au rămas doi studenţi care vin la Titu în fiecare vineri şi lucrează cu copiii de acolo. Bineînţeles, e cam puţin acum, dar e un început. Facem mai mult dezvoltare personală, aşa am numit-o noi.
C. B.: Facem cunoştinţă cu teatrul...
A. B.: Prin exerciţii îi ajutăm să se cunoască între ei, să se formeze, să formeze trupa. Noi, iniţial, am plecat de la ideea de a forma o trupă, dar am temporizat, din cauza faptului că specialiştii ne-au sfătuit că ar fi mai bine să începem moderat.
C. B.: Un alt motiv ar fi că la preselecţii au venit 60 de oameni, iar ceilalţi au spus că nu triem pe nimeni, nu dăm pe nimeni afară, pentru că pe parcurs se va închega trupa. Astfel, avem în jur de 20-30 de copii care vin constant la repetiţii, ceea ce este bine.
A. B.: Dar trebuie să ne gândim deja la un text, la ceva concret, să trecem la etapa următoare. Chiar dacă nu acum, ci la toamnă, ei tot au nevoie de lucruri concrete.
 
I. A. P.: Cum a avut loc această fuziune cu Atelierul de teatru?
A. B.: Fuziunea cu Atelierul de teatru...! Sunt întâmplări ciudate...
 
I. A. P.: ... Şi o minune.
A. B.: Şi o minune, da! Noi am văzut Momo pe 29 septembrie 2012 la U.N.A.T.C. (n.r. http://www.atelieruldeteatru.com/2012/09/scrisoare-deschisa-catre-bucuresteanul.html)
 
Cu un entuziasm nemărginit, fetiţa lor îmi spune zâmbind, în şoaptă, că şi ea l-a văzut. Pentru câteva clipe m-am pierdut în privirea ei caldă şi totuşi fermă, apoi am continuat, zâmbind, interviul.
 
C. B.: După spectacol am vorbit puţin cu Lenuş (n.r. Teodora Moraru, coordonatoarea Atelierului de teatru), apoi ea a fost şi la preselecţia noastră - împreună cu domnul prorector Nicolae Mandea - am ţinut aproape şi vom ţine aproape cât se poate, pentru că nu ne omoară distanţa.
A. B.: În maşină, mergând înapoi spre Titu, glumeam spunând că da, ea este mama lui Momo, şi ne-am dat seama că am găsit în Lenuş şi Gelu (n.r. scenograf şi coordonator al Atelierului de teatru) nişte prieteni.
 
I. A. P.: Ce ar mai rămâne de spus...?
A. B.: Că vă iubim şi că am vrea să cunoaştem mai mult public la fel ca voi. Cu siguranţă, sunt şi aici copii, dar trebuie să ajungem să îi cunoaştem.
C. B.: Vom reuşi, vor fi ocazii. Avem două şanse: una ar fi să renunţăm, ceea ce e foarte simplu şi nu ne-ar caracteriza niciodată să facem asta, deoarece ducem de fiecare dată lucrurile la bun sfârşit. Şi apoi, trebuie să îţi mai spunem un secret...
 
Cu drag în privire, mi-o arată pe fetiţa lor, care este în clasa a V-a.
 
C. B.: Am făcut organizaţia noastră, pentru a ajuta tinerii, din cauza ei. Am spus aşa: "Dorim ca fiica noastră să crească un pic altfel." Trebuie să îi pregătim terenul. Nu există organizaţii foarte multe.
A. B.: Am vrut să facă ceva care să o ajute, pe lângă ceea ce face la şcoală.
C. B.: Ea a cochetat cu acest tip de activităţi şi are nevoie, în continuare, să facă ceva care să o ajute. Nu neapărat teatru, poate fi voluntariat şi o sumedenie de alte lucruri care să o formeze ca om.
 
I. A. P.: Oricum, dragostea pentru teatru va rămâne...
C. B.: Noi frecventăm teatrul, avem foarte mulţi prieteni în domeniu şi nu scăpăm prea multe spectacole. Le scăpăm pe cele clasice, pentru că ne concentrăm mai mult pe teatrul modern.
A. B.: Aici în Bucureşti chiar există oferte, este şi cerere sperăm să existe şi în ţară.
 
Îi asigur că ofertele există şi că tinerii au această poftă de cultură şi cunoaştere, dar, din păcate, nu se prea găseşte cine să o valorifice. Li s-a luminat privirea...
 
C. B.: Dacă ar fi să vorbim despre viitor, noi avem planuri foarte mari. Nu neapărat în Titu, ci cu tinerii în general, pentru că nu ne limitează nimeni...
A. B.: Dar, pe de altă parte, este destul de clar că în Bucureşti oferta este foarte variată...
C. B.: ... Există mall-uri, multiplex, dar pentru copiii de acolo nimeni nu face mare lucru. Trebuie să încercăm să facem ceva pentru ei.
A. B.: Şi e mult mai provocator, faţă de Bucureşti, pentru că aici se găsesc foarte multe activităţi şi ei pot să aleagă.
C. B.: În Bucureşti e altceva, scoţi banul din buzunar şi iei lecţii de teatru. În Titu, chiar dacă ar exista posibilitatea, nu ar veni nimeni să îţi ofere un curs de teatru, sau de altceva... Noi dorim să facem foarte multe lucruri, să aplicăm pe fonduri europene pentru ei, să descopere valorile, trebuie să le trezim interesul şi încrederea în ei.
 
Ne-au urat să avem în continuare dragostea de teatru, le-am zâmbit, i-am îmbrăţişat şi le-am mulţumit pentru tot. Ei ne-au spus că abia aşteaptă să ne revedem, iar noi i-am asigurat că sentimentul este reciproc. Fetiţa lor, Alexia, a ţinut neapărat ca toţi membrii Atelierului să îi semneze carneţelul şi să îi lase un gând, iar nouă ne-a părut rău că nu se poate revărsa recunoştinţa prin bila din vârful pixului.

0 comentarii

Publicitate

Sus