Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

A avea sau a fi


Erich Fromm, traducere de Octavian Cocoş

17.07.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Erich Fromm
A avea sau a fi
Editura Trei, 2013

Traducere din engleză de Octavian Cocoş


Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

***
Introducere: Marea Promisiune, eşecul ei şi noile alternative
 
Sfârşitul unei iluzii
 
Marea Promisiune de Progres Nelimitat - promisiunea de dominaţie asupra naturii, de abundenţă materială, de fericire supremă pentru cei mulţi şi de libertate personală neîngrădită - a susţinut speranţele şi credinţa generaţiilor umane de la începutul epocii industriale şi până în prezent. Fără îndoială, civilizaţia noastră a început atunci când rasa umană a dobândit un control activ asupra naturii; dar până la apariţia epocii industriale acest control a rămas restrâns. Odată cu progresul industrial, care a înlocuit energia umană cu energia mecanică, iar mai apoi cu cea nucleară, şi creierul uman a fost înlocuit cu computerul, am simţit că suntem pe cale să obţinem o producţie nelimitată, care să ducă la un consum nelimitat; că tehnica ne-a făcut atotputernici; că ştiinţa ne-a făcut atotştiutori. Eram pe cale să devenim zei, fiinţe supreme ce puteau crea o altă lume, folosind lumea noastră naturală doar ca material de construcţie pentru noua noastră creaţie.
 
Bărbaţii, dar şi din ce în ce mai multe femei, au experimentat un nou sentiment de libertate; au devenit stăpânii propriilor vieţi: lanţurile feudale fuseseră sfărâmate şi fiecare putea face ceea ce dorea, liber de orice constrângere. Sau cel puţin aşa simţeau oamenii. Şi chiar dacă acest lucru era valabil doar pentru înalta societate şi clasa de mijloc, aceste realizări dădeau încredere şi celorlalţi că, în cele din urmă, noua libertate se va putea extinde la toţi membrii societăţii, cu condiţia ca procesul de industrializare să îşi continue ritmul. Socialismul şi comunismul s-au transformat rapid din mişcări ale căror scopuri erau o nouă societate şi un om nou în mişcări al căror ideal era o viaţă burgheză pentru toţi - burghezia universalizată pentru bărbaţii şi femeile viitorului. Obţinerea avuţiei şi confortului pentru toţi ar fi trebuit să conducă la o fericire fără limite pentru întreaga omenire. Trinitatea producţie nelimitată, libertate absolută şi fericire neîngrădită a format nucleul noii religii, şi anume cea a Progresului, iar noua Cetate Pământească a Progresului era pe cale să înlocuiască Cetatea lui Dumnezeu. Nu este deloc uimitor că această nouă religie le insufla credincioşilor săi energie, vitalitate şi speranţă.
 
Grandoarea Marii Promisiuni şi minunatele înfăptuiri materiale şi intelectuale ale epocii industriale trebuie atent analizate pentru a putea înţelege trauma pe care o produce astăzi conştientizarea eşecului acestora. Căci epoca industrială a eşuat într-adevăr în a-şi ţine Marea Promisiune, fapt pentru care tot mai mulţi oameni devin conştienţi că:
 
Satisfacerea nelimitată a tuturor dorinţelor nu numai că nu conduce la bunăstare, dar ea nici nu reprezintă calea spre fericire sau măcar spre maxima plăcere.
 
Visul de a fi stăpânii independenţi ai vieţii noastre a luat sfârşit de îndată ce ne-am dat seama că am devenit cu toţii nişte rotiţe în maşina birocratică, iar gândurile, sentimentele şi gusturile noastre sunt manipulate de guvern şi industrie, precum şi de mijloacele de comunicare în masă pe care acestea le controlează.
 
Progresul economic a rămas limitat doar la naţiunile bogate, iar decalajul dintre ţările bogate şi cele sărace a continuat să crească.
 
Însuşi progresul tehnic a creat pericole ecologice şi de izbucnire a unui război nuclear, ameninţări care fiecare în parte sau luate împreună pot pune capăt civilizaţiei şi chiar vieţii în ansamblul său.
 
Când a venit la Oslo pentru a-şi ridica Premiul Nobel pentru Pace (1952), Albert Schweitzer a lansat o provocare la adresa întregii lumi: "Să aibă curajul de a privi în faţă situaţia... Omul a devenit supraom... Dar supraomul cu puterea sa supraumană nu s-a ridicat la nivelul raţiunii supraumane. Pe măsură ce puterea sa creşte, el devine tot mai mult un om sărac... Conştiinţa noastră ar trebui să fie zguduită de faptul că devenim cu atât mai inumani cu cât ne transformăm mai mult în supraoameni".
 
De ce a eşuat Marea Promisiune?
 
Eşecul Marii Promisiuni, lăsând la o parte contradicţiile economice esenţiale ale industrializării, făcea deja parte din sistemul industrial prin cele două premise psihologice principale ale sale: (1) că scopul vieţii este fericirea, adică plăcerea maximă, definită ca satisfacerea oricărei dorinţe sau nevoi subiective pe care o persoană le poate avea (hedonism radical); (2) că egocentrismul, egoismul şi lăcomia, pe care sistemul trebuie să le genereze pentru a funcţiona, conduc la armonie şi pace.
 
Este bine cunoscut faptul că de-a lungul întregii istorii oamenii bogaţi au practicat un hedonism radical. Cei cu posibilităţi nelimitate, din elita Romei, din cetăţile italieneşti ale Renaşterii, precum şi din Anglia şi Franţa secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, au încercat să găsească semnificaţia vieţii în plăcerea extremă. Dar cu toate că plăcerea maximă, în sensul hedonismului radical, a constituit practica anumitor grupuri de oameni în anumite perioade, această teorie a stării de bine nu a fost niciodată împărtăşită de marii maeştri spirituali din China, India, Orientul Apropiat şi Europa, cu o singură excepţie până în secolul al XVII-lea.
 
Excepţia o reprezintă filosoful grec Aristip, un elev al lui Socrate (prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.), care a propovăduit că scopul vieţii este acela de a trăi un optim de plăcere trupească şi că fericirea este suma plăcerilor de care ne bucurăm. Puţinul pe care îl cunoaştem în legătură cu filosofia acestuia i-l datorăm lui Diogenes Laertios, dar este suficient să apreciem că Aristip a fost singurul hedonist veritabil pentru care existenţa unei dorinţe era suficientă pentru justificarea satisfacerii ei, pentru a atinge astfel scopul vieţii: Plăcerea.
 
Epicur poate fi cu greu considerat ca reprezentativ pentru tipul de hedonism al lui Aristip. În timp ce pentru Epicur plăcerea "pură" este ţelul cel mai înalt, pentru Aristip această plăcere însemna "absenţa durerii (aponia) şi liniştea sufletului (ataraxia)". Potrivit lui Epicur, plăcerea ca satisfacere a unei dorinţe nu poate fi scopul vieţii, deoarece o astfel de plăcere este urmată în mod necesar de neplăcere şi astfel umanitatea rămâne departe de ţelul ei real, care este absenţa durerii. (Teoria lui Epicur se aseamănă în multe privinţe cu cea a lui Freud.) Cu toate acestea, se pare că Epicur a susţinut un anumit tip de subiectivism opus poziţiei lui Aristotel, în măsura în care relatările contradictorii ale afirmaţiilor sale permit o interpretare precisă.
 
Niciunul dintre marii maeştri spirituali nu a propovăduit că existenţa factuală a unei dorinţe constituie o normă etică, deoarece aceştia erau preocupaţi de starea de bine optimă a întregii omeniri (vivere bene). Elementul esenţial al gândirii lor îl constituie distincţia dintre acele nevoi (dorinţe) care sunt simţite doar subiectiv, şi a căror satisfacere duce la o plăcere momentană, şi acele nevoi adânc înrădăcinate în natura umană, a căror realizare duce la creşterea fiinţei şi la apariţia fericirii sau "stării de bine" (eudaimonia). Cu alte cuvinte, aceşti înţelepţi făceau distincţia între nevoile resimţite în mod pur subiectiv şi cele resimţite ca valide în mod obiectiv, o parte a celor dintâi fiind dăunătoare pentru dezvoltarea umană, pe când cele din urmă erau în concordanţă cu cerinţele naturii umane.
 
Teoria potrivit căreia scopul vieţii este realizarea oricărei dorinţe a omului a fost afirmată cu claritate, pentru prima oară după Aristip, de filosofii din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Era vorba de un concept care s-a ivit cu uşurinţă atunci când "profitul" a încetat să mai însemne "câştigul pentru suflet" (aşa cum se afirmă în Biblie şi, chiar mai târziu, în scrierile lui Spinoza), ci a căpătat înţelesul de profit material şi financiar. Acest lucru s-a întâmplat în perioada în care clasa de mijloc s-a lepădat nu doar cătuşele politice, ci şi de toate legăturile de dragoste şi solidaritate, crezând că a  fi doar pentru sine înseamnă de fapt a fi mai împlinit. Pentru Hobbes, fericirea este progresul continuu de la o lăcomie (cupiditas) la alta; La Mettrie chiar recomandă drogurile pentru a ne da măcar iluzia fericirii; pentru de Sade satisfacerea pulsiunilor crude este legitimă, tocmai pentru că acestea există şi râvnesc la satisfacere. Aceştia sunt gânditori care au trăit în epoca victoriei finale a clasei burgheze, când practicile nefilosofice ale aristocraţilor au devenit practica şi teoria burgheziei.
 
Multe teorii etice s-au dezvoltat începând cu secolul al XVIII-lea - unele dintre acestea au fost forme mai respectabile de hedonism, aşa cum a fost utilitarismul; altele au fost sisteme strict antihedoniste, ca acelea ale lui Kant, Marx, Thoreau şi Schweitzer. Totuşi, epoca actuală, considerată în general de la sfârşitul Primului Război Mondial, s-a reîntors la practica şi teoria hedonismului radical. Conceptul de plăcere fără limite reprezintă o ciudată contradicţie în raport cu idealul muncii disciplinate, o contradicţie similară cu cea dintre acceptarea unei etici obsesive a muncii şi idealul lenevirii totale în tot restul zilei şi în perioada vacanţelor. Nesfârşita linie de asamblare şi rutina birocratică, pe de-o parte, şi televiziunea, automobilul şi sexul, pe de altă parte, fac posibilă această combinaţie contradictorie. Munca obsesivă sau lenea totală i-ar face pe oameni să înnebunească. Combinându-le însă, viaţa este posibilă. În plus, ambele atitudini contradictorii corespund unei necesităţi economice: capitalismul secolului XX se bazează pe consumul maximal al bunurilor şi serviciilor produse, ca şi pe rutina muncii în echipă.
 
Consideraţiile teoretice demonstrează că hedonismul radical nu poate duce la fericire, dar ele arată şi de ce nu poate să o facă, dată fiind natura umană. Însă chiar şi fără o analiză teoretică, datele observabile arată cu claritate că felul în care ne angajăm în "căutarea fericirii" nu duce la bunăstare. Suntem o societate de oameni cunoscuţi pentru nefericirea lor: singuri, neliniştiţi, deprimaţi, distructivi, dependenţi - oameni care se bucură când au reuşit să omoare timpul pe care se străduiesc atât de mult să-l economisească.
 
Societatea noastră este cel mai mare experiment social care s-a făcut vreodată pentru a răspunde la întrebarea dacă plăcerea (ca afect pasiv în contrast cu sentimentele active, cum sunt starea de bine şi bucuria) poate o soluţie satisfăcătoare pentru problema existenţei umane. Pentru prima dată în istorie satisfacerea plăcerii nu mai este doar privilegiul unei minorităţi, ci o posibilitate pentru mai mult de jumătate din populaţia lumii. Experimentul a furnizat răspunsul în sens negativ.
 
A doua premisă psihologică a epocii industriale, aceea că urmărirea tendinţelor egoiste duce la armonie şi pace, la creşterea bunăstării fiecăruia, este la fel de eronată la nivel teoretic, iar falsitatea sa este dovedită de datele observabile. De ce ar fi adevărat acest principiu, pe care doar David Ricardo, unul dintre economiştii clasici, l-a respins? Egoismul se referă nu numai la comportament, ci şi la caracter. El înseamnă: că doresc totul pentru mine; că îmi face plăcere să posed şi să nu împart cu alţii; că trebuie să devin lacom, pentru că dacă scopul meu este acela de a avea, atunci înseamnă că eu sunt cineva cu cât am mai mult; că trebuie să fiu combativ în raport cu toţi ceilalţi: clienţii pe care vreau să-i înşel, concurenţii pe care vreau să-i distrug, lucrătorii mei pe care vreau să-i exploatez. Niciodată nu pot fi satisfăcut, deoarece dorinţele mele nu au nici un sfârşit; trebuie să fiu invidios pe cei ce au mai mult şi să mă tem de cei ce au mai puţin. Dar trebuie să-mi refulez toate aceste sentimente pentru a mă prezenta (altora, ca şi mie însumi) ca fiind zâmbitor, raţional, sincer, acea fiinţă umană amabilă pe care toţi se prefac că o întruchipează.
 
Dorinţa de a avea conduce în mod inevitabil la nesfârşita luptă de clasă. Pretenţia comuniştilor că sistemul lor va pune capăt luptei de clasă prin desfiinţarea claselor sociale este o ficţiune, căci sistemul lor se bazează pe principiul consumului nelimitat ca scop al vieţii. Atâta timp cât toată lumea vrea să aibă mai mult, trebuie să existe clase sociale, luptă de clasă, iar în termeni globali, trebuie să existe un război internaţional. Lăcomia şi pacea se exclud reciproc.
 
Hedonismul radical şi egocentrismul nelimitat n-ar fi putut deveni principiile dominante ale comportamentului economic dacă în secolul al XVIII-lea nu s-ar fi produs o schimbare drastică. În societatea medievală, ca şi în multe alte societăţi puternic dezvoltate sau primitive, comportamentul economic era determinat de principii etice. Astfel, pentru teologii scolastici, preţul şi proprietatea privată erau categorii economice ce făceau parte din teologia morală. Este adevărat că teologii au găsit formulări care să permită adaptarea codului lor moral la noile cerinţe economice (de exemplu, teoria lui Toma din Achino referitoare la "preţul just"); cu toate acestea, comportamentul economic continua să fie dat de comportamentul omului, fiind deci parte a sistemului de valori ale eticii umaniste. Capitalismul secolului al XVIII-lea a suferit o schimbare radicală, ce s-a desfăşurat în mai multe etape: comportamentul economic s-a separat complet de etică şi de valorile umane. Într-adevăr, maşina economică trebuia să fie o entitate autonomă, independentă de nevoile oamenilor şi de voinţa acestora. Un sistem ce funcţiona de la sine, potrivit legilor proprii. Suferinţa muncitorilor, ca şi distrugerea unui număr tot mai mare de întreprinderi mai mici de dragul creşterii corporaţiilor, era privită ca o necesitate economică pe care unii poate că au regretat-o, dar care trebuia acceptată ca şi când ar fi fost efectul unei legi a naturii.
 
Dezvoltarea acestui sistem economic nu mai era determinată de întrebarea Ce este bun pentru om?, ci mai degrabă de Ce este bun pentru creşterea sistemului? S-a încercat ascunderea acestui conflict acut pe baza presupunerii că ce este bun pentru creşterea sistemului (sau chiar pentru o singură mare corporaţie) este bun şi pentru oameni. Această construcţie a fost sprijinită de una ajutătoare: aceea că exact acele calităţi pe care sistemul le cere de la fiinţa umană - egocentrism, egoism şi lăcomie - sunt inerente naturii acesteia; în consecinţă, acestea au fost încurajate nu numai de sistem, ci şi de natura umană. Societăţile lipsite de egocentrism, egoism şi lăcomie erau considerate "primitive", iar locuitorii lor erau priviţi ca fiind "infantili". Oamenii refuzau să admită că aceste trăsături erau impulsurile naturale pe care se consolidase societatea industrială, considerând că acestea erau doar produse ale circumstanţelor sociale.
 
Nu mai puţin important este şi un alt factor: atitudinea oamenilor faţă de natură a devenit foarte ostilă. Fiind nişte "ciudăţenii ale naturii", care facem parte din ea chiar prin condiţiile existenţei noastre, iar prin darul raţiunii reuşim s-o transcendem, am încercat să rezolvăm problema noastră existenţială renunţând la viziunea mesianică a armoniei dintre om şi natură, cucerind natura şi transformând-o potrivit scopurilor noastre, până ce această cucerire a devenit din ce în ce mai mult echivalentă cu distrugerea ei. Spiritul nostru cuceritor şi ostilitatea noastră ne-au făcut orbi la faptul că resursele naturale sunt limitate şi că în cele din urmă se vor epuiza, iar natura va riposta la rapacitatea omenirii.
 
Societatea industrială dispreţuieşte natura, toate lucrurile ce nu sunt fabricate de maşini, precum şi toate popoarele care nu fabrică maşini (rasele diferite de rasa albă, cu excepţia recentă a Japoniei şi Chinei). Oamenii sunt atraşi în zilele noastre de mecanizare, de utilajele puternice, de ceea ce este lipsit de viaţă şi, din ce în ce mai mult, de distrugere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer