Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Turist.ro


Manu Anghelescu

01.07.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Despre muntele vrăjit

De multe ori simt cum pe ultima sută de metri trebuie să fac de toate. Ultima sută, pentru o perioadă, cel puţin. În sensul că mă ia un dor de ducă şi munte fix când nu e chiar cazul să mă gândesc la hoinărit. Iar când devii un gen hibrid de mamă-cangur, cu atât mai puţin e indicat să te aventurezi în ieşiri montane. Dar pentru că şi gradul de suportabilitate al sedentarismului citadin are limitele lui, câteodată ştiu că aş risca orice doar pentru o gură de aer montan. Şi atunci ne trezim că ne punem pe maşină pe a mai mare caniculă pentru a fugi către culmi: cu bebe, cu scaune de maşină, cu mingi, cu scutece şi suzete. Unde sunt zilele alea când ne căram oriunde cu ghiozdan care să nu depăşească greutatea admisă la cursele low-cost? Păi nu mai sunt, aşa că ne adaptăm. Cum putem mai bine. Doar că asta ne obligă de multe ori să căutăm alternative de călătorie care nu ne sunt tocmai prietenoase. Adică ne trezim la pensiuni care par cel puţin cu pretenţii. Doar că la noi asta pare cel mai dificil: să găseşti un loc decent (nu neapărat în senul curăţeniei), ca să nu mai zic de "spaţii prietenoase pentru copii", kid's friendly în formula uzuală. Aşa ajungem la Rânca, loc despre care ştiam doar că e foarte agreat de parapantişti şi de turiştii amatori de trasee automobilistic-suspendate. Adică nu ştiam mare lucru, dar pentru că Parângul e frumos şi merită să fentezi canicula, mai ales în ultima lună de sarcină, ne trezim în sala de mese a unei pensiuni de patru stele. Deşi locul nu era nici rău amplasat, nici lipsit de un semi decent bun gust, sala de mese părea un infern: trafora la ora opt seara muzica populară de nu ştiai dacă ai nimerit la ceva nuntă sau personalul chiar nu avea chef de turişti ca noi în acea seară. Aşa că stăm zece minute, cu tot cu bebe, aşteptând să comandăm pentru că şi maţele urlau a pagubă în noi. La un moment dat ne facem curaj să deconectăm boxa din separeu pentru că numai noi şi un neamţ pierdut păream să animăm locul. Asta ca să nu supărăm prea tare personalul care te făcea să te simţi ca acasă... la ei, vorba cuiva inspirat (nu ar fi fost cazul sâmbătă, când au apărut patronii şi când toată lumea părea pusă pe treabă, cu muzica dată încet şi cu zâmbetul postat cu grijă).

Moromete strikes back

O fi fost odată, pe vremuri, "vorba ceea" cu ospitalitatea românului, doar că e clar că a rămas la nivel de legendă. Sau poate că o mai găseşti cine ştie pe ce vârf uitat de lume, dar în nici într-un caz în zonele aşa/zis turistice. Şi atunci ne minunăm de ce ţară superbă avem, dar pe care nimeni nu are prea mare tupeu să o viziteze pentru că n-are nici unde sta, nici unde mânca omeneşte. Ca să nu mai zic de ieşitul cu copii mici. Pare că totul e făcut numai pentru familii cu plozi de peste zece ani, care ştiu să-şi poarte demult de grijă. Restul staţi acasă până mai creşteţi sau mergeţi la vecini, că pentru ei nu e ceva nou plimbatul cu toddler-i. Asta ca să ne trezim că, deşi ne plănuisem să stăm mai multe zile, în a treia suntem iar pe drumuri. Superbe drumuri, ce-i drept, cu goluri alpine şi păduri cărnoase. Ca-n Elveţia, ce mai. Doar că aceeaşi întrebare începuse să ne bântuie. Unde să rămânem peste noapte? Undeva unde să nu răsune valea a muzică populară până la miezul nopţii sau să auzi cum personalul tocmai atunci s-a apucat de renovat, bătut cuie, spart pereţi şi amenajat locuri de joacă. Ceream prea mult, aşa că ne trezim tot pe drum, ţintă către casă, obosiţi şi relaxaţi doar la gândul că poate, poate la noapte nu trebuie să dormim chiar la 30 de grade. Ceea ce nici nu a mai contat până la urmă, la stresul acumulat.

Bienvenida a Tijuana

Dar nu ne descurajăm. Vinerea următoare luăm drumul Retezatului. Doar că de data asta fără bebe, speriaţi puţin de experienţa Transalpina under construction. Şi ajungem la Râuşor, un locşor superb, postat chiar la intrarea în Parcul Naţional Retezat. Un vis locul, nu alta, cu căbănuţe printre brazi, linişte, oi şi cai. Doar că şi aici, la pensiunea la care am avut sau nu inspiraţia să aterizăm, dăm cam de acelaşi feeling, că deranjăm. Aşa că ne refugiem în camera nepregătită dinainte, deşi făcusem rezervare, şi încercăm să dormim până dimineaţă când luăm cu asalt cărările de munte, şi ca să nu mai zăbovim în locul în care păream nişte călători nepoftiţi la masă. Şi iac-aşa ne-a fost dat să ne petrecem ultimele două ieşiri prin ţară. Noroc că muntele bate mitocănia, încă, şi tot or să se mai găsească oameni care să-l respecte şi să-l facă un loc primitor şi pentru călătorul căutător de linişte. Dacă nu, să înceapă războiul comentariilor pe site-urile de turist info. Vacanţă plăcută tuturor!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer