Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Muzeul, Voalul, Bazarul (noi arhitecturi politice)


Bogdan Ghiu

14.07.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Clădirea MuCEM, Musée des Civilisations d'Europe et de Méditerranée, Muzeul Civilizaţiilor Europene şi Mediteraneene, inaugurat la începutul acestei veri în Marsilia, pe esplanada J4, lîngă Fortul Saint-Jean şi, mai ales, la doar cîteva luni distanţă, lîngă, la concurenţă, în contrast şi în armonie, în dialog de forţe cu Villa Méditerrannée a lui Stefano Boeri, un elogiu închinat de către arhitectul Rudy Ricciotti betonului (în cazul de faţă, unul cu fibre, de înaltă performanţă, pe nume Ductal, produs de Lafarge), este o jucărie, o clădire ludică, un parcurs cu surprize: un exponat în sine. Pare bloc, chiar unul, negru fiind, "căzut dintr-un dezastru obscur" (Mallarmé), afectează structura de bloc şi chiar de bunker, dar este poroasă, umbroasă şi muzicală: straturi-straturi, foi peste foi, spaţii aerat-interstiţiale pentru umanitate.

Clădire-epidermă. Dar epiderma e voal şi văl, deci negru, şi ascunde nu suferinţă, ci bogăţie, zîmbet, umbră, curiozitate: respiră. De-aia poate nici nu ascunde, doar învăluie.  

Arhitectură sensibilă, mediteraneană, senzorială, pasională.

Clădirea MuCEM este un spaţiu (în sens literal, înainte de toate) pneumatic, de tranzit, de filtrare, negociind între mare şi uscat. Clădire-negociere între stihii.

Construcţie între: locul omului, care, aici, pare a se adăposti în "blana" construcţiei, ca o căpuşă fericită, dar care ar trebui să înveţe să-şi negocieze, tocmai, fericirea în schimbul revizuirii în jos, în scădere, a pretenţiilor de mărire.

Conceptual-muzeistic, adică pe dinăuntru, independent de construcţia lui Ricciotti, muzeul ca atare reia (post-Braudel) conceptul de "Mediterana" ca pe o propunere cultural-"imperialistă" de pace. În MuCEM, "Mediterana" înghite tot, pînă la India, pe urmele lui Alexandru cel Mare. În discursul muzeal, culmea, mai întîi sînt prezentate (ca o cheie de lectură, la intrare) monoteismele, abia apoi Antichitatea greco-romană (concesie, probabil, presiunii unei actualităţi abuzate). Amestecul este intenţionat şi practicat aproape cu virtuozitate, ideea de înglobare neforţată, deschisă, de imperiu cultural-postpolitic nu neapărat al dialogului (se pare că ieşim din această ideologie forţată, împreună cu transparenţa), ci al juxtapunerii, al convieţuirii, al întîlnirilor pragmatice (adică în primul rînd economice, doar viral culturale) fiind materializată, scenografic, prin multiplicarea ideii de voal (alb şi negru), de transparenţă textilă, nu vitroasă (occidentală, modernistă, fals simetrică), idee preluată, de altfel, de la clădirea însăşi, care este, cum spuneam, o clădire cu văl, o construcţie-voal. Falsei idei a transparenţei îi ia, nuanţat dar decis, locul ideea de filtrare, care deformează vizibilul, adică şi protejează, dar oricum nu pretinde să-l redea, mimetic, ca imagine "clară şi distinctă".

Miza simbolică, cultural-politică, a MuCEM - ca, de altfel, şi a noului departament de "Arte ale Islamului" integrat într-o curte interioară, afară-înăuntru, tot prin serviciile arhitectului Rudy Ricciotti, a palatului-muzeu Luvru (despre care voi vorbi) - este, prin urmare, enormă, şi e pusă în pratică cu graţie, prin, tocmai, învăluire: falsul dialog forţat este abandonat tacit şi transformat în convieţuire nu între frontiere-ecran, ci între graniţe-văl, care învăluie învăluindu-se, adică nearătîndu-se, neprovocînd. În noul mediteraneism cultural extins şi cuprinzător, postpolitic, lumina produce umbre, nu umbră, o scriitură, un text, devine, din teroare şi beznă compactă, desen, ornament cultural.

Cine pe cine arhivează, cine pe cine expune, cine pe cine preia? Din nou, Occidentul e primul.

Ca să nu mai vorbim de o altă graniţă şi aici, ca în multe alte locuri (în diverse bienale de artă conteporană sau, la Paris, la Muzeul Branly), tot mai "învăluită": aceea dintre artă şi artefact larg antropologic, o expoziţie temporară din interiorul muzeului, intitulată "Albastrul şi Negrul" (ca pentru a relua ceea ce tematizează însăşi cladirea MuCEM, bloc negru la ţărmul Mediteranei), deschizîndu-se cu un tabloul de Miró. Şi încheindu-se cu un accent tot pe artă, opţiune care nu poate să nu nască, dezarmată, întrebarea: tot în artă, în scriitori şi în gînditori, indiferent de naţiune, a rămas speranţa omenirii? Atunci la ce bun mai întreţinem, ca pe nişte paraziţi, oameni politici?

Cheia noii politici culturale, reprezentată de ideologia unui discurs arhitectural-muzeistic plasat într-un punct-cheie, la ţărm (graniţă naturală), care mai degrabă învăluie, adică ascunde politica propriu-zisă, tot mai brutală, deloc deschisă, cheia noii politici culturale, aşadar, pare a fi, cu un termen "scăpat" în titlul altei expoziţii temporare (foarte bune, de atfel: "Bazarul genului") din cadrul MuCEM şi de origine orientală, pare a fi aceea, comercială totuşi (dar extra-occidental), de bazar. Prin curiozitate, dacă pornim să cumpărăm fetişuri şi artefacte unii de la alţii, poate ne vom împăca.

Bazarul va salva însă Piaţa, sau doar îi va "învălui" durităţile, erotizîndu-le?

Voalul şi Vălul pot lua locul Cortinei, dar nu vor împiedica Zidul, Zidurile (construcţie care distruge, nu construieşte), adică vechiturile, arhaismele celei mai criminale modernităţi.









Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer