Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Starea de mijloc


Augustin Ioan

06.08.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mai mult decât alte arte, arhitectura se lasă greu reinventată integral. Durata stilurilor aici o depăşeşte pe cea din oricare alt domeniu artistic. Schimbarea de paradigmă s-a produs în ultimele decenii, când arhitectura a şi generat pentru întâia oară în istoria artelor două stiluri- postmodernismul şi deconstructivismul - dar a avut drept efect secundar trecerea arhitecturii într-un alt registru ontic, unde durabilitatea şi, deci, stabilitatea, nu îi mai sunt acesteia imanente, aşa cum s-a petrecut măcar de la Vitruvius la Venturi. Asta pe verticală. Pe orizontală, vom observa că arhitectura este un vocabular de "choreme", rămas neschimbat de milenii, în care "sintaxa" se reduce la câteva procedee aşa zicând previzibile: colajul şi permutarea (între nişte limite impuse de necesitatea de a semnala transmiterea eforturilor între cer şi pământ), anamorfoza (de la ordinul clasic la cel colosal şi la capitelurile ionice despletite ale postmodernismului) şi monumentalitatea (din nou, în limitele "măsurii absolute" postulate de Michelis, cel necitit de făptuitorii Casei Republicii, sau a axiomelor despre "Bigness" ale lui Rem Koolhas, cel din Delirious New York).

Între aceste "puncte obligate", vom aminti că se petrece în istoria acestui meşteşug, cum numeşte - cu tâlc - arhitectura un Kenneth Framton, nu atât o luptă pentru originalitate (pe care ghilda de zidari o înfăptuia volens-nolens spre a nu rămâne pradă vulturilor, pre coperişul mânăstirii vreunui Negru-Vodă obsedat de unicate), cât una pentru calitatea punerii în operă. Priviţi arhitectura interbelică (spre a nu înainta mai mult în timp şi spaţiu, deşi nici piramidele nu sunt un argument de lepădat) şi veţi înţelege de ce nu avem priorităţi, nici gesturi grandilocvente, în schimb avem case excepţional finisate, cu detalii în care şade un ce sacru, fie şi numai pentru că astăzi ele sunt irepetabile. Dacă nu erau vârfuri în raport cu fenomenul mondial, apoi arhitectura interbelică avea o respectabilă clasă de mijloc, de meseriaşi obsedaţi de calitatea relaţiei - aproape erotice - dintre formă şi materialul în care se întrupează. Înainte, micile ateliere erau subsumate, tiranic, unei viziuni, cea a arhitectului-patron: şi azi sunt dispute cât din Regia Monopolurilor de pe Calea Victoriei de Duiliu Marcu şi cât Tiberiu Ricci, care lucra în atelierul celui dintâi şi devenise mai Marcu decât el însuşi, drept dovadă stând Radiodifuziunea. Chiar şi astăzi, arhitecţii din atelierele lui Kurokawa sau Botta sunt maeştri în sistematizarea şi reproducerea elementelor de idiom din opera geniului tutelar, până la stingerea identităţii proprii; pe care însă o vedem, despărţindu-se de maestru prin sciziparitate, de îndată ce, învăţând Arhitectura prin intermediul idiomului, este gata să-şi mişte aripele proprii.

Undeva, ceva s-a rupt pe parcurs. Au murit meseriaşii ce-şi transmiteau deja "genetic", din generaţie în generaţie, nu atât secrete masonice, cât ştiinţa lucrului excepţional finisat. S-au stins arhitecţii individuaţi, spre a prolifera acromegalic institutele de proiectare, autorul colectiv, antreprizele colosale, prefabricarea şi tipizarea. De decenii, cam de când cu obsesia "sistematizării teritoriului naţional", arhitectura noastră nu mai ştie decât de originalitate, forme ample, eroice; nu mai croieşte decât la scară gigantoidă, la fel tratând şi Casa Republicii dar şi Sighişoara, transplantând catedrale la ţară şi transformând în mahala centrul capitalei. Arhitecţii nu mai ştiu decât de ctitorii, nu mai proiectează decât zgârie nori şi centre multifuncţionale; nu mai văd decât enorm şi visează doar monstruos.

Ceva în fibra interioară, anţărţ mioritică, a clientului - de la Giurtelecul Hododului la acei "sliders" din Breaza - s-a rupt irevocabil.: nu mai vor biserici de parohie, multe, trebuincioase articulării comunităţilor, ci direct Catedrale ale Neamului; nu mai vor restaurări, ci erectări împotriva contextului devenit opresiv prin nimicnicia lui; nu mai vor amenajări interioare, conversii, detalii rafinate, ci schimbări la faţă ale peisajului, betonarea oricărui interstiţiu, grandilocvenţă. Atâta doar că, preocupaţi să fie geniali şi, totodată, plăcuţi acestor clienţi, prea mulţi arhitecţi români au uita să fie decenţi. Proiectând doar "capodopere", ei îşi forţează casele să arate a boxeri lăsaţi, pe care nu-i mai ajută ţesutul adipos: forme "hi-tech" trase în tencuială; copertine din tablă tăiată cu foarfeca şi curbată la ciocan în loc de aluminiu sau titaniu; planşe desenate în AutoCAD (piratat, fireşte) duse inutil pe şantierul unde nu zidesc decât oligofreni scăpaţi de la prefabricate. Executate primitiv, în materiale şi cu finisaje paupere (sau, dimpotrivă, inadecvat / inutil de noi în raport cu datele de temă), aceste case - de la sedii de bancă la locuinţele noilor îmbogăţiţi - dau seama despre absenţa bunului simţ de mijloc, al bunilor meşteşugari într-ale arhitecturii, care ştiau să-şi adecveze şi mijloacele de exprimare formală - scopurilor şi materialele - capacităţii de a le pune în operă echilibrat, decent.

Ce spun bienalele? Că sunt prea mulţi promotori - deopotrivă clienţi şi docili executanţi - de forme împotriva fondului, dar şi că se înmulţesc - minoritari fără speranţă fiind încă - detailiştii, subtilii, creatorii de atmosferă. Că a răcni mega-forme pe malul Snagovului e mai uşor decât înfiriparea unui aer de intimitate într-o casă deja existentă. Că se face încă din gros aceeaşi architecture parlante - retorică, fără loc (ou-topos), fără (bun) simţ al proporţiilor şi al scării umane, cu faţade-afiş despre starea socială a proprietarului, dar nehabitabilă - pe care o dorea iluminismul şi prea puţină arhitectură a locuirii în sens heideggerian, a firii omului pe pământ. Că juriul - spre lauda sa - a apreciat tocmai casele aparţinând acestei din urmă paradigme, în detrimentul celei eroice.

Că, de altfel, e prea mult postmodernism neconsumat în România - deloc ironic şi de tot fără haz. Că, în fine, arhitectura românească, având prea multe genii şi prea multe case scremut-geniale, este într-o criză disperată de arhitecţi buni şi de casele lor cu muşcate la fereştri...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer