Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cel mai bine este să ai o familie


Ovidiu Şimonca, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

22.07.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Curriculum Vitae

CV. Oare de ce?
Am ajuns la momentul cel mai greu al acestui dialog. Între rundele obişnuite de întrebări, există o sarcină (unii i-ar spune plăcere) suplimentară. Invitaţii trebuie să-şi facă un CV, să pună "pe hîrtia on-line" o "autobiografie". După ce Daniel Cristea-Enache m-a îmboldit, prin întrebări, să scormonesc în trecutul meu de dinainte şi de după 1989, acum, din nou, trebuie să trec la un "anamnesis" oficial, riguros, sobru, să urc de bunăvoie pe panta memoriei. Nu, nu voi face asta. Refuz. Nu. N-am o viaţă atît de interesantă încît să fie recapitulată public. Nu vreau să fiu deştept, hîtru, poznaş, inspirat, să-mi modelez viaţa mea în rînduri bine ticluite. Nu-mi plac acei scriitori care, mereu, trăiesc întorşi în copilărie, care încearcă să facă dintr-un zîmbet sau o bombonică dăruite în clasa a IV-a de colega de bancă un semn psihanalizabil mai tîrziu. Nu-mi place să interpretez o simplă julitură la fotbal ca o prevestire că puteam să ajung ca Dobrin sau ca Hagi, dacă destinul nu mă accidenta la genunchi. Refuz să văd în acele caieţele de sfîrşit de gimnaziu sau de liceu, în care mi-am lăsat, exaltat şi nostalgic, cîteva rînduri-gînduri, viitoare pagini pe care musai Academia Română sau Muzeul Literaturii trebuie să le arhiveze cu grăbire. Refuz să văd în banalele schimburi de replici de la seminariile din facultate vreo disidenţă mascată, un protest pe care fuguţa trebuie să-l aduc în atenţia opiniei publice.
Eu am vrut să fac presă şi asta s-a întîmplat din primul an de facultate. Presa mi-a fost o bună amantă, venea întotdeauna cînd o chemam şi nu mă pisălogea, nici nu mă căina, era mereu acolo, lîngă mine, cu mine, exigentă, chipeşă, parteneră desăvîrşită. Presă ştiu să fac şi asta fac. Dincolo de emisiunile sau articolele pe care le-am scris, am fost, din 1992, şi ceva şef la posturile de radio la care am lucrat, la gazetele la care am scris. Nu un şef dur, m-am ghidat după principiul: sîntem împreună, la bine şi la greu, trebuie să vorbim şi să ne lămurim cînd apare vreo problemă, nu să sancţionăm abuziv sau să lăudăm nediferenţiat.
În acest moment, refuz să-mi fac un bilanţ. Mi-aş dori să fac presă mulţi ani de acum înainte. Nu înjur presa, nu-mi permit să o consider ticăloasă, absurdă, vîndută "mogulilor", cu mize mici şi mari scandaluri, nu mă aşez în postura celui care este plasat deasupra. N-am această trufie, cîtă vreme, de 23 de ani, îmi cîştig bucata de pîine - pentru mine şi familia mea - din această îndeletnicire. Acum, închipuiţi-vă că trece prin faţa dumneavoastră un tren de noapte şi priviţi către ferestrele luminate. Din goana acestui tren, selectez cîteva ferestre luminate, cîteva afirmaţii decupate din interviurile pe care le-am făcut în ultimul deceniu:
"Polonia a trecut prin comunism, dar n-a avut un dictator. Or, în Polonia, există această curiozitate: cum s-a putut, avînd două ţări cu regimuri politice identice, doar într-una să apară un dictator care să controleze vieţile oamenilor pînă în cele mai mici detalii?" (Adam Burakowski, istoric polonez)
"Dacă aţi citi poeziile mele din ultima vreme, aţi descoperi că sînt blasfematorii. Mă adun şi spun: trebuia să doarmă şase zile! Dumnezeu avea puterea să facă lumea în a şaptea zi. Să fi făcut ce voia şase zile, iar în a şaptea să facă lumea. Dacă făcea lumea într-o singură zi, ieşea mai bine. Ştia că mai are doar o zi de lucru, era în tensiune, şi ieşea mai bine. Aşa... s-a întins şase zile... prea mult... a lălăit-o." (Mircea Horia Simionescu, scriitor român)
"Tindem să-i mitizăm pe scriitori, să gonflăm ideea de scriitor, să accentuăm marile lor talente, marea lor inspiraţie. Trebuie să-i vedem pe scriitori ca pe nişte oameni obişnuiţi, ei sînt nişte oameni obişnuiţi, iar scrisul este slujba lor. Ca să fii scriitor nu-ţi este de-ajuns inspiraţia, trebuie să munceşti, să şlefuieşti, să corectezi, să lucrezi de dimineaţa pînă seara, te trezeşti şi scrii, mănînci şi te aşezi din nou la masa de scris. A fi scriitor nu e ceea ce vedeţi dumneavoastră la suprafaţă: priviri zîmbitoare, autografe, laude în public, interviuri, premii. Scriitorul are o viaţă numai a lui, scriind multe ore pe zi. De fapt, problema nu este să scrii, ci să rescrii, să corectezi, să refaci, să stai asupra frazelor, cuvintelor... pînă devii mai mult sau mai puţin satisfăcut cu rezultatul muncii tale." (António Lobo Antunes, scriitor portughez)
"Nu eram oameni de lume. Nu aveam o viaţă mondenă, el scria, iar eu îmi pregăteam teza de doctorat. Ne plăcea să fim împreună, să trăim împreună, fără să fie multă lume în jurul nostru." (Rita Gombrowicz, soţia lui Witold Gombrowicz)
"Pentru mine plimbarea e ca şi prietenia. Este ceva care te umple. Cînd mă gîndesc la un prieten, sînt bucuros că el există. Eu sînt în stare să admir, să mă bucur cînd cineva face un lucru bun. Nu sînt invidios. Aşa că plimbarea, pentru mine, înseamnă să mă bucur că umblu pe unde umblu. Nu mă iau după cardiolog, care îmi spune, plimbă-te, şi eu mă plimb şi zic: e minunat. Nu, asta nu-i plimbare, e exerciţiu fizic." (Livius Ciocârlie, scriitor român)
"Tineretul de astăzi este debusolat şi dezinformat. Poate fi cîştigat pentru orice fleac şi orice tîmpenie. Ei nu mai au o bază, ei nu mai ştiu cine sînt şi de unde vin. Trebuie să ştii de unde vii." (Nicu Covaci, instrumentist şi compozitor român, trupa Phoenix)
"Acum trei ani, bărbatul meu s-a dus la piaţă şi mi-a venit cu un băţ. I-a spus cineva că este un liliac. L-a pus în pămînt. Trei ani de zile băţul a rămas băţ. Anul trecut, a făcut ceva frunzuliţe. Anul ăsta liliacul meu a înflorit, este plin de flori, o prietenă l-a văzut din stradă şi mi-a dat un telefon, întrebîndu-mă: ce e cu liliacul ăla la tine în balcon? E un liliac înflorit, o mică plăcere." (Antoaneta Ralian, traducătoare)
"Marea mea sîcîială, în toate filmele, mai ales în acelea cu pretenţii, cu anvergură, era că un anumit personaj avea epifanii, iluminări, revelaţii. E foarte iritant să vezi la sfîrşitul filmului că personajele înţeleg. Ce înţeleg? Ai un şir de evenimente într-o zi extrem de agitată şi ajungi să crezi că aglomerarea lor are o anumită semnificaţie. Fals. Dacă te uiţi în spate la lucrurile acestea îţi dai seama că ai fost prost ca lemnul, că n-ai înţeles nimic. Ce era să înţelegi?" (Răzvan Rădulescu, scriitor, scenarist şi regizor român)
"Am scris destul la viaţa mea, sigur că mai scriu, dar lectura pentru mine e o hrană permanentă. Am multe cărţi pe care vreau să le recitesc, altele pe care să le citesc. Îmi face plăcere să descopăr adevărurile altora. Cel mai bine e să citeşti afară, în aer liber. Am munţi, sălbăticie, pot citi, există lupi şi urşi, peşteri, vreau să stau într-o peşteră să mă usuc ca un yoghin, pe o piatră. N-ai cum să răceşti, că-ţi vine morfina interioară." (Andrei Codrescu, scriitor american de origine română)
"Recent, mi-a spus un judecător olandez că a fost trei zile în România, în vacanţă. Acel judecător era încîntat de România şi dorea să se reîntoarcă. A mîncat bine, i-a plăcut natura, condiţiile au fost excelente, a fost în zona Sibiului şi a Braşovului. E normal ca un olandez să-şi facă o scurtă vacanţă în România; acum zece ani părea un curaj nebun să vii aici." (Jan Willem Bos, traducător din română în olandeză)
"Spaniolii au o caracteristică emoţionantă. Pe mine mă emoţionează şi acum: sînt un popor extrem de solidar. În Spania nu găseşti pe cineva ca în România care să te împrumute cu un kilogram de făină sau cu o aspirină, nu poţi să deranjezi un prieten la telefon dacă ţi s-a stricat o priză. Poate că asta e mai greu de găsit în Spania, acest ajutor domestic. În schimb, pe marile probleme umane, spaniolii au un simţ al responsabilităţii civile, al participării civile, care pe mine mă emoţionează pînă la lacrimi." (Ioana Zlotescu, fostă directoare a Institutului Cervantes din Bucureşti)
"La Europa Liberă, mi-am răscumpărat micile laşităţi din România şi mai cu seamă faptul că n-am protestat deschis cînd eram aici. Dar partea mea la vinovăţia comună rămîne intactă. Trebuia să existe o rezistenţă împotriva comunismului şi un protest public în faţa dictaturii lui Ceauşescu, ceea ce nu s-a întîmplat. La Europa Liberă am crezut că e de datoria mea să renunţ la laşitate." (Gelu Ionescu, critic literar român, fost redactor la Europa Liberă)
"Unii din underground cîntă o muzică înaltă. Cu muzicienii din cluburi simţi că oricînd te poţi trage de şireturi, poate că te şi gîndeşti că amărîţii ăştia care cîntă în fum, la zece metri sub pămînt, n-ar fi nici foarte valoroşi. Te gîndeşti: «mă, pe ăştia nu-i văd la televizor, nu-i văd la talk-show-uri, nu-i văd pe afişe mari, nu-i văd pe nici o scenă aerisită, ăştia or fi nişte prăpădiţi». Poţi să-i confunzi cu groapa în care îşi construiesc trilurile. Eu sînt de părere că omului i se întîmplă ceea ce îşi doreşte. S-ar putea ca eu să nu-mi fi dorit să cînt «la aer»". (Maria Răducanu, cîntăreaţă de jazz)
Asta-i tot! Mai avem de scris şi de lucrat în viaţa asta, n-avem timp de "autobiografii".
(Ovidiu Şimonca)



Daria Maria (născută în 2012), Ovidiu-Alexandru (născut în 2005) şi Ovidiu Şimonca
(foto: arhiva personală)


"Cel mai bine este să ai o familie"
Ovidiu Şimonca în dialog cu Daniel Cristea-Enache (4)

Daniel Cristea-Enache: În ultimul deceniu al ceauşismului, despre care am vorbit în runda 1, viitorul profesional al majorităţii absolvenţilor de Facultate era pre-determinat. Urma să fiţi profesor de Istorie într-un sat al României sau activist P.C.R. Aceasta era alternativa, în noiembrie 1989.
Ceea ce avea să se întîmple în decembrie 1989 v-a schimbat complet parcursul profesional, după cum a schimbat societatea în care a face presă liberă timp de 23 de ani a devenit ceva firesc. Întrebarea este: în această nouă lume, cu atîtea opţiuni profesionale şi de carieră, ce rol a avut şi are pentru dvs. familia?
Ce înseamnă a avea o familie? Ce le-aţi spune absolvenţilor de azi despre acest subiect?

Ovidiu Şimonca: M-am învăţat (ba chiar mi-am impus) să nu judec intimitatea unor oameni. Cînd eram mai tînăr, eram interesat de ce doi oameni sînt împreună, de ce alţii se despart, de ce o fată frumoasă şi inteligentă nu-şi găseşte un partener pe măsură, de ce unui băiat i se aprind călcîiele după ultima "piţipoancă". Eram mirat să aflu că un bărbat şi o femeie se despart, după ce-i văzusem împreună la numeroase evenimente publice, după ce îi întîlnisem pe stradă, ea ţinîndu-l strîns de braţ, iar el privind-o languros. Şi mergeau împreună, ţanţoşi, pe trotuarul de pe strada centrală, numai pe acolo, împărţind priviri şi zîmbete. Ca să aflu, mai apoi, că s-au despărţit, iar relaţia lor nu era chiar "pe roze", că el îi mai "împuşca" şi cîte o "mamă de bătaie" sau, din cînd în cînd, o mai atingea cu dosul palmei peste ochi. Cum, tot aşa, vedeam cupluri care nu-şi vorbesc o seară întreagă, ca, apoi, să descopăr că făcuseră împreună o vacanţă minunată, că el intervenise cînd ea era umilită la serviciu, că ei sînt fericiţi, fără să se exhibe în public, fără să se ţină de mînă sau să se sărute cu foc. Pur şi simplu, fiind împreună acasă, în viaţa privată, fără să le arate şi celorlalţi că se înţeleg sau nu se înţeleg. Există şi o decenţă a relaţiei, mai ales după o anumită vîrstă, nu poţi mereu să te comporţi ca un puştan amorezat, care îşi înghesuie partenera în colţuri de apartament, băgîndu-i limba în gură pînă în gît. Iarăşi, mi-a fost dat să întîlnesc un bărbat pe care îl consideram "pîinea lui Dumnezeu", atît de manierat se comporta cu femeia lui, dar care era, de fapt, un zbir în viaţa privată, o jignea şi o neglija, se comporta ca un străin, ca un chiriaş, ca un lunatec căzut într-o noapte într-o cameră ieftină de hotel. O relaţie e validă acasă, în public, greu să-ţi faci o părere.
Oricît ai fi de psiholog, psihanalist sau de apropiat de un cuplu, rămîne un imponderabil pe care tu n-ai cum să ţi-l explici. Din acest motiv, mai bine nu te pronunţi. Nici părinţii, oricît ar fi de toleranţi şi deschişi, tot nu vor putea influenţa alegerea partenerului copilului lor. Poate că părinţii sînt nemulţumiţi de viitoarea noră sau de viitorul ginere, găsindu-i numeroase hibe, dar copiii nu vor ţine cont de sfaturile părinţilor. Dimpotrivă, o părere prea accentuată a părinţilor va avea efecte contrare, copilul se va înverşuna împotriva părinţilor şi va spune: "cu ea, cu el vreau să fiu împreună, voi de ce vă băgaţi, n-aveţi altă treabă?".
Mai departe: n-am nimic împotriva acelei fete care visează toată adolescenţa şi tinereţea să se îmbrace în rochie de mireasă şi să petreacă la nuntă ca în poveşti (unii ar spune că o relaţie îndelungată şi statornică nu stă în cît de reuşită e nunta). Cum, tot aşa, respect opţiunea acelei fete care nu-şi doreşte nuntă şi nici slujbă religioasă, dar vrea să-şi facă o familie. Ştiu că există destule nemulţumiri - din partea fetelor - care nu vor să audă în slujba religioasă de cununie acea frază care spune că femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Unii preoţi ortodocşi sar peste acel pasaj, alţii - nu; oricum, o relaţie nu este bazată pe supunere, femeia, ca şi bărbatul, are dreptul să rămînă o individualitate şi după nuntă, nu trebuie să vină bărbatul să o dirijeze de dimineaţă pînă seara, să-i spună ce trebuie să facă şi să nu facă.
Iarăşi, mi se pare aiuritor să decizi, aşa, de la tine putere, ca bărbat, că nu vrei să mai continui o relaţie. Anul trecut, regizorul Paul Negoescu a debutat în lungmetraj cu filmul O lună în Thailanda. Un film foarte bun, din punctul meu de vedere, un film despre superficialitatea, schematismul şi lipsa de empatie dintr-o relaţie. Un film despre tipul acela de decizii pe care le crezi fundamentale pentru viaţa ta, dar ele sînt doar cool, sînt atinse de kitsch. Personajul nostru, cel din O lună în Thailanda, crede că dacă se desparte în noaptea de Anul Nou, gata, viaţa lui se va îmbunătăţi, dar, pe urmă, întorcîndu-se la o fostă relaţie, el nu face decît să perpetueze stereotipii. Pînă şi dragoste face la fel, în aceeaşi poziţie (filmul începe şi se termină cu o secvenţă de dragoste, cu partenere diferite, dar cu aceleaşi gesturi), iar ceea ce părea schimbare de destin nu este decît o formă de monotonie, de neasumare, totul încărcat de vorbe mari: "Sîntem făcuţi unul pentru celălalt...".
Prefer, în locul acestei aşa-zise căutări, care este de fapt o formă de evaziune a propriului tău narcisism, cîteva întîmplări mai simple. Prefer, de exemplu, dacă un el şi o ea nu au servicii care să înceapă la aceeaşi oră, ca el, să spunem, cel care pleacă mai repede de acasă, să-i lase ei cafeaua făcută şi, eventual, o mică gustare de dimineaţă (nu ne gîndim şi la un bileţel de amor, că vom fi acuzaţi, la rîndu-ne, de kitsch, deşi ce femeie nu va fi impresionată de un astfel de semn al iubirii!). Prefer ca un el şi o ea să-şi petreacă mai mult timp împreună, măcar la sfîrşit de săptămînă, fără să discute teme existenţiale adînci, pur şi simplu să trăncănească. Oricînd, acest banal al vieţii (ce-ai mai făcut la serviciu, cine te-a mai sunat, cu cine te-ai mai întîlnit, ce-ai mai scris, ce-ai făcut cu proiectul ăla mamut pe care ţi l-a dat şefu') devine o formă de comunicare, fără de care sufoci o relaţie. Şi prefer să văd într-o relaţie un mod dezinhibat de a te descărca de griji (dezinhibarea "de acasă" o văd şi să rîzi cînd ai chef, şi să fii revoltat, şi să nu te ascunzi, să ai inclusiv o dezinhibare sexuală, care te ajută să nu rămîi la stadiul de manechin cu cravată). Dacă şi acasă eşti încruntat, mofluz, supărăcios, atunci mai bine îţi faci locuinţa într-o peşteră, te retragi în munţi, ajungi sihastru.
Dar, iarăşi, nu sînt în postura să dau sfaturi, să spun cum e mai bine sau nu. Din acest punct de vedere, nu judec pe cei care sînt căsătoriţi, pe cei care au copii, pe cei care sînt singuri, pe cei care nu vor să aibă copii, pe cei divorţaţi. Nu ştii, cum spuneam, ce resorturi îi ţin împreună sau ce elemente îi fac să se despartă. De exemplu, am cunoscut un cuplu care nu putea să aibă copii. Au încercat toate tratamentele posibile, au consultat o puzderie de medici, au fost şi la preoţi, au căutat soluţii. La un moment dat, ea i-a spus: "asta e, dragul meu, soarta ne-a adus împreună, dar nu vom avea copii". Şi au întrerupt toate tratamentele, toate chinurile, toată zbaterea. Şi, peste şase luni, ea a rămas însărcinată, iar astăzi copilul lor a crescut, e sănătos şi inteligent.
Nu fac parte din categoria celor care cred că dacă ai o familie trebuie să te împopoţonezi cu ea, să te consideri superior altora, eventual să aduci discuţia pe un teren ideologic, conservator, că uite, aşa e just, să ai o familie, eventual doi copii, să mergi duminica la biserică, să nu faci dragoste în posturile mari şi să votezi cu Băsescu că apără statul de drept, e "de dreapta", şi dreapta e pro-familie şi susţine tradiţia familiei româneşti.
Aşa pusă problema, aceasta devine simplistă şi este o formă de excludere a celorlalţi. Pentru că viaţa e mult mai derutantă şi mai imprevizibilă decît sertăraşele ideologice. De ce să fie arătat cu degetul colegul meu de liceu, care locuieşte şi acum cu mama, care este bolnavă şi aproape oarbă, coleg ce se chinuie cu un salariu de profesor de liceu, face şi piaţa, face şi de mîncare şi caută să suplinească absenţa unei relaţii cu preţuirea pe care o arată unor adolescenţi ce se pregătesc de Bac? De ce să fie arătată cu degetul fata care şi-a sacrificat familia - rămînînd singură - tocmai pentru a fi performantă într-un domeniu ca muzica sau arhitectura? De ce să-ţi condamni amicul care îmbătrîneşte fără copii, lîngă o soţie destul de pisăloagă, cînd ştii că el are calităţi numeroase, cea mai importantă: este altruist şi te poate ajuta, atunci cînd ai nevoie, te poate împrumuta cu o sumă de bani sau, pur şi simplu, poţi bea o bere cu el, fiind un interlocutor vivace şi spumos, sau poţi vorbi cu el la telefon, oricînd, şi la miezul nopţii, cînd simţi că ţi s-au înecat corăbiile? Şi, în definitiv, ce te deranjează dacă un amic e homosexual sau dacă o cunoştinţă de familie are înclinaţii lesbiene? De unde furia asta, cîtă vreme viaţa ta nu e de nimic influenţată dacă amicul e homosexual şi cunoştinţa de familie este lesbiană?
În viaţa privată a oricui, mă feresc să dau sfaturi, să acuz, să compătimesc sau să mă bag. Acum am o familie la care ţin, o soţie minunată şi drăgăstoasă (căreia i-am dedicat volumul de interviuri Pot să vă mai enervez cu ceva?, scriind un motto: Mihaelei, intervievata mea de toate zilele şi nopţile) şi doi copii cu care mi-a drag să mă joc, să mă plimb: Ovidiu-Alexandru şi Daria Maria (iertare, dar normele academice influenţează şi înregistrarea la primărie: primul copil are numele scris cu cratimă, aşa erau normele atunci, al doilea, fără, că s-a schimbat ortografia). Dar eu mai am un copil, Iulian-Dragoş, din prima căsătorie, care a împlinit 20 de ani şi este stabilit, cu fosta soţie, în Italia, unde a dat Bacul, cu toate probele susţinute în italiană, pe care a învăţat-o foarte bine, în ultimii şapte ani, de cînd este acolo. Ştiu cum este să fii divorţat, ştiu cum este să fii singur, ştiu cum este să fii însurat. Din punctul meu de vedere, cel mai bine este să ai o familie. La un moment dat, oricît ai fi de cocoş, singurătatea te doboară, ai nevoie de un suflet (pereche) lîngă tine. Ai nevoie de copii, în viaţa asta mai trebuie să şi dăruieşti, nu să te gîndeşti numai la tine şi cum să-ţi fie doar ţie bine. O vorbă cu Mihaela şi o privire către copii mă remontează. O profesie care să-ţi placă şi o familie de care să-ţi fie drag ar fi tot ce-i trebuie unui om întreg. Eu sînt mulţumit că am ajuns aici. Şi în familie. Şi în profesie.
(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer