Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fericire. 2


Ilinca Anamaria Prisăcariu

25.07.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am reuşit. M-am liniştit în sfârşit. Dumnezeule, ce bine e! E atât de multă linişte aici, de îmi ţiuie urechile. Şi ce întuneric! Voi închide ochii, că e acelaşi lucru, numai că mă simt eu mai bine dacă îi închid. Îmi dă o putere  mai mare de imaginaţie. Le port pică orbilor! Ei îşi pot imagina orice, oricând, pentru că nu au nicio limită. Doar pentru un singur lucru îmi pare rău de ei: nu-şi pot fixa şi vedea muzele. Ce e viaţa fără muze? Un fleac ridicol. Cum să-ţi imaginezi câmpul înflorat dacă nu l-ai văzut niciodată? Cum să îţi doreşti să zbori, dacă nu ai văzut niciodată cerul? Cum să scrii poeme dacă n-ai văzut niciodată un chip care să te înfioreze? Păcat de ei.
 
De ce nu m-am gândit la asta până acum? Am fugit atâta amar de vreme, când aş fi putut să mă opresc şi să nu îmi mai bat capul. Ia uite ce frumos e! Vezi?
 
Aparent, sunt singură aici.
Hm, cu atât mai bine! Chiar nu aveam nevoie de altcineva să îmi bruieze liniştea. Ar fi fost culmea să îmi caut liniştea într-o altă nelinişte. Voi dormi puţin.
 
E bine să te întinzi. Mă doare spatele de la cât am stat aplecată deasupra vieţii mele şi am desenat, iar colţurile buzelor mi-au amorţit, din cauza creionului pe care l-am ţinut în gură. Sunt inerte. Nu pot nici să zâmbesc, nici să mă întristez şi nici să casc. Mi-aş dori să pot fluiera măcar, să mai sparg puţin liniştea asta. Aaaah, ce bine e să te întinzi, dar e anost să o faci fără să scoţi zgomote de plăcere. Nici nu pot împinge aerul ca lumea, parcă mi s-au încleiat plămânii.
 
E cam tare locul acesta. Şi umed. Apropo de umezeală: cum se face că stau de atât de mult timp aici şi încă nu mi s-a făcut sete, foame? Nici la baie nu am avut nevoie. Straniu... Aş putea spune că e condiţia ideală, dacă mi-ar fi permis să îmi despart buzele.
 
Am amorţit. De ce nu m-am pus pe burtă de la început? Îmi place cel mai mult să stau pe burtă, pentru că adorm cel mai repede aşa şi simt cum mă afund în aşternuturi. Aici nici măcar nu sunt aşternuturi. E vremea să mă întorc pe o parte măcar. Nu ştiu cât timp voi sta aici, aşa că până voi pleca trebuie să îmi valorific sârguincios fiecare poziţie a corpului. Aşa fac şi acasă, când stau în pat la mine şi vreau să mă odihnesc, dar nu reuşesc, pentru că urlă copiii fix sub geam şi se duc toate planurile mele de relaxare. Nu pot să închid geamul, pentru că mă sufoc. Aici e linişte şi e şi răcoare, e fix ceea ce am nevoie. De ce nu mă pot mişca? Poate că am adormit...
 
Bine, cred că am adormit. Îmi deschid ochii, îi închid, îi deschid, tot întuneric. Nici nu-mi pot vedea mâna. Asta dacă am reuşit să o ridic, pentru că nici asta nu am simţit. Nu mai simt nimic.
 
... Ce bine! De mult aveam nevoie de asta! Pe tot drumul acela plin de desene, pe care eram nevoită să îl parcurg, am trecut prin tot felul de situaţii. Am întâlnit tot felul de oameni şi am simţit tot felul de lucruri. Majoritatea îmi făceau rău. Chiar mi-am pus o dorinţă: Doamne, de n-aş mai simţi nimic! Le port pică handicapaţilor. Pe ei nu-i doare nimic şi au şi locuri de parcare. Doar pentru un singur lucru îmi pare rău de ei: n-au cum să se întindă. Ce e viaţa fără să te întinzi? Un fleac ridicol, vă spun!
 
Ah, sunt singură aici.
De zece zile stau în locul acesta şi nu se întâmplă nimic. Mi s-a făcut dor de casă, mi s-a făcut dor să mă întind la mine în pat. Am dormit destul, e timpul să plec. Am dormit oare? N-am dormit. Cred că e una din acele seri în care am insomnie, iar orele îmi par vieţi întregi. Aş putea număra oi. Dar nu văd nimic. M-aş putea întinde pe burtă, dar nu simt nimic. Urechile încă îmi ţiuie. Aş putea să contemplez, aşa cum fac la mine acasă, când nu am somn. Dar asta înseamnă că iar voi simţi lucruri, iar asta m-ar debusola complet. Aşa că voi sta pur şi simplu.
 
Îmi simt corpul atât de greu...
Oare aşa se simte şi moartea?
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer