Simfonia unui oraş, altul decât Bucureşti

Sunt 35 de grade într-un oraş, Botoşani, care se mândreşte cu frigul, mai ceva ca Miercurea Ciuc. Vreau să spun că notorietatea frigului de aici nu se bazează pe faptul că s-ar înregistra cele mai scăzute temperaturi din ţară, ci pe judecata populară că dacă eşti cel mai nordic punct al ţării şi stai în coasta ruşilor, atunci e frig de crapă pietrele. Judecată îmbrăţişată, de altfel, şi de locuitori. Până acum, dacă mă întreba cineva cum e acasă la mine, aş fi spus fără să clipesc - frig, cu un soi de căldură faţă de climatul temperat continental în care m-am născut. E frig, dar e bine. Teii înfloresc mai greu, fructele se coc abia pe la începutul lui august, vinul e mai bun, pentru că dă bruma de mai multe ori, iar tăria (în special, ţuica de sfeclă) capătă o dimensiune practică, mai ales iarna - care, bineînţeles, e mai lungă şi în principal negativă într-ale Celsiusului. Dar e bine.

Sunt 35 de grade, iar la amiază oamenii deja nu mai ştiu cum să reacţioneze. Toată lumea s-a baricadat în case. Am deschis geamurile din apartament ca să se facă curent, iar singurele lucruri pe care le-am putut auzi au fost un Radio România Actualităţi ca de pe vremuri, cu vocea aceea de femeie care anunţa ora exactă, şi huruitul timid al aparatelor de aer condiţionat de la vecinul de jos. Nicio voce de om, niciun cauciuc de maşină, aproape nicio pasăre. Microsunetul razelor de soare care stingheresc universul friguros al unui orăşel nordic, microsunetul glandelor sudoripare ale tuturor oamenilor ascunşi din calea soarelui, microsunetul materiei care se topeşte. Am stat şi am ascultat, încercând să-mi dau seama de ce anume totul pare atât nefiresc. Nu e Siberia. Nu ninge tot anul. Nu e noapte tot timpul. Şi totuşi, verile par atât de nefireşti aici.

Sunt 35 de grade, iar până spre seară oraşul pare pustiu. Sunt sigură că s-a mai spus asta despre oraşe, de atâtea ori, încât a devenit aproape o figură de stil să spui despre un loc că a fost pustiit de caniculă sau de ger. Dar e un sentiment inconfundabil, să simţi pentru câteva clipe că un loc tocmai a fost părăsit şi că tu ai putea să-l revendici, prin simplul fapt că eşti singurul om conştient, care se gândeşte la asta. Atunci, doar atunci, simţi că e oraşul tău, când îl vezi dezbrăcat de mişcarea şi forfota zilnică, subjugat de o forţă superioară, care îi ţine locuitorii ascunşi, ca şi cum i-ar suge sângele. Iar tu, hemoglobina trezită undeva la etajul patru al unui bloc, care priveşte avidă pe geam, tu ai putea să circuli liberă prin corpul lui de asfalt. Doar că aici, sângele circulă, într-adevăr, doar când e frig, atunci oraşul se înroşeşte, ca un obraz în bătaia gerului. Când e cald, oraşul suferă de subtensiune.

Sunt 35 de grade şi mi-e dor de Bucureşti.