Bucătăria strălucea gri, goală şi rece. De cum deschise uşa congelatorului găsi o tăviţă cu cotlete.
Se miră de cât de uşor îi fusese să aprindă aragazul, să găsească o tigaie... Nu îşi mai amintea de când nu mai repetase o asemenea succesiune de operaţii.
Se uită la bucata de carne roşie şi îngheţată din tigaie. Avea mâinile calde şi uscate. Degetele îl furnicau. Le privi. Se umflau încet. La dogoarea flăcărilor.
În podul palmelor simţea, însă, răcoarea brizei. Se zări pe sine oglindindu-se în lentilele ochelarilor. Mustaţa se ridică într-un aproape zâmbet:
- N-ai somn?
- Când ai sosit?
- Puţin după tine.
- Nu în bucătărie.
- Nu, în oraş.
Se răsuci spre tigaie. Cele două bucăţi de carne miroseau puternic a ars. Totuşi erau la fel de roşii şi îngheţate ca în tăviţa de plastic. Deşi nu întoarse capul, văzu furculiţa uriaşă, de întors carnea la grătar, la iarbă verde. Mirosul era din ce în ce mai ciudat, miros greţos de frunze de plop arse. Simţi înţepătura din dreapta şalelor şi văzu uimit cei doi dinţi ai furculiţei, care îi ieşeau din burtă. După câtă anatomie ştia, probabil că îi străpunseseră stomacul. Dar simţea un singur punct dureros şi nu două. De fapt erau două. Unul în şale şi unul în stomac. Ciudat era că nu simţea durere internă pe traseul furculiţei. Doar admiraţie, de câtă forţă putuse să aibă ca să îl străpungă de jos în sus, de la dreapta la stânga.... Mirosea groaznic şi piciorul drept îi dispăruse. Se prăbuşi peste mirosul oribil al cărnii roşii şi îngheţate din tigaie.
Primul lucru care îi apăru în faţa ochilor fu ţigara. Fumega în scrumieră. Bine că nu aţipise cu ea între degete, să cadă la întâmplare. Şi vedea titlurile ziarelor!
Îi amorţise piciorul drept. Sau era sciaticul? Îl dureau şalele. De la statul la birou. Şi stomacul. De la stres şi nesomn. Înţepăturile din picior erau insuportabile. Ar fi trebuit să se ridice. Să-şi pună sângele în mişcare. Dar, cu puţină răbdare, aveau să treacă de la sine. Şi cu o ţigară.
Norii de fum pluteau în penumbra de deasupra lămpii. Ar fi trebuit să mai ceară încă o cafea. Şi ceva de mâncare. Şi un calmant. Două. Unul pentru şale şi unul pentru stomac.
Greutatea capului apăsa dureros umerii obrajilor în podul palmelor. Sau invers? Literele de pe dosarul ce zăcea pe birou, între coatele lui, făceau plecăciuni schimonosite. I se săltaseră ochelarii până peste sprâncene. Aproape că reuşi să-şi atingă pieptul cu bărbia. Fiecare muşchi al spatelui i se întindea. Fizioterapeutul ăla scurt şi gros ca un butuc merita o decoraţie. Destinderea îi lăsă un tremur plăcut şi cald în fiecare fibră.
Literele de pe dosar îşi recăpătară demnitatea.
Dosaro
Gaura cu margini arse lăsa să se vadă prima filă a dosarului. Lăsase scrumul să cadă. Fusese plăcut să contemple micul incendiu. Şi apoi să-l stingă. Cu degetul înmuiat în scuipat. Cum prinzi un purice. Prin gaură, hârtia se vedea cafenie. I se făcuse milă şi deschisese dosarul. Acum două săptămâni.
O săptămână se bucurase să pună pe el cafeaua şi scrumiera. Sorbea din pahar, apoi aproape îl trântea, bucurându-se de fiecare strop căzut pe coperta de carton. Şi se cufunda în fotoliu. Şi-ar fi pus şi călcâiele pe birou, peste el. Dar îl ţineau şalele....
În faţa lui altul, gros cât un pachet de ţigări, aştepta cu deschizătura întoarsă înspre el. Îşi trecu buricul degetului mare peste muchiile perfecte ale filelor. Îi plăcea sunetul. Hârtia torcea ca o pisică mulţumită. Şi încă mirosea a copiator.
*
- Ce e cu ăsta aici?Şi cât aşteptase...
Asistenta personală nu schiţase vreun gest.
- Cum a ajuns aşa ceva la mine pe birou?
Mută. Cu capul înclinat cât să-şi ferească privirea
- Ăsta e trafic de influenţă!
O angajase pentru că taică-său lucrase acolo. Fusese omul lui.
- Nu o să îl deschid până nu aflu cum a ajuns la mine pe birou.
Îi recunoscuse scrisul de pe copertă. Pe biroul ei. Şi fusese trimis de mult, avea copertele uşor crestate.
Nu tresărea când cafeaua făcea valuri în ceaşca pusă de el pe dosar.
*
I se amestecau literele în faţa ochilor. Scrisese de mână. Să nu existe o copie electronică. La ce bun dacă i-l trimitea...
Dacă nu fuma, simţea mirosul de lac şi clei al mobilei, mirosul amestecat de vopsea de lână, naftalină şi deodorant de cameră. Asistenta personală lăsase şi ea o dâră de parfum. Când îi adusese ultima cafea.
Gerul muşca prea tare. Aerul era atât de îngheţat încât refuza să îi coboare în plămâni. Şi trebuia un bec sub fereastra biroului. Erau în stare să vină cu camerele până acolo. El îşi vânduse trustul... Camere cu infraroşii. Cu care poţi filma leii vânând noaptea în savană...
Fereastra se închise greu. Îi îngheţase feroneria în câteva secunde.
Mirosea a vanilie şi avea pantaloni strâmţi, n-o mai văzuse aşa... Îl bulversase... Avea încredere în fata asta. Ştia cât de bine fusese educată. Era impecabilă. Şi eficientă. Nu îl privea niciodată în ochi, filele dosarelor erau mereu aliniate ca într-o carte, n-o văzuse niciodată vorbind cu altcineva... Doar zâmbind unuia dintre bodyguarzi. Ieri.
Într-o clipă fu la uşă. Avea abilitatea să deschidă uşa suficient de încet să nu fie observat de cei de dincolo. Dacă nu sunt atenţi. Era în picioare, la imprimantă.
- Pregăteşte-mi şi ce a sosit astăzi. Şi mai fă-mi o cafea.
N-avea de ce să îi aştepte răspunsul. Pe culoar era ceva mai frig. Mirosul de casă nelocuită era şi mai persistent şi se amesteca şi cu cel de mucegai. Aşa ceva era de neacceptat. Nu putea să stea într-o casă cu igrasie. O să pună să verifice şi... Frigul îi strângea şi mai mult umerii. Covorul gros, de Cisnădie, îi ascundea zgomotul paşilor. Un pulover subţire era tot ce îi trebuia de obicei. Confortabil şi elegant. Şi nepretenţios. La capătul culoarului lumina puternică străbătea pe sub uşă. Nu se vedea luna plină. Nu erau ferestre. Culoarul era luminat stins cu aplice în forma de torţă. Se auzeau râsete, două groase şi unul compus dintr-o cascadă de chicoteli, ca de fată. Balamalele erau bine unse. Uşa se deschise fără să-l trădeze.
- Atenţiune!
Tăcuseră şi se ridicaseră în picioare. Din prag, prin perdeaua de fum, chipurile se distingeau cu greu:
- Cine e în seara asta la poartă?
Silueta i se oglindea in fereastră. Durerea care îi înţepenea spatele îl silea să-şi încline uşor capul şi umerii şi să-şi depărteze braţele de corp. Dar asta îl făcea să pară gata de atac...
- Mihăiţă, să trăiţi!
- Să verifice dacă au lăsat pe cineva peste noapte. Să caute până la lizieră.
Şi aici trebuia luminată curtea.
- Trebuie să vă spun eu să deschideţi un geam? Uşa se închise ferm în urma lui. Nu plecă până nu auzi "băga-l-aş în mă-sa" urmat de un "taci, bă, că te-aude". Vroia să ştie cine e cel cu râs de fată. Dar nimeni nu râdea în faţa lui.
- Cafeaua dumneavoastră e gata în câteva momente. Notele de azi sunt gata în douăzeci de minute.
Avu senzaţia că îl priveşte pentru prima dată în ochi. Dar ştia privirea. De jos în sus, pe jumătate încrezătoare, pe jumătate cerând aprobare... Era confortabil. Dacă nu revigorant. Dar parfumul! Şi pantalonii. Şi zâmbetul...
Dosarul îl aştepta pe birou. Durerea îl tăia în două aşa cum îşi taie iluzionistul în două asistenta. Iluzie... Nu trebuia să dea liber fizioterapeutului. Puţin masaj sau presopunctură. Poate ar trebui să încerce hipnoza. Autohipnoza.
Receptorul era mai greu ca niciodată. Se săturase să le tot explice că e mai importantă funcţionalitatea decât stilul. Măcar avea taste şi nu disc. Ciocănitul uşor al asistentei personale îi întrerupse mişcarea. Îl puse înapoi în furcă. Cafeaua aburea. Rămase cu ochii în acte. Doar se foi puţin. Îi întinse coala pe care scrisese.
- Caută-mi şi textele legilor astea, vreau normele metodologice în seara asta. Dup-aia eşti liberă să faci ce vrei tu. Azi nu mai am nevoie de tine.
Îşi plimbă privirea pe chipul fetei să întrezărească o urmă de nemulţumire. Fata avea pleoapele pe jumătate lăsate peste ochi, concentrată adânc asupra notiţei. Făcu un stânga-mprejur aproape regulamentar. Dacă nu ar fi avut pantofi cu toc probabil că ar fi pocnit din călcâie. Era şi asta o presupunere. Dacă lua în calcul tunsoarea ei băieţească...
Dincolo de umbra clădirii zăpada strălucea albastră în întuneric. Nu mişca niciun ac de brad. Luase scrisul de mână întâi ca pe un afront personal. Ca pe un mijloc de tortură. Numărul de înregistrare îl obliga să nu-l ignore. Iar autorul să se ocupe personal, să nu lase nimic în seama consilierilor. Sperase să fi fost adus cumva pe furiş, lăsat la portar. Toată săptămâna cât îl văzuse pe biroul asistentei. Numărul ăla stupid de înregistrare îl înfuriase. Dar frica ei de a i-l da... Îi topise furia. Sau poate că îl păstrase să îl citească... Se întoarse la birou.
- S-ar putea să vreau să-mi opreşti în noaptea asta o executare silită.
Legendele urbane spuneau că telefoanele fixe sunt mai greu de interceptat. Pentru secret. De-aia îi trimisese memoriul scris de mână. La început crezuse că e copie xerox color de foarte bună calitate. Dar vărsase puţin coniac pe o coală şi cerneala se întinsese. Cât îl mulţumise complicitatea asta neaşteptată.... Era la pământ. Falit. Cerea pentru angajaţii lui. I se aşternuse la picioare. Şi-şi turna deopotrivă duşmani şi prieteni.
Termenul din memoriu îl grăbea să pună o rezoluţie. Dar vroia să fie sigur că face ce trebuie. Că se face ce trebuie.
Îi plăcea să soarbă din cafea încet, să se piardă în aroma şi căldura băuturii.
Era timpul să întoarcă ceasul. Fix la miezul nopţii. De când îşi cumpărase primul ceas, un Pobeda. Marca astfel pentru sine trecerea de la o zi la alta, de la un an la altul.
Îşi primi şi restul de hârtii. Fata puse noul dosar peste celălalt. Venise până lângă umărul lui. Două dosare cu file perfecte. Aşteptau să fie citite. Îşi trecu degetele şi peste filele acestuia, să le audă susuratul. Îi urmări privirea, dacă alunecă peste rândurile scrise de mână... Dacă deja le citise... Sigur, nu-i mai simţise parfumul. Niciodată. Sau cel puţin nu pe acesta cu miros de vanilie. Îl simţea în locul mirosului cernelii de copiator. O privi până ieşi pe uşă. Spătarul scaunului de piele îl cuprindea molatic. Şi avea un joc care îi permitea să se legene puţin. Vârful pantofului trase uşor de mâner. Uşa minibarului de sub birou se deschise. Trebuia însă să se aplece după sticla de coniac. Îşi umplu paharul pe jumătate. Aroma îi umplu nările, apoi gura întreagă.
Probabil că în instanţă ar fi obţinut totul. Dar cu întârziere. Şi cu umilinţă. Multă umilinţă. Se prefăcea că moare de grija oamenilor. Sau asta ar fi fost umilinţa supremă. Să dea greş public. Nu! I se dăduse cu totul în mână ca să se răzbune pe ceilalţi... Nici nu-l interesa să scape el. Nu-i păsase decât de ceilalţi. Să-i înfunde. Scrisese de mână împins de furie, de ură, de pasiune, de răzbunare... Pe alocuri stricase hârtia. Stiloul lui scump cu peniţa încovoiată de apăsare. El scriind febril...
Soarele strălucea şi îl arsese pe spinare. Deşi era mijlocul lui august, încă nu-i scăzuse puterea. Chiuliseră de la ore să se ducă la gârlă. Caii galopau în apa învolburată. Le uda burţile. Şi cizmele călăreţilor. Era un film de război, cu cavaleri în armuri şi cai. Regatul meu pentru un cal. Cu săbii strălucitoare şi armuri impenetrabile, negre. Fusese un film de George Lucas. N-avea cum, e prea tânăr. Era de Sergiu Nicolaescu. Era Sfântă-Măria Mare şi era zi liberă. Băgase cravata de pionier în buzunarul pantalonilor de uniformă şi o pierduse. Dar nu îşi mai amintea de ce era îmbrăcat aşa în vacanţa de vară... Luă un ciorchine de pe boltă şi o strigă pe maică-sa, să-i dea cu nişte iaurt pe spinare. Dar nu era pe nicăieri. Vântul fierbinte umfla perdelele. Uşile şi ferestrele erau vraişte. Le închise şi ieşi din nou în curte. Sparse între dinţi un sâmbure de strugure.
I se făcuse cald în fotoliul de piele. Spinarea îi ardea. Coniacul îi lăsase în gură gust de sâmburi de strugure. Şi-o să iasă transpirat pe afurisitul de culoar, rece şi cu miros de mucegai. Dosarul aştepta răbdător. Avea din nou un cerc umed pe copertă. Trebuia plastifiat, să nu se deterioreze. Era prea preţios. Dar nu-şi putea stăpâni toate resentimentele. Ar fi vrut să ia o decizie cu inima uşoară. Sau să aibă curajul să dea cu banul. Aproape că aşa ar fi fost cel mai bine. Să hotărască Divinitatea... Dar nu invers decât îşi dorea. Se simţea condus de flux... Bău restul de coniac din pahar, apoi îl şterse cu grija cu un şerveţel, să-l poată pune la loc în bar.
Biroul fetei era gol. Camera bodyguarzilor răsuna de râsete.
- Când o să am timp o să vin să-mi spuneţi şi mie de ce râdeţi. Vreau să ştiu când vin şi cine vine primul. Şi cine le vinde benzină pentru generatoare...
Intră în dormitor cu grijă să nu o trezească. Pe fereastră se vedea luna, aproape rotundă, gata să dispară după creste. Departe se vedea poarta proprietăţii cu cabina luminată a portarului.
- Nu vii să te culci?
- Mai stau să văd dacă mai sunt acolo... Nu ştiu, prea e de tot... De ce nu te-ai culcat?
- Am stat la televizor.
- A fost ceva?
- Nu.
- Au şi ei vacanţă?
Deodată se lipi cu fruntea de fereastră, cu palmele căuş în dreptul ochilor. Să-şi optimizeze câmpul vizual.
- Ce ai văzut?
- Mi s-a părut că se mişcă pădurea.
- O fi vântul...
- L-am visat pe frate-meu. Că mă omorâse.
- Ei şi tu! Ţi-a murit moartea....
- Şi pe mama, o strigam doar... Am adormit la birou... Sunt...
Clătină din cap.
- Prea mult!
Rămase în fotoliu cu ochii aţintiţi spre lizieră.
Se trezise puţin după ce răsărise soarele. Sau mai bine zis ce apăruse pe cer. Lumina bruscă, de dimineaţă între munţi, avusese efect de ceas deşteptător. Era tot în fotoliu, la fereastră. Pe pat o tavă cu mic dejun de hotel, cu miere şi unt la cutiuţe mici de tot, cu lapte, cereale, seminţe... Toate bio... Alături ceaşca mare de cafea şi pumnul de suplimente şi vitamine. Cafeaua era făcută de asistenta personală. După gust. Începu să o bănuiască. Îl ţine în mrejele ei cu o băutură, ca Circe. Doar că efectul băuturii era invers. Râse bine dispus de gând. Se uită să vadă cât e ceasul. Încă mai avea timp să sune. Să-i oprească prăbuşirea. Afară era soare. Urmau să îi sosească fetele...
Se uită înspre poartă. Erau acolo. Nu se mişcau. Stăteau cuminţi în dubele lor. Se schimbă în pijamale şi îşi puse halatul gros pe el. Ieşi să caute bodyguarzii. Îl găsi pe Mihăiţă, moţăind pe un fotoliu. Tresărise speriat şi se ridicase în picioare.
- Să trăiţi, am predat raportul la... şefa de cabinet.
Mihăiţă îşi înghiţise căscatul şi vocea îi coborâse până se stinsese de tot... Ieşi fără să îi acorde altă atenţie. Era asistentă personală, nu şefă de cabinet.
Se întoarse şi se schimbă într-un trening. Coborî scara, nu era nesfârşită şi nici el nu avea goluri de rău de înălţime în stomac. Bucătăria zumzăia. Personalul era la masă. Întredeschise uşa dar nu intră. Se duse la sala de fitness. Îi vedea pe fereastră. Se făcuse mai cald şi ieşiseră din maşini, îşi întindeau firele, îşi reglau emiţătoarele... Se pregăteau. Îşi termină exerciţiile şi se întoarse în cameră să se schimbe din nou. În pantaloni de stofă moale, cămaşă şi pulover de lână subţire, comod şi elegant. Îşi privi ceasul. Încă nu era prea târziu. Exerciţiile fizice îl încărcaseră cu adrenalină.
- N-ai băut decât cafeaua.
- Mâncarea asta.. E de păsări... Fierbe-mi şi mie un ou...
- Au cai frumoşi şi blânzi pe aici... Poate ne plimbăm cu sania...
Îşi mâncă oul fiert tare cu muştar. Televizorul mergea fără sonor. Bucătăria nu mai părea atât de gri, strălucitoare şi... mirosea răscolitor a slănină prăjită. Pe ecrane încremenise acelaşi cadru, se schimbau doar reporterii. Şi siglele.
- Nu se mai poate!
Simţea că i se urcă sângele în cap.
- Mihăiţă!...
Linguriţa murdară de muştar căzuse pe jos. Călcase pe ea şi alunecase. Păstrarea echilibrului îl costase o mişcare bruscă nepermisă. Coloana vertebrală îi oscila ca un turn din ceşti de ceai.
- Unde sunt băieţii?
Nu mai era nevoie de camere de supraveghere.
- Echiparea!
Vedea la televizor tot ce se întâmpla la poartă.
- Pune ceva pe tine. Ieşim!
Trase pe el prima jachetă din cuier. Bodyguarzii erau la ordin.
- Ghetele mele sunt ude.
Avea nevoie de un braţ de care să se sprijine.
- Mergem doar până la poartă.
Telefonul îi sună în buzunar.
- O să îngheţi fără căciulă şi haine groase.
- Mergem doar până la poartă! Trebuie să vorbim cu ei!
Telefonul îi sună în buzunar. Se uită la ceas.
- Poate sunt fetele.
Se uită la telefon
.- E fără importanţă. Oricum e prea târziu.
Botina cu toc alunecă pe zăpada îngheţată. Se clătină uşor dar reuşi să o susţină. Îşi ascunse surâsul. Trase o gură bună de aer rece şi cotiră pe alee spre microfoane.
*
Asistenta personală făcea ordine pe birou... Puse deasupra raportul de activitate al lui Mihăiţă... Luă hârtiile văzute cu o zi în urmă la îndosariat... Răsfoi puţin dosarul şi-i îndreptă câteva colţuri răsucite. Scoase paharul din bar şi-l înlocui cu unul curat.
***
Despre mine...
Aparţin cu mândrie, că eram mulţi şi era greu de răzbătut, mult comentatei generaţii a decreţeilor. Aşa că tocmai am ieşit, pe motiv de vârstă, din sfera de interes a agenţiilor publicitare, nu mai sunt în publicul ţintă al televiziunilor... Nu se mai fac emisiuni şi pentru mine aşa că mă întorc la una dintre plăcerile vinovate (imi fura din timpul pe care trebuia să-l dedic studiului matematicii) ale adolescenţei mele. Mă întorc la ea cu mai multă experienţă, dar cu şi mai multă teamă şi cu mult mai puţină dezinvoltură (aş prefera să o numesc inconştienţă), dându-mi seama că această revenire face parte atât din procesul devenirii mele, proces pe care la şaisprezece ani îl vedeam încheiat pe la vreo douăzeci şi cinci, cât şi dintr-o fericită serie de consecinţe ale unor întâlniri despre care nu cred că au stat numai sub semnul hazardului. După ce, la optsprezece ani, resemnată că, în Epoca de Aur, Teatrul are porţile deschise pentru mine doar ca spectator, mă aflam înrolată fără entuziasm în cohortele de viitori ingineri mecanici care urmau să construiască Viitorul de Aur al ţării şi traversam, agăţată de funii, albia secată a Dâmboviţei, în drum spre cursuri, am avut bucuria de a spera că brutala schimbare de regim îmi va schimba şi mie radical cursul vieţii spre făgaşul dorit. Speranţele mele nu au fost deşarte, dar pragul de sus al Economiei de Piaţă m-a făcut să aleg o cale mult mai prozaică de a-mi câştiga existenţa. Am descoperit din întâmplare cursurile Asociaţiei culturale Control N atunci când practic tînjeam după ele. De aici şi pâna la întâlnirea cu Punct... nu a mai fost decât un pas.
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.