Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

La pierderea speranţei


Nicolae Prelipceanu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Prelipceanu
La pierderea speranţei
Editura Casa de pariuri literare, 2012




***
Despre autor

Născut demult (1942). Redactor la revista Tribuna din Cluj (1969-1986), redactor la Viaţa Românească (1997-1990), redactor-şef adjunct la Luceafărul (1990), secretar al USR (1990-1992), redactor-şef al revistei Alianţa Civică (1991-1992), consilier şef la Inspectoratul pentru cultură Bucureşti (1992-1993), ziarist la Cotidianul (1991-1992), România liberă (1993-2006), director de programe la televiziunea independentă SOTI (1994), consilier de stat la Guvernul României (1996-1997). În prezent, redactor-şef la revista Viaţa Românească, membru în Consiliul şi Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor.
A publicat volume de poezie, proză, interviuri: Turnul înclinat (1966), 13 iluzii (1971), Arheopterix (1973), Întrebaţi fumul (1975), De neatins, de neatins (1978), Jurnal de noapte (1980), Un civil în secolul douăzeci (1980), Fericit prin corespondenţă (1982), Degetul de gheaţă (antologie, 1984), Arma anatomică (1985), Maşina de uitat (1990), Binemuritorul (1996), Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu (antologie, 1999), un teatru de altă natură (2006), portret sumar al unui necunoscut de altădată (2011), versuri; Vara unui fost campion de pian (1973), Tunelul norvegian (1979), Zece minute de nemurire (1983), Scara interioară (1988), proză; Dialoguri fără Platon, (1976), interviuri; Odioseea. Un jurnal pe sărite, 2011, articole.
Volume de poezie traduse în maghiară şi germană, apărute în anii '80. Prezenţe în reviste şi antologii în: Franţa, Polonia, SUA, Spania, Columbia, Mexic, Ungaria, Bulgaria, Rusia, Italia, Portugalia etc.
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică cu volumul Dialoguri fără Platon (1976). Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor pentru volumele: De neatins, de neatins, Fericit prin corespondenţă şi Binemuritorul. Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj pentru volumele: 13 iluzii şi Tunelul norvegian. Şi altele...

***
Nu sunt obişnuit să-mi prezint singur cărţile. Nu se obişnuia asta pe când publicam şi eu mai des. Oricum, La pierderea speranţei n-a fost concepută ca atare, o carte cu o structură de rezistenţă, aşa cum se fac azi, şi cărţile şi casele. Au fost notaţii disparate, iar dacă există, totuşi, o aparenţă de unitate, atunci asta vine de altundeva decât din intenţia de construcţie. Din constanţa obsesiilor mele şi a celor ce-mi trec prin cap, fie şi întâmplător.
 
Poate părea o carte tristă sau demobilizatoare (Doamne fereşte!), deşi sunt momente când e dă râs, ca la Ion de la gară, mai ales în cele două pasaje cu sexul, cu toate că nu pentru ele am scris-o, ele sunt doar nişte accesorii, aşa cum e şi sexul prea adesea... Mă grăbesc să vă spun că accesoriile nu sunt, chiar întotdeauna, inutile.
 
Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, când am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decât titlul, Turnul înclinat, am fost... înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrâneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieşit în pagină şi chiar pe o copertă.

***
l.p.s.

arta spuse ea
asta spuse el
nici asta nici arta le răspunse al treilea
priviră în jur
erau singuri
nişte cuci
nişte matracuci
răspunse al treilea
se băgă în vorbă şi al patrulea
care nu putea fi altcineva decât ecoul
dar ecoul spuselor altcuiva
care nu se auzeau până la ei
pentru că nici unul dintre cuvintele pe care le repeta el nu fuseseră rostite de ei
aleatoriu
se auzi de undeva din spatele lor
se întoarseră
priviră
nu era nimeni prin preajmă
atunci să plecăm
mai bine să plecăm
da da da

astfel îşi treceau ei unul altuia ziua de marţi 1991 vara
lacul stătea pe loc
râul curgea leneş de parcă şi el ar fi fost lac
aici ne vom îneca într-o bună zi rosti ea visătoare
aici aici aici
dar ecoul nu găsi de cuviinţă să le răspundă
nu găsi de cuviinţă să se amestece în vorbă
sau poate îl lăsaseră în spate
departe la marginea vizibilului
şi de ce te-ai îneca dacă trece vremea ta
păi tocmai de aceea
nu te poţi îneca
nu poţi să dispari decât în propria ta vreme
ai ieşit la revedere nu se mai poate
nu mai poţi nici măcar să te spânzuri
aşadar mi-am pierdut orice speranţă
n-am ştiut
mi-aş fi lăsat-o afară când am intrat
şi apoi
când ar fi trecut vremea mea şi m-aş fi trezit brusc în afara ei
aş fi regăsit-o cu siguranţă
că doar am lăsat-o afară
da dar ştii şi tu că e criză mare de speranţe
aşa că slabă speranţă ca una
lăsată fără supraveghere pe-afară
să nu tenteze vreun trecător pe-acolo şi acesta să nu şi-o însuşească pe dată
je suis totalement démuni
dar o mumie vie tot mai ai şansa să fii şi încă în foarte scurtă vreme

mă voi usca la focul speranţei mele pierdute şi luate furate
ca să o spun pe a dreaptă de cine ştie cine
voi fi solidar cu tine
ne vom perpeli împreună la focul stins al acelei speranţe dispărute fără urmă
îi vom lua urma şi o vom regăsi
vom fi fericiţi în afara vremii noastre veninoase
psalmodia el popeşte urmărit cu atenţie de ea în tăcere
şi toate acestea unde se vor petrece
cu cine
când
veni
de undeva de sus
întrebarea
mai bine zis le căzu pe cap
în cap
sub formă de ploaie
deloc de aur
deloc bine mirositoare
deloc
o dată şi o dată o să fim
aici se termină prima poveste şi începe cea de a doua
pe care ar fi mai bine să o lăsăm pe altădată
altădată
altădată

iată calea

plin de corpuri delicte în jurul meu
numai delictul lipseşte
fiecare spune eu nu
poate el poate el
poate chiar dumnezeu

iată şi calea spre care ne îndreptăm
cu toate obstacolele ei
nici un orizont nici o luminiţă
la capătul acestui tunel
în lumina zilei
prin care învăţ să mă târăsc asemenea soldatului
alexandru matrosov în faţa cazematei germane
acum câteva zeci de ani
într-un film sovietic

dar peste mine a trecut cu paşi glorioşi minciuna
şi oricât m-am opus a lăsat o dâră murdară
care se mai vede printre circumvoluţiunile
creierului meu
eu ştiu eu o văd deşi nu mă autotrepanez niciodată
minciuna eroică şi cântecele de triumf asupra noastră înşine
dar fără să ni se mărturisească vreodată asta

că eu am fost poporul ai cărui duşmani trebuiau să piară
până la unu
ziua sau noaptea
asta nu se mai preciza
că eu eram duşmanul care trebuia să piară
al poporului fireşte
şi a pierit
aşa
pe tăcute
fără vreo execuţie
treptat
an cu an şi deceniu cu deceniu
nici asta

ceea ce se mai vede acum
nu e
nu vă faceţi iluzii
nimeni nu supravieţuieşte nimănui

corpuri delicte sunt toate în jur
numai crima întârzie-n noi
ca o rudă ca un prieten
ca adevărul
ca viaţa

pe curând pe niciodată

cum n-aveam nimic mai bun de făcut m-am gândit să încep un text
de renunţare
întâi la tot ce am iubit în viaţa aceasta
şi abia mai pe urmă la tot ce am urât
ultima zăpadă anunţa pe-afară cele ce se petreceau
pe hârtia din faţa mea
de fapt un ecran luminos
poate chiar ultima lumină a ochilor mei
poate chiar becul care închidea cercul
început demult la Suceava cu un altul
în seara de august a unui an uitat
şi cum n-aveam nimic mai bun de spus lumii
m-am gândit să tac vreo două trei mii de ani
să-i pedepsesc aspru pe toţi aceia care nu m-au ascultat până acum
şi pe toţi aceia care nici nu ştiu ce ar pierde dacă nu m-ar asculta

între timp zăpada se mai instaurase puţin
şi noaptea nu mai înainta
ea dobândind un caracter foarte stabil
degeaba scriam eu litere pe ecranul aprins
degeaba lumina el în camera înecată în întuneric
noaptea stăruia de vreo două trei mii de ani
şi eu ştiam asta
atunci când toate se petrecuseră de multă vreme
tăceam cu mare convingere şi îndârjire

pe străzile goale ale nopţii de ianuarie
nu mai trecea nimeni
se supăraseră toţi şi nu mai voiau să se manifeste
pentru nimeni
asta trebuie să fie mi-am spus şi am început să tac
numai aşa ca un exerciţiu de retorică perfectă
şi moarte clinică anticipată

dar între timp porniseră troleibuzele
şi salvările se grăbeau să salveze oameni
aşa că totul s-a amânat din nou
pe curând
pe niciodată

judecata de acum

sufletul meu mărunţit pe un tocător perseverent
pentru a completa coşul zilnic al văduvei
şi al bătrânului cerşetor de cioburi
fragmente
bucăţele mici din care se va recompune peste veacuri
tabloul întreg
o lume vie şi mirosind încă a iarbă proaspăt cosită
sau poate a fân de două trei zile de vară
uitat pe câmp
în zadar în zadar victoria asta ţi-o imaginezi în zadar
totul e numai aici acum şi cioburile şi bucăţelele
chiar şi sufletul tău mărunţit nedureros
rămân aici perfect ancorate unul una de altul de alta
fără posibilitatea de a mai fi văzute vreodată
decât dacă această clipă o să vină din nou
cu noi toţi cu sufletele noastre dar nu cred
ziua de apoi e numai o judecată pripită
o speranţă a fiecărei bucăţele mărunte
din sufletele noastre uitate

la "epitaf general"

iată-mă numai suflet şi piele cum recad pe aceleaşi străzi
de ieri şi de alaltăieri
pe gânduri
cu cuţitul la os ca totdeauna şi fără să mă tem
că o să scap vreodată de el
încerc să reţin formele care trec pe lângă mine
în speranţa nebună a unei reciprocităţi numai de nimeni ştiute
forme şi umbre nu vor mai fi
golurile tăiate în aerul dimprejur se umplu la loc într-o secundă
pentru a se tăia cu alte contururi imediat
şi aşa până când nu voi mai fi eu să le urmăresc în tăcere

şi această enciclopedie a nimicului se extinde enorm
ia forme aberante fără sfârşit încât îţi vine să zici că e însuşi universul cel himeric
din degetul lui mic
iată toate aceste contururi de animale mici mijlocii şi mari
blânde şi crude toate din aceeaşi matrice în fond
vâslind prin aerul care nu are nimic altceva de făcut decât să se dea la o parte
şi să se închidă la loc în urma lor şi a mea

lumea întreagă dispare îmi vine să le strig celor care trec şi nici nu ştiu
că sunt trecători
lumea întreagă reapare dar nu mai e a noastră pe care o ştim
formele care suntem se sting şi se aprind altele în loc
modificând fără importanţă golurile de aer
trecătoare şi ele

vreţi să lăsaţi alte urme
era o întrebare nepusă
păi lăsaţi-le că totul nu e decât degeaba
urmele s-au şi şters
cum şi cerneala de pe foile pe care credeţi că aţi scris aceste rânduri
sau le-aţi imprimat cu mijloace moderne deja vetuste antice şi de demult
s-au şters nu mai sunt
iar cititorul vede doar un gol de aer demult închis pregătit
să mai încerce o dată şi încă o dată şi încă o dată
şi nici umbra lui nu mai pâlpâie
asta ne răzbună într-un fel
foarte slab
trecător

o noapte ploioasă în bucureştiul veacului douăzeci şi unu

şi cum veneam eu aşa noaptea prin ploaia de noiembrie
pe geamul unei case mici l-am văzut pe george bacovia
şi clavirista cântându-i
cu un sân mai lăsat
el prăbuşit într-un fotoliu de altădată
care supravieţuise în mod miraculos veacurilor
căci veacuri trecuseră de la prima lui poză acolo
nu aveam nimic mai bun de făcut decât să intru pe uşă
fraudulos fireşte mai întrebaţi
să-l dau la o parte şi să mă prăbuşesc eu în fotoliul acela

numai că atunci când m-am aşezat
praful s-a ales de toate
şi de casă şi de fereastră şi de claviristă
şi mai ales de bacovia

stăteam pe o bancă putredă şi simţeam asta
pe propria-mi piele
şi nici baudelaire
nici poe
nici rollinat
nu mai mişcau
cu toate că eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine
încă avansând şovăielnic departe în faţa mea
şi începusem să nici nu mai cred că-i voi ajunge vreodată
nu cu opera
nu
vai de mine
cu pasul vreau să vă spun
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer