Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Braşovul meu


Eugen Andronic

24.07.2013
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eugen Andronic
Braşovul meu / My Own Braşov
Editura Vellant, 2013

fotografii de Eugen Andronic, cu o prefaţă de Bogdan Bălan, texte de Maria David, Dorin Lazăr, Adriana Bărbat şi un interviu cu Valer Rus

(brasovul-meu.ro)
 
Citiţi prefaţa şi introducerea acestei cărţi.

*****
I. Locuri vechi

Secvenţial

Uneori simţi că nu poţi să respiri. Printre clădiri înalte, blocuri, sedii de firmă, bănci, aerul nu ajunge la tine. Nu trece decât rarefiat dincolo de trahee şi de bronhii, iar plămânii vor întotdeauna mai mult. Tu simţi nevoia de mai mult. Ai o permanentă senzaţie de sufocare. Respiri încet şi des, cât să aşezi un pas înaintea celuilalt şi-ţi continui drumul anevoie. Fiecare zi este un efort continuu de adaptare la viaţa intensă a celor din jurul tău. Căci fiecare pare a avea ceva important de făcut, fiecare pare a avea traseul lui, pe care merge fără urmă de îndoială, numai tu rătăceşti bezmetic, adaptându-te din nou şi din nou.

Uneori singurul gând e să abandonezi oraşul şi să te retragi undeva, cât mai departe de zgomotul lui înecăcios. Departe de sunetele venite de-a valma, fără noimă, din care cu greu poţi să desluşeşti câte ceva.

Atunci pleci. Pentru că ştii că există o zonă unde totul poate fi altfel şi unde te simţi acasă. Lângă tine, la câţiva kilometri doar, e partea veche a oraşului, cu altfel de poveşti, cu altfel de oameni, cu un altfel de aer. Acolo, mergând alandala pe străzi, nu simţi niciodată că te rătăceşti şi îţi recapeţi încet energia.

Te-aşteaptă străzi late şi înguste sau lungi şi colorate. Case mici şi înghesuite, curţi adânci, acoperişuri înalte, de pe care zăpada, mai multă altădată, coboară mai repede.

Vezi zidurile vechi şi dărăpănate, balcoane care stau să cadă, abia sprijinite în câteva şuruburi ruginite. Ziduri care adăpostesc curţi cu porţi mari, boltite, pe care odinioară intrau carele cu lemne sau cu mărfuri, dar şi cu porţi mici, pe care ai fi putut intra chiar tu, venind de la şcoală sau de la joacă.

Vezi şanţuri, bastioane, turnuri cu ferestre înguste, dreptunghiulare, de unde mai demult, înarmaţi, oamenii îşi apărau cetatea. Toate delimitează clar zona şi te protejează. Vezi ferestre de tot felul, mari şi împodobite, colorate sau simple, îmbrăcate în perdele fine de dantelă sau pline de praf şi murdărie.

Dincolo de toate acestea, ghiceşti poveştile. Povestea femeii care pregăteşte grăbită mâncarea pentru că se apropie ora prânzului, povestea copilului care aşteaptă cu nerăbdare să iasă afară, la joacă, a adolescentei melancolice, care visează o dragoste unică şi irepetabilă, aşa cum sunt cele din cărţi, povestea omului bolnav sau bătrân, care ştie că finalul este aproape, poveştile părinţilor, bunicilor, ale oamenilor singuri şi trişti. Şi mai ales, în spatele fiecărei ferestre stau pitite o mulţime de fapte, acţiuni, senzaţii, pe care nu le vei cunoaşte niciodată, deşi toate au fost adevărate şi unice în esenţa lor.

Te plimbi pe străzi, seara, şi poţi să-ţi imaginezi lumina densă şi opacă de odinioară, răspândită de felinarele cu ulei, sau luminiţa de sus, de la restaurantul din grota de sub vârful Tâmpa, semn că cineva, acolo, încă mai petrece.

Dacă ai vrea, ai putea să auzi forfota de demult. Ziua, zgomotele făcute de meşteşugari în atelierele lor din fundul curţilor. Al ciocănelelor de lemn care bat într-un ritm sacadat în tabla de aramă.

Glasul vesel al femeilor, însoţite de slujitoare şi de copii, întorcându-se de la târgul de mărfuri, cu coşurile încărcate de bunătăţuri cât pentru o săptămână întreagă. Poţi să anticipezi deja mirosul ciorbei de găină cu tăiţei, gustul puiului pané, al dulciurilor de tot felul.

[...]

Nu contează că acum totul este altfel, că oamenii au murit, cu tot cu istoriile lor, că locurile s-au schimbat. În timp şi tu vei fi doar o amintire pierdută printre toate celelalte. Până atunci însă, îţi place să asculţi ceea ce zidurile, casele, străzile au de spus. E o linişte pe care o regăseşti numai acolo, o linişte care aşază gândurile şi senzaţiile într-o ordine a lor. Şi mai e întotdeauna şi un gând anume: că nu întâmplător eşti aici, în oraşul ăsta, cu vechi şi nou, cu respiraţia lui şi-a ta, greoaie sau amplă, că oraşul ăsta te-a ales la un moment dat pe tine şi acum îi aparţii.

(Maria David, februarie 2013 // Notă: Textul complet se află în versiunea tipărită a cărţii.)





II. Locuri noi

Etajul 9

În fiecare dimineaţă din copilărie m-am trezit cu soarele în fereastră. Multă vreme blocul în care locuiam s-a înălţat peste o mare de case şi blocuri mai scunde, iar eu, de la etajul 9, aveam priveliştea deschisă, nestingherită de vreun obstacol. Fereastra mea dădea către est şi vedeam clar Lempeşul şi toate celelalte dealuri. Şi, desigur, turnul CET-ului.

Pe la 4-5 ani, cînd începusem deja cu întrebările imposibile, am aflat şi de ce turnul CET-ului e atît de înalt. L-au făcut aşa înalt pentru că Braşovul e într-o depresiune şi gazele de la cazanele de căldură nu s-ar fi dus mai departe, că nu le-ar fi bătut vîntul, dacă era mai scund. Am dat din umeri: primeam atît de rar căldură încît puteau să-l facă mai scund.

Dar m-a fascinat întotdeauna acel turn care se înălţa peste oraş. Eram sigur că e ceva mai mult în legătură cu el. Era mai înalt ca mine, iar eu stăteam la etajul 9. Oare cum puteai să ajungi în vîrful turnului? Era cineva care lucra acolo sus şi urca în fiecare dimineaţă la ora 7 cînd suna sirena de la Uzina 2 şi pleca de îndată ce o auzea pe cea de la ora 3 după-amiaza? Şi cînd pleca, sărea cu paraşuta?

Am stat multe zile zgîindu-mă la geam, încercînd să îl surprind pe muncitorul de la CET care se arunca cu paraşuta din vîrful turnului. Nu l-am văzut, dar m-am gîndit că poate face lucrul ăsta pe ascuns, cînd nu îl văd eu. Lipit de fereastră stăteam minute în şir să urmăresc turnul după ce auzeam sirena. Spre dezamăgirea mea, nu l-am văzut niciodată. Cîteva luni mai tîrziu am renunţat la idee, căci mi-am dat seama că dacă sare cu paraşuta, o face înăuntrul turnului, ca un veritabil hornar. Am reînceput să privesc în jos, către casele din jurul blocului. Descopeream lumea din jurul meu începînd cu drumul de acasă la şcoală şi înapoi. Treceam pe lîngă casele cu garduri negre, acoperite de mizerie şi putregai, apoi pe lîngă grădiniţa în curtea căreia mergeam noi, picii, să jucăm fotbal.

Acolo, la grădiniţă, lucrurile erau simple. Puteai să te duci cu mingea ta sau să mergi direct acolo în speranţa că or să te ştie ceilalţi băieţi care se jucau deja cu mingea. Săream gardul făcut din plăci de beton şi aterizam în mijlocul unei miuţe. Alegeam o echipă şi stăteam cu ea pînă la capăt. Nu dădeam niciodată gol, dar era şi greu: la fiecare şut mingea se oprea într-o baltă de noroi de unde o preluau jucătorii adverşi. Ei o rostogoleau înspre noi, şi, cînd ajungeau aproape de poarta făcută din doi bolovani, încercau să tragă cît mai tare înspre portar, şi cît mai pe jos, ca să nu sară mingea dincolo de gard. Acolo stătea la casă un individ hapsîn care nu ne dădea mingea şi mai şi băga cuţitul în ea. Cînd totuşi vreunul din noi făcea isprava şi mingea ajungea în curtea cuiva, acela avea datoria să meargă să o recupereze. Atunci meciul se oprea, şi, în funcţie de curte, fie mergeam în grup s-o cerem, fie îl trimiteam pe nefericit să vadă ce se poate face. Dacă era mai curajos sărea gardul şi încerca să fure mingea (şi multele mingi sparte) din curtea respectivului. Cînd reuşea, era văzut ca un adevărat gladiator învingător şi era primit cu urale.

Uneori rămîneam cu mingea spartă de către un cetăţean prea nervos pe ploaia de mingi ce îi ajungea în curte. Dacă era minge de 35 de lei, minge adevărată, mergeam la vulcanizare şi ne întorceam cu ea peticită. Ne-o făcea gratis cineva care deja se obişnuise să ne vadă săptămînal pe acolo. Dacă însă era o minge de-aia de 18 lei, subţire, nu mai aveam ce să facem cu ea, aşa că o tăiam mai tare şi o umpleam cu pietre ca să o punem în mijlocul trotuarului, după colţ, şi cum apărea vreun nefericit urlam către el: "Nenea, ne daţi şi nouă mingea?" Dacă se credea mare fotbalist şi încerca să dea un şut mingii pline de noroi, avea parte de o surpriză extraordinară. Lecţie de viaţă: niciodată să nu dai într-o minge dacă nu ai văzut-o rostogolindu-se.

[...]

Am stat pînă cînd s-a auzit, în depărtare, sirena de la ora 3. Şi-atunci am văzut aceiaşi oameni pe care îi vedeam şi pe stradă, cu şepci prăfuite şi genţi de vinilin roase, din care mai scoteau cîte o sticlă de alcool. Şi mi-am dat seama că niciunul dintre oamenii ăştia nu e supraomul pe care îl visasem sărind din vîrful turnului cu paraşuta.

(Dorin Lazăr, februarie 2013 // Notă: Textul complet se află în versiunea tipărită a cărţii.)





III. Oameni vechi şi noi

DECLICK

Plăcerea de a privi

Oameni în mişcare, văzuţi de departe - siluete încremenite în gesturi pline de forţă sau de abandon, de concentrare sau de visare. Oameni şi copii obosiţi, fără bucuria de a fi acolo, de a fi împreună, pe şi lângă vaca de plastic din Piaţa Sfatului. Bucuria de a fi împreună la un suc sau de a sta rezemaţi de zidurile Bisericii Negre, pe bordură.

Corpuri tolănite la soare pe umbrele lor şi alte umbre întinzându-se leneş în iarbă. Corpuri încordate sau relaxate, cărniţă fragedă plesnind sub haine sau atârnând peste marginile cusăturilor. Corp micuţ, de fetiţă, înghesuit lângă tatăl ei, pe o bancă. Corp de cerşetoare cu copilul lipit de ea şi corp de bunic ce atinge ceafa nepotului pentru a-i ghida direcţia. Ura din ochii cerşetoarei, sălbăticia ei şi cornul molfăit de bunic în punguţa obrazului stâng. Corp contorsionat în timpul scrisului. Corp îngenunchiat pe trotuarul îngheţat şi, în apropierea lui, corpuri nepăsătoare în picioare. Corp curbat după mâna ce iese dintre ibrice. Corp negru între mesteceni albi. Corpuri de mogâldeţe în preajma umbrelor suple ale copacilor şi ale blocurilor de gheaţă. Corp strecurându-se pe cărarea înnegrită dintre gratii şi biserică. Corp mic, de furnică trăgând pe nări un munte înzăpezit. Siluetă minusculă rătăcind între şine şi groapa de gunoi, între fire de telegraf, stâlpi şi cioturi de plante murdare ieşind de sub zăpadă.

Două siluete ale vremurilor post-post-moderne, în care trăim - de mână. O siluetă delicată în pantaloni şi un el în fustă. Feminitatea şi robusteţea deghizate. Doi copii aproape de mână - într-o negociere fină a degeţelelor.

Reclamele ca imagini pe lângă care ţâşneşte viaţa, tabla de şah ca loc de odihnă pentru o fetiţă obosită sau nemulţumită. Îngheţata ce moţăie în mâna unui bătrân sau se topeşte în preajma ochelarilor de soare. Mingea spartă flendurând frenetic din buza ei ruptă în zbor. Poşeta lipită de corp şi de bancă, punga de plastic nouă, bicicleta rezemată, nasturii tuturor hainelor din lume, şireturile cu diferite modele de funde şi noduri, mucul de ţigară ridat, tencuiala căzută, toiagul de sub bărbie, bidoanele de apă vie şi apă moartă, punga de hârtie mototolită, telefonul, ibricele, pălăriile.

Plăcerea de a (re)trăi

Frica de a trece prin spatele blocurilor, printre băieţii care joacă fotbal în treninguri asudate, cu înjurăturile şi urletele atârnându-le din gură. Plăcerea de a juca mingea oriunde, pe câmp, beton, pietricele, zăpadă. Plăcerea de a trage şuturi puternice, atât de puternice încât să pleznească mingea pe zidurile scorojite sau să se scuture de zăpada turtită la fiecare rostogolire.

Curajul de a fi în vârful Dealului Lempeş, cu multe sfori, aranjate simetric de o parte şi de alta a corpului. Plăcerea de a privi pământul delimitat simetric în parcele, brăzdat uniform.

Etape şi forme ale iubirii. Îndrăgostiţi îmbrăţişaţi urcând către aleea de Sub Tâmpa. Iubire obosită, tristă, ce încă se agaţă de ceva - o Angelina Jolie a Braşovului, cuprinzând cu greu încheietura groasă a lui Brad Pitt de la Poalele Tâmpei. Ei doi într-un decor mirific de jucării gonflabile, eroi de aer înveliţi în plastic multicolor. Iubire sfioasă la bătrâneţe sau iubire uitată între bidoanele de apă de la Fântâna Sfânta Treime şi gândurile îndepărtate, nesecate, asemenea izvorului.

[...]

Viaţa văzută în diversitatea ei de forme, de nuanţe şi intensităţi, de priviri, prin oameni vechi sau noi, prin apropierea sau distanţele dintre ei, prin tăceri, prin clipele care ni se scurg printre degete, prin vârstele diferite, prin etapele şi formele iubirii, prin cutele bătrâneţii sau poveştile copilăriei, prin fotografii în fotografii în fotografii... într-o regresie fără sfârşit care ne aduce mai aproape de noi înşine.

(Adriana Bărbat, februarie 2013 // Notă: Textul complet se află în versiunea tipărită a cărţii.)



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Răni deschise 5 (II), Solomon Marcus (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer