Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Umbra dictaturii viitoare. La ruine


Augustin Ioan

20.08.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arhitecţii, mai cu seamă cei modernişti, au nevoie de protectori şi de stat. Asta îi scuteşte de a-şi căuta comenzi, precum şi de asocierea cu alţi specialişti în soarta oraşului. Ei pot rămâne "artişti". Este incredibil şocul pe care mi l-au mărturisit unii arhitecţi români ajunşi la Paris, care regretau aerul de "libertate a creaţiei" care domnea în institutele de proiectări comuniste. Dictatura te ocroteşte de griji care nu sunt ale "profesionistului", de răspunderi, de nevoia de a fi auto-reflexiv. Dictatura comandă mult, rezolvă aprobările, îşi deschide calea pentru grans projets, ostoieşte pe micul demiurg reprimat care zace în fiecare kir auctore, vorba lui Mircea Cărtărescu. Moderniştii, obişnuiţi să proiecteze doar pentru "comanda socială", i.e. pentru clientul redus la condiţia de număr, la Existenzminimum, la "popor" şi clasă, se amăgesc că o tiranie ca-n Rusia le îngăduie alintul creaţiei "netulburate".

Nu cred că l-a plâns pe Mitterand cineva mai tare decât arhitecţii. Frank Lloyd Wright, vizitând URSS în 1937, a fost uluit de opulenţa în care trăiau arhitecţii sovietici. Orbit de utopia socială stalinistă, Wright nu prea înţelegea cum se împacă luxul conducătorilor cu sărăcia zisei clase muncitoare ajunse, nu-i aşa? - la putere. E adevărat că stalinismul îşi recompensa bine tovarăşii de drum şi artiştii de curte (doar pe acei care supravieţuiau epurărilor, totuşi): chiar şi în filmele anilor treizeci, casele arhitecţilor erau arătate drept exemplu de trai opulent în socialism. Nici la noi n-au dus-o prea rău arhitecţii pe atunci, iar în anii optzeci erau fericiţi să aibă de lucru în Bucureşti chiar de la repartiţie.

Nu e nevoie, după ce o nouă dictatură se instaurează, să dureze prea mult până apar arhitecţii de curte, "lingăii", cei dispuşi să flateze gustul clientului, oricât de simplu ar fi acesta. De regulă ei se recoltează dintre cei slabi profesional şi / sau slabi de virtute. Primii se oferă singuri: sunt fie tineri care văd în acest gest o scurtătură în afirmarea profesională, aşa cum au fost avangardiştii ruşi sau Speer, fie măcinaţi de complexul operei absente, aşa cum a fost Anca Petrescu, crezând că amploarea lucrării de zidire şi funcţia pot suplini calitatea. Ceilalţi pot fi cumpăraţi: aşa s-a petrecut cu Duiliu Marcu, un arhitect onorabil care, după ce l-a slujit bine pe Carol II, a devenit academician şi preşedinte al stalinistei Uniuni a Arhitecţilor.

Ei bine, se înşeală. Dictatura îi foloseşte pe toţi şi se dispensează de oricine; a invoca inocenţa asocierii iniţiale, frăgezimea aurorală a "idealurilor" care te transformă în tovarăş de drum sacrificat curând pur şi simplu nu mai este de acceptat. De fapt, arhitectul de curte, artistul de curte în genere (după dispariţia aristocraţiei şi tipului de gust pe care aceasta îl promova) nu pot fi decât mangafale: crezând că folosesc momentul, sunt de fapt consumate de acesta.

Dacă o nouă dictatură ar fi să apară, două ar fi obsesiile acesteia, ca a tuturor dictaturilor, vechi şi nouă, din ţărişoară: populismul şi naţionalismul. Din pricina populismului ar construi locuinţe sociale; fie tot la bloc, perpetuând promiscuitatea urbană şi socială, fie case de lemn înghesuite poate pe vreun cartier care ar fi astfel "asanat de ţigani" în uralele gloatei recunoscătoare. Din pricina naţionalismului, pentru că producătoarea cea mai stabilă a acestui discurs a rămas biserica, regimul cel nou-nouţ ar umple probabil ţara de "catedrale", asigurând în proces o construire fulgerătoare a celei prost amplasate din Piaţa Unirii, fireşte că fără un prealabil concurs de arhitectură (auzi, ar vrea să fie chiar internaţional, să ne pângărească străinii lăcaşurile de închinare! Dimpotrivă, să lucreze numai etnici români, cu certificat de credincios de la parohie! Şi, de altfel, să se interzică arhitecţilor străini, ba chiar şi alogenilor dintre noi să ne concureze în obţinerea graselor comenzi de stat). Discuţia publică e de interzis (poate ar mai şi intra astfel la răcoare grupusculele elitiste de intelectuali care s-au pus în afara neamului prin criticile aduse proiectului; îi are încondeiaţi pe toţi presa Patriarhiei, care i-a şi dat în vileag, să ştie poporul unic credincios din pricina cui nu se va mântui). Apoi, n-ar strica şi nişte construcţii urieşeşti, care să camufleze, poate chiar să ne scape de mizeria centrului istoric, o ruşine pentru un oraş de talia Bucureştilor: case pricăjite, vechi, locuite de ţigani - o plagă pe obrazul sfânt al patriei! În loc, după ce am scăpat - naţionalizându-i - de speculanţi, care umflă preţurile cu neruşinare, musai să se construiască în ordine, aliniate frumos, case pentru popor, sau zgârie nori de pe vremea bună a lui Pinochet (pentru sistemele de faţadă, fumate de mult, firma vestică dând - nouă şi chinezilor din cutare zonă specială de dezvoltare - un bun comision ca să scape de ele din stoc). Şi să ne scutească cu Bucureşti 2000, cu nemţii dlui von Gerkhan, cu britanicii d-lui Toch - arhitecţii români ştiu cel puţin atâta carte, căci şcoala noastră este recunoscută în toată galaxia, chiar dacă avem dificultăţi în a obţine patalamale în acest sens... avem şi investitori de-ai noştri, fraţi români, care să finanţeze proiectele, ne ajută şi fraţii mafioţi ruşi, kurzi, iranieni, libieni. Numai că între timp s-a terminat mâncarea: trebuie raţionalizată, gătită în mari fabrici de mâncare şi servită în mari spaţii de servire a mesei, pe fundal digestiv de muzică patriotică.

Ordine şi - obsesiv - specific naţional, identitate, etnocentrism. Noi am ţinut piept turcilor şi de aceea n-avem catedrale: e momentul, sub noul regim, să le facem dând în continuare piept turcilor, care vor să ne cumpere ţara (sunt de altfel singurii, bieţii, care mai vor să o facă: occidentalii au plecat de mult, lămuriţi cum devine treaba cu rrromânii). Oraşul a fost lăsat "neterminat" de bietul Ceauşescu; las' că-i reperează onoarea dom' dictator la loc, împlinind idealul unui Ierusalim ceresc pogorât pe pământul sfânt al patriei: au nu am aflat că este Casa Poporului chiar replica Templului din cer, ale cărui proporţii le respectă, de sub talpa cărui iese o apă (Dâmboviţa!), ba chiar mai mult: îi mai şi inundă subsolurile din vreme în vreme? Şi astfel, cu câteva catedrale ici şi colo, cât mai multe ameninţător orientate spre est, de unde avem de recuperat teritorii şi unde avem de construit catedrale deja proiectate, precum cea din 1942 pentru Odessa...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer