30.07.2013
"Voltaire spusese cândva că era o idee bună ca un scriitor să locuiască lângă o frontieră internaţională, astfel încât, dacă înfuria oameni puternici, să poată trece rapid graniţa şi să se pună la adăpost. Voltaire însuşi a părăsit Franţa după ce a jignit un aristocrat, pe cavalerul de Rohan, şi s-a dus în Anglia, unde a rămas în exil timp de şapte ani. Dar acum nu mai erai în siguranţă nici dacă trăiai în altă ţară decât a celor care te persecutau. Acum existau acţiuni extrateritoriale. Cu alte cuvinte, veneau după tine." (Salman Rushdie, Joseph Anton, POLIROM 2012)
 
Sunt lucruri care nu-mi plac. Cum ar fi momentele când îşi vorbeşte de rău fostele soţii. Sau când exhibă detalii din agonia tatălui său pe care aş fi vrut nu să le aud, ci să le simt dincolo de cuvinte. Hotărât lucru, subtilitatea nu e punctul lui forte. Nici discreţia. Şi, în niciun caz, modestia. Ca să nu spun că sunt ipostaze, inclusiv în apariţiile lui publice, când se autotabloidizează. Altfel spus, se scălămbăie prea mult.
 
Omul acesta, însă, ţinta fatwei ayatollah-ului Khomeini de la 14 februarie 1989 este, în sine, un continent ficţional, o maşinărie complexă care generează poveşti, scandal, conflicte politice, transgresări lingvistice, identitare, hibridizări, admiraţie, ... poveşti.
 
Citesc Joseph Anton. Şi, da, mă încrunt când îl găsesc, pe net, în fotografii cu Pia Glenn sau cu o glugă trasă pe ochi, în care arată ca un rapper caricatural.
 
Dar mă întorc în pagină. Dincolo de justificări şi de poze. Mă întorc în cartea asta prin care trec, afabil, Andrew Wylie şi Bianca Jagger, Kurt Vonnegut şi Cynthia Ozick, Katharine Hepburn şi Alfred A. Knopf. Cui nu i s-ar urca la cap?
 
O citesc dincolo de faptul divers, publicitar, politic. Atât cât pot. O citesc cu pariul autoficţionalizării în minte. Ce va face Salman Rushdie cu Salman Rushdie, în paginile astea? Îl va trata ca pe Gibreel Farishta şi ca pe Moraes Zogoiby? Până unde va merge, literar vorbind? Şi ce înseamnă, în fond, convenţia scrierii la persoana a treia, când vorbim despre nişte memorii? Asumarea poveştii refăurite, personale, subiective? Îngroşarea laturii ei spectaculoase, de roman? Schisma între Rushdie cel de-acum şi cel de-atunci? Detaşarea? Plăcerea pură a unei noi stratageme auctoriale care te lasă pe tine, cititorul, amuşinând un adevăr care nu se revendică nici din memorialistică, nici din ficţiune?
 
Salman Rushdie scrie despre Salman Rushdie. Căruia tatăl lui (alcoolic, bogat, absolvent de Cambridge, abuziv, cult, ateu, fascinat de religie) îi citea seara "marile poveşti ale Orientului". Care trece prin Rugby School şi, mai târziu, pe la Cambridge, conştient de "păcatul străinătăţii". Pentru care succesul (amoros şi literar) vine târziu. Care-l citeşte cu patimă pe Tolkien. Care-l cunoaşte pe E.M. Forster. Care-l citează pe Yeats. Care se va împrieteni cu Martin Amis şi cu Ian McEwan. Care va bea cu prietenii lui la Windows on the World, celebrul bar de la ultimul etaj al World Trade Center. Care suferă îngrozitor de gelozie când Bob Gottlieb îi vorbeşte elogios despre un alt scriitor musulman de senzaţie - V.S. Naipaul. Da, decorul e excelent. La fel şi personajele. Aproape că le vezi în mişcări de cameră. Etalate frumos, aşa încât să intuieşti, în iubirile lui consumate în India şi Australia, în apartamente londoneze şi în pustietăţi bântuite de scorpioni şi, mai apoi, in, în fastuoasa atmosferă a Congresului PEN International de la New York ("... Brodski, Grass, Oz, Soyinka, Vargas Llosa, Bellow, Carver, Doctorow, Morrison, Said, Styron, Updike, Vonnegut, Barthelme"), în ipostaza lui de autor al unui documentar despre India pentru Channel Four, în sfârşit, să decantezi din tot acest vârtej de episoade întâlnirea dintre Orient şi Occident, dintre prinţii moguli şi autorul de secol XX, la acel moment, care-şi caută o voce, un stil, o manieră nouă de a nara.
 
Recunosc, cu mâna pe inimă, că nu există nimic mai spectaculos (şi, poate, nici mai autentic) în această carte decât momentele în care Rushdie te invită să fii martorul propriului său unghi cu privire la naşterea lui, ca scriitor. Din punctul meu de vedere. Da, Rushdie este Şeherezada contemporană, care-şi spune poveştile "împotriva morţii". E posesorul unui nume asumat de tatăl său în onoarea lui Averroes (Ibn Rushd). E ventriloc, saltimbanc şi dependent de lumina reflectoarelor ca o starletă de cinema, da, însă este şi stăpânul unei minţi din care se încheagă Oraşul Fluturilor, in sclipirile neuronale ale căreia Saladin Chamcha prinde viaţă din însăşi coaja cheratinoasă a gânganiei lui Kafka, în care îngerii cad în păcat şi corăbiile normande pornite să bântuie visele regelui Harold al Angliei coexistă cu povestea despărţirii Mării Arabiei, cu prăbuşirea (reală) a avionului Air India 182 din 1985 şi cu deja atât de comentata sura 22, mărul discordiei, ispitirea lui Mahomed. Vocaţia fabulatorie a lui Rushdie, ea însăşi, ar fi suficient de captivantă, însă el merge mai departe - amestecă mitologia cu istoria rock-ului şi ramifică Oceanul cu Şuvoaie de Poveşti în toate direcţiile, secolele şi literaturile lumii. Ce-ţi poţi dori mai mult, (tot) ficţional vorbind?
 
Momentul meu favorit e cel al povestitorului din Kerala. Salman Rushdie asistă, întâmplător, în India, la reprezentaţia acestui menestrel de pe la 1980 şi ceva, care spune o poveste în care politicul întâlneşte oniricul, ludicul subminează momentele dramatice, iar cronologia e abolită cu totul. Povestitorul amestecă mai multe episoade, strofe din cântece, bancuri şi ştirile zilei, mondenitatea şi filonul istoric autentic. Publicul îl adoră. Nu numai că înţelege, nu numai că acceptă juxtapunerea, anacronia, contaminarea - îl adoră. Rushdie jubilează. La fel şi eu, dincolo de pagină.
 
E adevărat, însă, că nu am citit, încă, toată cartea.

0 comentarii

Publicitate

Sus